Aș vrea să dedic acest articol, in mod special,celor care iubesc călătoriile și drumurile lungi, celor care vor să descopere nemărginitul, care vor să se avânte în necunoscut și, de asemenea, celor pasionați de artă.

Sunt multe locuri pe acest continent, în care nu am pășit încă, dar visez s-o fac cândva, să pot călători de-alungul continentelor și să scriu, să scriu despre tot ce ochiul uman poate proiecta printr-o simplă privire. Visez să ajung redactor la una dintre cele mai cunoscute reviste din New York, un oraș mare, zgomotos, suprapopulat, plin de viață, orașul tuturor posibilităților, orașul care nu doarme niciodată. Îmi imaginez că e luni, prima zi a săptămânii, adică o nouă zi de lucru. Alarma telefonului meu răsună în apartamentul unde stau cu chirie, căci abia m-am mutat. Este ora șapte dimineața. Mă trezesc cu greu.Încă nu m-am obișnuit cu fusul orar. Mă pregătesc rapid să plec spre redacție, care se află în centrul orașului.

Sunt în întârziere, din nou, dar mă opresc totuși la Starbucks-ul situat vis-a-vis de clădirea în care lucrez, pentru a-mi lua cafeaua mea preferată cu lapte, caramel și scorțișoară, pe care o savurez în fiecare dimineață la biroul meu, de unde privesc zgârie-norii, în timp ce redactez un nou articol despre lansarea unei noi colecții de haine a unui designer renumit. Se pare că noua colecție a reprezentat un adevărat succes, iar solicitările pentru comenzi cresc într-un număr spectaculos. Aseară a avut loc prezentarea de modă. A fost o nebunie!… După terminarea programului, plec obosită către apartamentul meu din suburbii, până unde merg câteva stații bune de metrou, iar apoi, câteva minute pe jos, dar nu mă deranjează deloc. Îmi place orașul în care mă aflu, îmi place să merg pe jos, îmi place să descopăr. În capătul străzii, unde locuiesc, este un magazin floral. Îmi place să țin mereu câteva flori într-o vază pe birou. Îmi aduce aminte de casă, de florile pe care tata obișnuia să mi le ofere. Și, poate sună puțin bizar, dar design-ul acesta îmi oferă inspirație.

Îmi place New York-ul. Sunt nouă aici, dar mă simt fericită. Mă aflu într-un oraș spectaculos și am job-ul la care am visat încă din liceu. Am oportunitatea să scriu de dincolo de peste Ocean. Mi-am dorit mereu să plec, iar acum am reușit. Îmi e dor de familie și de prieteni, dar știu că ne vom revedea în curând de sărbători. Și poate că nu voi rămâne aici, poate că mă voi reîntoarce în țară. Poate voi fi concediată sau poate îmi voi da demisia. Poate că mă voi plictisi de rutină. Poate voi fi promovată și trimisă să lucrez într-o altă țară, într-un alt oraș, pe un alt continent. Sau poate voi pleca de bunăvoie, din dorința de cunoaștere, din dorința de a-mi lărgi orizonturile, de a descoperi locuri și oameni noi…, dar și din pasiunea pentru scris. Poate că într-o zi voi scrie de la terasa unui restaurant italienesc, în timp ce savurez cele mai delicioase paste, preparate de unul dintre bucătarii faimoși ai Italiei. Îmi pot închipui peisajul pitoresc. Restaurantul este plasat undeva în centrul Romei, pe o străduță cu tematică de antichitate.

De la masa, la care mă aflu, pot auzi simfonia orchestrelor, menite să îi încânte pe localnici și pe turiști. În fața mea, o familie servește cu poftă o pizza imensă, plină de mozzarela. Admir cadrul ce mă-nconjoară și încerc să surprind cele mai mici detalii pentru unul dintre articolele mele și continui să mănânc din cele mai bune paste pe care le-am încercat vreodată. Îl observ pe bucătar, care, aflat în pauză probabil, se așează la una din mesele din colț ale terasei și își aprinde o tigară. Îl recunosc dupa șortul murdar de sos de roșii, pe care este inscripționat termenul „chef” și după sudoarea de pe frunte. Îmi fac curaj și îl intreb despre rețeta sa, dacă îmi poate spune câte ceva. Îmi zâmbește pe sub mustața întoarsă și îmi spune că e o rețetă secretă, pe care nu mi-o poate dezvălui. Îl rog, totuși, să-mi acorde un scurt interviu, în care să-mi vorbească despre afacerea sa. Îmi spune că deține un lanț de restaurante, plasate în mai multe orașe din Italia. Pasiunea pentru gastronomie a moștenit-o de la tatăl său. Îmi povestește cu mândrie despre afacerea familiei sale și despre cum a vrut să ducă numele mai departe. Îl ascult cu multă pasiune, căci îmi place să descopăr poveștile de viață ale oamenilor și să le împărtășesc cu voi, pentru că multe dintre ele merită să fie auzite.

Dar poate că voi păși cândva și pe străzile presărate cu multă dragoste ale Parisului, unde mă voi îndrăgosti, mă voi îndrăgosti de peisajele splendide ce mă-nconjoară, de stilul cochet ale franțuzoaicelor, mereu pe primul loc în materie de modă, de accentul elegant al localnicilor, de tinerii îndrăgostiți care își schimbă din când în când priviri pline, intense.

Sau poate că nu voi ajunge nicicând în aceste locuri, iar destinul mă va purta în altă parte. Cert este că, oriunde mă voi afla, îmi voi îmbrățișa cu drag meseria, pasiunea pentru scris.

Voi scrie despre tot ce mă-nconjoară și merită să fie adus în atenția cititorilor și voi reflecta asupra lucrurilor mărunte, dar semnificative, iar vouă, iubitorilor de cunoaștere a artei, a neînțelesului, vă doresc să vă ascultați instinctul, să observați, să vă urmați visurile și să trăiți fiecare zi cu aceeași intensitate.

Știu multe femei care erau la fel ca mine. Atragem bărbați care înșală, cărora le este frică să se implice prea mult, bărbați instabili emoțional, bărbați distruși din punct de vedere emoțional, dependenți de droguri, jocuri de noroc sau altceva, narcisiști și sociopați.

De parcă suntem un magnet pentru bărbații ale căror piese sunt împrăștiate peste tot. Și din nu știu ce motiv, ne simțim obligate, datoare să punem aceste piese la locul lor. Dar trebuie să recunosc că am dat greș de fiecare dată.

O pandemie și proteste în toată lumea? Nici pe departe. Apoi, în primele șase luni ale acestui an, lumea noastră să răsturnat pur și simplu cu susul în jos.

Pe hârtie, 2020 are caracteristicile unui scenariu tragic – economie la pământ, vieți amenințate, proteste în toată lumea, neîncredere în Guvern, teama de locuri publice, deconectarea de la cei dragi și lucruri incorecte și libertăți îngrădite. Nu neagă nimeni contextul cu care ne confruntăm toți. A fost greu. Și sub toată această greutate am început să mă întreb în ce pot găsi speranță în 2020.

Speranța este un lucru simpatic. Pare simplu de găsit, dar și simplu de pierdut. Se plimbă nestingherită prin inimile noastre, schimbând locul cu disperarea  precum o ușă glisantă. În mod ironic, nu pot trăi una fără alta. Să speri la ceva înseamnă să înțelegi că există ceva „mai bun” și asta înseamnă să înțelegi realitatea a ceea ce este „mai rău”.

Am învățat că nu poți spera fără să treci printr-o cumpănă, iar asta de fapt ar putea transforma 2020 în ceva plin de speranță. Suntem mai puternici împreună prin experiența profundă și globală a greutăților. Asta înseamnă că suntem de asemenea puternici prin posibilitatea de a avea o speranță.

Experiența COVID-19 pe care o trăim împreună, deși diferă, variind de la om la om, plină de rău și de bine, a fost o legătură. Cu toții am trecut prin teamă și anxietate. Cu toții ne-am confruntat cu incertitudinea și necunoscutul. Și cel mai important, ne-am adus aminte să fim umani – acte la întâmplare de bunătate ale unor străini, curajul celor care se luptă direct cu virusul, al medicilor.

Viața arată acum altfel. Înainte de COVID-19, cum îți vedeai vecinul? Vânzătorul de la magazinul din colț? Străinul peste care dai pe stradă? Prietenul pe care-l îmbrățișezi de fiecare dată când îl vezi?

Poate că acest virus ne ajută să ne trezim și să ne reamintim de umanitate. Ne aflăm în fața oportunității de a câștiga un pic de empatie. Poate că aceasta a fost catapulta necesară pentru a ne uni așa cum am făcut-o. Poate că a fost nevoie să ni se amintească de latura noastră comună, care ne poate uni. Poate că am avut nevoie să înțelegem mai bine că nedreptatea îndreptată către cineva este o nedreptate comisă împotriva noastră a tuturor.

Știu că am simțit asta. Niciodată nu am înțeles realitatea unei dreptăți rasiale așa cum am simțit-o acum, și nu într-un mod banal, ci unul profund, ca o lumină care este aprinsă într-o cameră pentru prima dată. Tot ce știam până acum arată altfel, și evident și alții simt același lucru.

Aceasta este partea plină a paharului. Dureroasă, dar frumoasă. Nu există garanții că va exista un vaccin sau dreptate pe lume. Dar, totuși, avem o chemare neobosită către speranță sau spre ceva mai bun, care ne unește.

Heather C. McGee a spus la un moment dat: „Lucrurile se înrăutățesc înainte să devină mai bune. Au închis parcurile din Montgomery, Alamabam timp de aproape 10 ani din cauza segregării, dar uneori, este nevoie să desființezi ceva ca să reconstruiești ceva și mai important.”

Speranța va avea mereu greutate pentru că nu va putea fi înțeleasă fără contrastul de a fi traversat disperarea. Asta o face și foarte puternică. Nu este o emoție, o dorință sau o rezoluție de Anul Nou. Este o credință curajoasă. Fie că vrem sau nu, ni se amintește din când în când să credem în umanitate. Asta va face diferența. Deja a făcut-o. Anul acesta este istorie care se schimbă chiar sub picioarele noastre.

Un text de Magdalena Popaș

Asta simt despre ceea ce facem. Că suntem vii. Lumea îi zice relație.

Am vorbit în ultima vreme despre viitor, căsătorie, înfierea unui copil, unind viețile noastre separate într-una singură. Mă sperii uneori, alteori mă entuziasmez până la cer, dar cel mai adesea sunt diferite umbre ale ambelor situații. Dar vreau să știi ceva. Aș vrea să numesc ceea ce facem o aventură. Ce zici de asta? Pentru că creștem împreună și explorăm bucăți din ceva ce n-am cunoscut până acum. Și este o explorare, o călătorie, o excursie pe un drum de țară. Este o muzică, un aer curat și rece care ne intră în urechi și ne ciufulește părul. Și avem zâmbetele alea prostești pe chipuri.

E ca și cum am mușca dintr-un fruct roșu, delicios – o aromă exotică pe care nu am mai gustat-o până acum. Mușcăm împreună. Ne picură din bărbie și ne bucurăm, pe măsură ce continuăm să ne hrănim din acest nectar doar cu ajutorul mâinilor. Mă trece un fior pe șira spinării în timp ce respirațiile fierbinți, înfometate ni se amestecă.

Este în modul în care pielea noastră simte.

Deseori mă surprind reflectând asupra experiențelor care au avut cel mai mare impact asupra existenție mele și observ cât de mult am evoluat datorită lor. Totuși, sunt unele momente când acele experiențe îmi provoacă rușine despre ce fel de persoană eram, și mă mai tem că poate mai sunt așa. De la greșeli mici și elecuri, la greșeli vitale și întâmplări nefericite, toate fac parte din trecut și sunt imperfecte, și este important să fim conștienți de asta. Dacă procedăm așa, vom fi nevoite să recunoaștem efectele obiective ale comportamentului nostru, să ne asumăm responsabilitatea pentru acțiunile noastre și să ne cerem iertare în fața celor care trebuie.

Realitatea trecutului este fixată bine, dar percepția noastră și înlețesul pe care îl punem pe seama lor nu sunt. Deși nu putem schimba adevărul despre ceea ce am făcut sau ce am fost, ne putem schimba atitudinea față de acele fapte.

Cu alte cuvinte, modul în care privim trecutul este o alegere. Putem alege să-i permitem trecutului să ne definească sau putem alege să învățăm din el și să mergem mai departe liberi. Este evident, bineînțeles, că nu există niciun avantaj în privința primei opțiuni. Deci, cum realizăm a doua opțiune?

Precum majoritatea lucrurilor în viață, să începem să controlăm poveștile nostru necesită timp și intenție. Trebuie să fim capabili să privim în urmă la viețile noastre și să ne întrebăm: „Cu ce aspecte ale trecutului mă lupt să mă împac?” și „Cum aș putea încadra altfel modul în care mă raportez la acele evenimente?” Fără o suficientă reflectare, nu vom putea să recunoaștem modelele de gândire și comportament care ne-au adus aici unde ne aflăm acum sau să le realiniem la scopurile noastre de viitor.

Când mă gândesc la viitor, îmi vine în minte nenumărate nerealizări și oportunități cărora le-am dat cu piciorul – priorităție eronate, scopuri egoiste și decizii greșite. Și lista poate continua. Și, totuși, oricât de mult mi=aș dori să uit acele greșeli, conștientizarea lor face posibilă despărțirea de sensurile pe care i le-am dat. Conștientizarea greșelilor din trecut mă ajută să recunosc și să elibereze strânsoarea cu care se țineau de identitatea mea.

Nu sunt suma deciziilor din trecutul meu și nici tu nu ești. Conștientizarea trecutului îmi permite să înțeleg sensul pe care i l-am dat și să merg mai departe. Indiferent de cât de imperfect ne este trecutul, întotdeauna putem alege să învățăm din el, știind că fiecare nouă decizie care se află înaintea noastră este o șansă de a ne remodela povestea.

Fără examinarea trecutului, suntem condamnați să-l repetă. Dacă îl luăm în considerare cu adevărat, vom descoperi curând puterea de-al vedea în lumina unei povești și mai importante. Așa cum a scris și Shakespeare: „Ceea ce a trecut este abia prologul.”

Un text de Mirela Constantin

Textul acela era plin de căldură și înțelegere și avea un mesaj puternic de încurajare pentru femeile care trec printr-un divorț.

Acel text mi-a amintit de toți oamenii care au fost în jurul meu când eu însămi am trecut printr-un divorț. Nu prea vorbeam despre asta. De fapt, n-am făcut toată perioada cât a durat procesul. Am eliminat statusul relației de pe Facebook. Nu am scris nimic altceva și nici nu am postat ceva referitor la asta pe rețelele de socializare.

Când situația a devenit evidentă, și lumea a început să afle am primit multă dragoste și mult sprijin, pentru care voi fi veșnic recunoscătoare.

Totuși, aud deseori oameni vorbind despre cum alții „și-au abandonat“ căsnicia. În timp ce sunt cei care tratează cu neglijență căsătoria și divorțul, aș spune că majoritatea dintre noi au intrat în căsnicie plini de speranță și de idei de durabilitate.

Fiecare femeie divorțată pe care o știu s-a luptat cu toate puterile să-și salveze căsnicie – înainte să se hotărască să se salveze totuși pe ea.

La un anumit moment, ne dăm seama că vasul se scufundă și că mulți avem copii care și ei trebuie salvați. Așa că, da, părăsim blestematul de vas și căutăm o barcă de salvare – o viață cu totul nouă. Nu renunțăm. Nu abandonăm. Ne salvăm pe noi și pe copiii noștri. Nu am abandonat căsniciile. Le-am supraviețuit.

Când ne dăm seama că nu putem singure să facem să meargă o căsnicie, trebuie să ne alegem pe noi. Începem să ne auzim inimile țipând la noi că trebuie să ieșim la suprafață. Începem să ne respectăm intuiția, care ne spune că situația ne îmbolnăvește, că trebuie să facem tot ce e nevoie pentru a avea vieți cât mai bune. Ne dăm seama că nu ne putem salva partenerii, că de fapt nu mai sunt de mult timp partenerii noștri atunci când au ales să nu mai lupte pentru această relație.

Ne dăm seama că relația s-a terminat, și că începem să facem pași ca să ajungem la acel final. Facem pașii către divorț, indiferent de circumstanțe, indiferent cât de greu ne va fi să trăim fără această relație sau fără sprijinul financiar care intervine atunci când suntem doi. Plecăm indiferent cât de contraintuitiv este să ieși din ceva ce ai investit atât de mult în această viață. Plecăm în timp ce ne gândim prin ce vor trece copiii noștri care vor avea părinți divorțați.

Nu este o chestiune de renunțare sau abandonare. Este o chestiune de acceptare a lucrurilor așa cum sunt ele în realitate și de a alege să trăiești cea mai bună viață.

Am aflat că multe dintre noi ies din astfel de încercări fiind catalogate ca ticăloase, nemernice.devenim personajele negative într-o altă poveste, pentru că așa este mult mai simplu. Și când trecem printr-un divorț, deseori pierdem sprijinul oamenilor pe care i-am considerat foarte apropiați, și care au ales să creadă astfel de povești.

Divorțul nu este ușor, indiferent de cum pare din afară. Ne schimbă în multe feluri, și de celel mai multe ori ne face să ne încredem în ceilalți mult mai greu. Este foarte important să ne sprijinim în astfeș de momente dificile. Iar sprijinul de care de obicei avem nevoie este o ureche care să ne asculte.

Nu avem nevoie de sfaturi pe care nu le cerem sau de păstrarea secretului că am divorțat. Nu avem nevoie de judecată sau comentarii despre cât de ușor ies oamenii din mariajele lor, în ziua de azi. Nu avem nevoie nici măcar de încurajări, despre cum arată viitorul nostru și despre viitoare relații. Avem nevoie ca sistemul nostru de susținere să fie puternic pe toată perioada aceasta.

Am fost foarte secretoasă în ceea ce privește divorțul meu, atunci când am trecut prin tot procesul. Nimeni nu poate înțelege pe deplin o relație din afară, și am vrut să respect relația dintre fostul soț și copii. Vă împărtășesc această experiență, această călătorie a mea sperând că pot ajuta și alte femei să reziste în aceste zile dificile care par imposibil de gestionat.

Dacă pot oferi o linie de plutire cuiva care simte că se scufundă odată cu vasul, înseamnă că am transformat lupta mea în ceva puternic și frumos.

Divorțul m-a transformat. A fost catalizatorul pentru multe alegeri noi în viață. Am putut să visez din nou și să am o viață cu copiii mei așa cum mi-am dorit-o mereu. Mi-a dat voie să fiu puternică și probabil mai autenticî decât am fost vreodată. Sigur, mi-am pierdut abilitatea de a tolera orice porcărie, dar pierderea acestui filtru mi-a dat posibilitatea unei lupte reale care mi-a permis să construiesc relații mai apropiate cu cei pe carei iubesc.

Am trecut în revistă toate poveștile vechi care am crezut că mă definesc și am început să creez o nouă poveste de viață pentru mine însămi. Am început să despachetez și să călătăresc cu mai puțină greutate, manifestându-mi bucuria și transformând durerea în frumusețe.

Putem permite luptelor noastre să ne definească sau să ne transforme, și în dificilul proces de a trăi cu ele, este esențial să simțim că suntem iubite și că avem un sprijin de la cei dragi. Până la urmă am făcut tot ce era posibil ca să ne salvăm, atunci când nu am mai putut să ne salvăm relația.

Când văd un cuplu care trece prin același proces, ofer deseori o vorbă bună sau o ureche de ascultat.

Nu renunțăm. Alegem să ducem cele mai bune vieți în astfel de circumstanțe care ne pun la încercare.

Nu abandonăm. Alegem să supraviețuim, să înflorim și să avem vieți frumoase.

Text de Ileana Popoviciu

Citește și:

Polițiștii nu se bucură de cea mai bună imagine. Și nu doar la noi în țară. Cam peste tot stereotipul despre polițiști e același, din America pînă în România. Știm cu toții care e stereotipul, n-are rost să murdăresc tastatura repetîndu-l. La acel stereotip se adaugă și altele, de exemplu că pot fi capabili de acte grave de cruzime sau, mai puțin grav, de nesimțire crasă și altele din același registru. Nu aș vrea să fac o treabă de mîntuială încercînd să explic de ce e așa sau de ce se crede că e așa, o să spun doar că simplul fapt de a îmbrăca uniforma respectivă are un efect teribil de puternic asupra personalității, devenind unul dintre principalii factori determinanți ai comportamentului și atitudinii. (Pentru cine vrea să aprofundeze, vezi Efectul Lucifer, cartea lui Zimbardo despre experimentul cu închisoarea de la universitatea Stanford).

Deși antrenamentele mă mențineau într-o formă fizică grozavă, am dezvoltat în mod natural mușchi puternici de care am devenit foarte conștientă, mai ales în anii adolescenței. Eram împietrită de gândul de a avea ceea ce societatea îmi spunea că este „trupul ideal”. Pentru mine, „ideal” însemna picioare lungi și subșiri care apăreau pe copertele revistelor și pe panouri publicitare.

De un singur lucru nu am reușit să-mi dau seama, și anume că aproape toată lumea, chiar și cele cu „trup ideal”, erau neumulțumite și căutau altceva. Mereu visau la niște trăsături fizice pe care nu le aveau. Așa cum se întâmpla să le spun prietenelor mele că le invidiez, iar ele îmi răspundeau la fel, că mă invidiau. Mi-am dat seama că dorința mea pentru „un trup ideal” era numai despre modul în care apăream în fața altor oameni. Pe de altă parte, dorința mea pentru un trup sănătos însemna să investesc în mine și viitorul meu.

Pentru prima dată după mult timp, nu vreau să schimb nimic la trupul meu. Încerc doar să devin mai puternică și mai sănătoasă, și indiferent ce mușchi mi se dezvoltă pe acest parcurs, este binevenit. Iată câteva lucruri care m-au ajutat în această călătorie în care am învățat să-mi iubesc trupul.

Descoperă ura de sine interiorizată

Este important să-ți amintești că dezaprobarea trupului nu e a noastră, și s-ar putea să nu fie aflată vreodată. Femeile, în special, sunt condiționate, de la naștere încă, să se dezaprobe. Femeile sunt învățate că mai mic este mai bine, iar frumusețea este o prioritate. Asta se aplică nu numai aparenței fizice, dar și credințelor noastre. Lumea se așteaptă ca femeile să fie politicoase, tăcute și supuse, aproape cerându-și iertare pentru modul în care arată.

Îmi amintesc de diverse drumuri pe care le făceam în toaleta fetelor în gimnaziu și liceu, stând în fața unei oglinzi cu un grup de prietene, alegând fiecare lucruri care nu ne plăceau la corpul nostru. În multe feluri, nemulțumirea față de propriul trup a devenit un mod care unește femeile. Pentru a ne iubi trupul, trebuie să ne confruntăm cu aceste gânduri și să decoperim modalități de a schimba povestea din „cum arată trupul nostru” în „ce poate face trupul nostru”. Odată ce am identificat originea acestor sentimente de ură de sine, vor deveni mult mai ușor de eliminat.

Schimbă-ți perspectiva

Trupurile noastre sunt capabile dă facă lucruri de-a dreptul glorioase. Deși sunt o mare susținătoare a stabilirii unor scopuri pentru sănătatea noastră, cred și că trupurile noastre, așa cum sunt, sunt miraculoase. Pe cât de implicată eram în domeniul sportului și competiției, nu mi-am dat niciodată seama că având mușchi pe picioare, mai ales pe coapse, nu numai că mă ajutau să alerg, ci să alerg repede. Niciodată nu am încetat să realizez că fiecare moment pe care-l petrec în trupul meu extrem de abil este un imens privilegiu.

Într-o săptămână, corpul meu îmi permite să alerg 15 kilometri. Într-o altă zi, corpul meu are nevoie de odihnă și de o zi petrecută în pat. Am învățat să fiu recunoscătoare pentru ambele. Să-mi încep fiecare zi cu câteva respirații adânci și mișcări de stretching și experimentarea pe deplin a senzațiilor mi-au permis să construiesc fundația recunoștinței.

Concentrează-te pe lucrurile mărunte. Ar trebui să ne străduim să apreciem, chiar să sărbătorim cele mai simple acțiuni pe care corpul nostru ne permite să le facem.

Fii imaginea ta

Trăim într-o cultură care este obsedată de trupurile noastre și de modul în care arătăm. Astfel rămânem deconectați de la simțurile noastre. Suntem distrați și ne luptăm să ne potrivim perfect corpului nostru. Azi, mai mult decât oricând, ar trebui să ne exersăm abilitatea de a fi imaginea noastră, să ne reconectăm la simțuri și să ne dăm seama că dezvoltarea unei relații cu corpul nostru are nevoie de exercițiu.

Creează ceva cu mâinile tale. Ieși la alergat sau du-te la ore de dans. Sunt diverse activități pe care le putem introduce în rutina noastră zilnică care ne permit să întărim conexiunea cu noi înșine. Corpul nostru nu ar trebui să fie în mod constant criticat, ci sărbătorit, prețuit și păzit.

Un text de Nicoleta Tomescu

Mă bucur să te cunosc.

Numele meu este Daria.

Sper să nu te superi că te salut. M-am gândit că este un moment bun să-ți scriu.

Te-am salutat sau am uitat?

Scuze, sunt puțin emoționată.

Hmm, nu prea știu de unde să încep.

Să mă gândesc.

Ce culoare ți-ar plăcea să aibă prăjitorul nostru de pâine?

Mie mi-ar plăcea roșu.

Sper să nu te superi, dar mie îmi place că fac cafeaua dimineața și să dansez în șosete de lână pe podeaua de lemn.

E ok dacă ne facem casa în Cluj?

Îmi place ploaia.

Sper că și ție.

Îți place omleta?

Mie da, dar e ok dacă ție nu.

O să mănânc orice.

Hai gândește-te unde o să mergem în vacanță în 2031.

Îți place să dormi pe partea dreaptă sau stângă a patului?

Trebuie să-mi cer scuze. De obicei, ajung pe mijlocul patului, cu fața în pernă.

Habar n-am de ce.

Îți place brânza cu mucegai? Mie nu mi-a plăcut niciodată.

Mai mult îmi place cheddar. Aia cu mucegai miroase urât.

Dar să-mi spui înainte de a merge la magazin.

Îți iau dacă vrei.

Cum a fost copilăria ta?

Pariez că erai simpatic.

Ce faci acum?

Am încercat să prăjesc niște pâine și am ars-o din nou.

Sper ca atunci când ne întâlnim să nu se mai repete.

Vrei să știi mai multe despre mine?

Ei bine, îmi plac clătitele.

Da, e bine să știi asta.

Ce altceva este important?

Ei, iubesc cuvintele, copacii veșnic verzi și muzica.

Oriunde m-aș duce, găsesc eu un loc căruia să-i zic „casă”.

Să iubești pe cineva care are o adicție este dificil. Pentru că îți pasă, vrei să faci tot ce ține de puterea ta de a ajuta persoana pe care o iubești, pentru a se vindeca. Dar, comportamentul acestei persoane îți poate afecta sănătatea mintală, și te poate pune în pericol și din punct de vedere fizic. Dacă treci prin asta acum, ei bine nu ești singur.

Numărul de decese cauzate de dependență și supradoză continuă să crească peste tot pe glob. Pentru o vreme am luat-o la goană pentru a ține pasul cu ritmul de a bea al fostului meu iubit. Dar n-am mai făcut-o pentru că am vrut să evadez. Motivația mea a fost mai pragmatică. Către final, ajunsesem să nu pot ține o sticlă de vin în casă fără să n-o găsească el. Aveam probleme financiare, și chiar voiam să mă bucur puțin de stocul meu înainte să dispară.

Fostul meu iubit nu este singur. Cam 10% din mileniali trăiesc cu cel puțin o dependență, dar numai 1% trec prin viață cu o tulburare legată de alcool. Și, pentru că știa că nu este singur, nu s-a simțit motivat să caute ajutor în grupurile de susținere. Neavând asigurare de sănătate pentru că nu lucra, nu a avut tratament până când nu a fost arestat și a trebuit să urmeze o terapie.

Aș vrea să pot spune că povestea mea are un final fericit. Într-un fel are, cel puțin pentru mine. M-am eliberat. Totuși, a schimbat în mod fundamental modul în care privesc o dependență.

Dependența este o boală

Admit că au existat multe dăți când voiam să țip la fostul meu iubit și să-i zic: „Lasă dracului jos sticla aia”!. După ce m-am luptat cu propriile mele probleme legate de adicții, acum înțeleg cât de mult înseamnă dependența ca boală. Nu este o eșuare din punct de vedere moral.

Chiar dacă picarea în astfel de dependențe înseamnă și decizii proaste, nu înseamnă că persoana respectivă le-a luat în timpul funcționării depline a minții sale. Creierul devenind condiționat de substanță, creează deficit de cortex prefrontal care are impact asupra luarea deciziilor.

Folosirea substanțelor devine un răspuns activ la stres. Când individul nu mai poate gestiona sentimente precum anxietatea fără a desface o sticlă și a o da peste cap, nu mai știe ce să mai facă. Această lipsă de control a emoțiilor determină un simț al disperării, astfel încât vor face orice ca să fie amorțiți, chiar și când își vor da seama de pericole. Când mintea îți strigă: „Ia o dușcă!” sau „O să explodez”, o faci fără să te gândești la consecințe.

Intervenția prietenilor va funcționa numai dacă este receptiv

Tratarea dependenței este păcălitoare. Chiar dacă este o boală, persoana respectivă trebuie să joace un rol activ în recuperarea sa. În comparație cu un picior rupt, el nu poate merge la chirurg, și să aștepte să se vindece și să scape. Trebuie să se implice pentru a-și reveni, iar dacă nu-și doresc asta – sau nu admit nici măcar că au o problemă – nu se vor schimba.

Adicțiile rămân deseori în negare din patru motive importante, iar limbajul pe care-l  folosește respectivul te poate ajuta să identifice următorii pași pe care trebuie să-i faci.

• Crede că controlează situația. Ar putea spune ceva de genul: „Da, ajung să mă îmbăt, dar cu toții avem nevoie câteodată să ne pierdem mințile”. Chiar dacă apar consecințe grave, cum ar fi un arest sua un accident, va da vina pe o zi obositoare la muncă decât pe dependență.
• Nu sunt convinși că comportamentul săuîi afectează pe ceilalți. Ar putea spune: „Cu toții ne mai certăm câteodată”, după o ceartă la beție când a spart jumătate din farfurii. Sau poate chiar ți-a dat o palmă. Această formă de minimalizare este o formă subtilă de manipulare. Rămâne conștient.
• Se crede o victimă. Ar putea spune: „Dacă ai fi la fel de presat ca mine, ai bea și tu ori ai folosi droguri”. Dă vina pentru adicția sa pe problemele din viața sa, în loc să facă pași proactivi pentru a depăși provocările.
• Pur și simplu nu le pasă. Din nefericire, unele adicții se duc atât de greu, încât nu le mai pasă de consecințele acțiunilor lor. Consecințe precum divorțul sau închisoarea nu au aceeași greutate.

Uneori trebuie să o iei la sănătoasa

Deși e dificil, uneori este nevoie să o iei la sănătoasa. După ce fostul meu iubit a fost arestat, am știut că este vremea unei schimbări. Am văzut clar că nu-și dorește să încerce.

Este foarte greu să iubești pe cineva care are o adicție. Ai grijă de tine și caută ajutor în afară. Există multe moduri de a trata problema dacă cel iubit este receptiv și vrea să primească ajutor. Totuși, uneori trebuie să alegi să te pui pe tine pe primul loc, dacă vrea să te tragă și pe tine după el. În final, indiferent de cât de mult îl iubești, trebuie să ai grijă și de tine.

Un text de Marilena Oprea