Care este prima ta amintire legată de teatru?

Cred că prima amintire este de când aveam șase ani. Știu că am venit la București cu mama, am mers la Teatrul Nottara și am văzut un spectacol cu Horațiu Mălăele. Nu mai știu ce spectacol era, dar îmi amintesc că voiam să urc pe scenă, să joc și eu. Vorbeam încontinuu, iar mama era terorizată că le stric spectacolul oamenilor. M-a fascinat efectiv. Mi s-a părut ceva extraordinar. Bine, foarte multe îmi amintesc din poveștile mamei și acum mi se pare că sunt, de fapt, amintirile mele. Cred că mi-am imaginat și eu din ce mi-a povestit. Parcă văd sala, unde stăteam, știu tot. Asta a fost prima amintire legată direct de teatru, dar eu încă de la patru-cinci ani începusem să cânt operă prin casă. După aceea, am făcut pian, cam doi ani și avansasem destul de mult, cântam la patru mâini cu profesoara, mergeam la concursuri și aceasta mereu îi zicea mamei: E foarte bună! Trebuie să îi cumpărați pian să exerseze și acasă. Iar mama nu mi-a luat nici orgă, nici pian, nici nimic… Exersam pe un bloc de desen pe care desenasem clapele. N-am continuat. Eram un copil introvertit. Scriam cu stânga, iar educatoarea mă bătea cu linia că de ce nu scriu cu dreapta. Din clasa I până în a IV-a, obligată de învățătoare, am mers la un concurs dedicat Mădălinei Manole. În fiecare zi, după ce se terminau orele, mă punea să cânt în fața clasei un cântec de-al Mădălinei, ca să mă pregătesc pentru concursul ăla. Eram terorizată. Am participat la concurs, am luat locul I, dar așa împinsă de alți oameni, nu eram conștientă că eu pot sau nu să cânt.

Crezi că toate lucrurile astea te-au ajutat pe tine să îți găsești drumul către actorie?

Da, cred că da. În liceu, pe la paisprezece ani, m-am dus la Palatul Copiilor și am început să fac acolo teatru cu o profesoară de limba română. M-a luat la un festival internațional de teatru la Bușteni și mi-a dat un monolog. Am urcat pe scenă și am zis monologul ăla, fără prea multe repetiții, pentru că eu aflasem cu două săptămâni înainte de festival. La final a venit domnul Mircea Albulescu și mi-a zis: Tu o să ajungi o mare actriță! (râde)

Mai ții minte ce monolog era?

Cred că îl mai știu și-acum. Dar trebuie să mă gândesc. Îl am scris pe undeva. Îmi amintesc că era ceva scris de profesoară, în care povesteam despre mine și vorbeam tot timpul cu publicul. Oricum, în ziua cu festivalul trebuia să plec la mare cu ai mei și mama a făcut scandal. Iar eu i-am zis că dacă nu mă lasă să merg la festivalul ăsta îmi distruge viața. A zis: Bine! Du-te, iar după, te întorci cu trenul acasă și plecăm la mare. Era mai importantă marea decât festivalul meu de la Bușteni (râde).

Dacă ar fi să îți rezumi copilăria la un singur moment reprezentativ, care ar fi acela?

Cred că toată copilăria și adolescența mi-aș rezuma-o la încercările mele de a reuși. Mi-a fost foarte greu să descifrez și să-mi găsesc drumul. Îți povestesc un singur lucru pe care mi-l amintesc din copilărie și care mi se pare reprezentativ pentru că s-a întins de-a lungul anilor până când am intrat la UNATC. Am vrut să fac cursuri de pian și nu mai erau locuri. La chitară, eram prea mică să car chitara și așa am intrat la vioară. Iar eu plângeam acasă că vreau să fac pian…  La cursurile de vioară, profesorul era beat tot timpul și-mi zicea că tot ce fac e foarte bine. Dar eu nu știam să cânt nimic. Îmi mutam mâna pe acolo, cântam niște note. Deci habar n-aveam. Într-una din zile, după cursuri, am alunecat pe gheață în curtea școlii, cu vioara la piept, încercând să o protejez – chiar dacă am dezacordat-o – (râde) și am căzut pe spate atât de tare, că nu mai puteam să respir. Și-am rămas acolo, încercam să strig „Ajutor!”, dar nu puteam. Până la urmă m-a ridicat o femeie de pe jos, mi-a dat trei palme și aia a fost. Cam asta e toată copilăria mea. Mi se părea că nu mă înțelege nimeni. Nu ieșeam din casă, mă uitam în gol, îmi imaginam tot felul de lucruri, visam că zbor. În vis mereu mă aruncam de la balconul etajului patru, unde locuiam atunci, dar niciodată nu mă prăbușeam. Înainte de a ajunge jos, începeam să zbor printre ceilalți oameni și după ce prindeam curaj mă duceam și mai sus. Era atât de real visul ăsta când eram mică, încât săream cu brațele pe masă din sufragerie ca să rămân cu picioarele în aer pentru că eram convinsă că s-a întâmplat chestia asta, că eu am zburat, dar nu mai știu cum să-mi aminesc să o fac din nou. Și mi se întâmplă și-acum. O dată pe an visez același lucru.

Prima facultate n-a fost UNATC-ul. Știu că ai terminat Facultatea de economie a turismului, la ASE. Cum te-ai decis sa dai admitere la actorie la 25 de ani?

Vezi tu, tot copilăria asta te influențează mult. Mergeam la meditație la limba engleză la un profesor foarte bun și trebuia să plecăm într-o excursie la Londra. Evident că părinții mei nu aveau bani, iar eu nu înțelegeam în acel moment că n-avem. Toți ceilalți copii din grupa de pregătire veneau din familii cu afaceri în Vâlcea și toți au plecat în excursie. Numai eu n-am plecat. Atunci mama mi-a zis: Pe mine taică-tu nu m-a dus nici până la vârsta asta. Să te măriți și să te ducă soțul tău că eu n-am bani să te duc la Londra. Și cam așa au stat lucrurile și cu facultatea. Mama a zis că trebuie să fac ceva serios, care să-mi aducă bani, să nu mor de foame. Și uite că am ajuns iarăși la vorba ei… (râde). Ea având agenție de turism, lucrând în zona asta, cea mai simplă alegere a fost să merg la ASE. Eu n-am fost ghidată, nu m-a ajutat nimeni să-mi deschidă mintea, să-mi zică: Asta trebuie să înveți, asta trebuie să faci! Mi se părea ceva foarte complicat să vin la București și să am EU șansa. Nu mă pregătisem, nu făcusem decât acel monolog la paisprezece ani. Atât. Am făcut facultatea asta și prin anul II am aflat de o audiție la B1 TV. Din opt sute de fete, au ales cinci, printre care și pe mine. Asta, pentru că a zis: Doamne, ce voce de desene animate ai! În fine, m-a ales pentru voce. Și așa am ajuns să lucrez în televiziune la douăzeci și unu de ani. Apoi, după șase luni, am aflat de un casting la Pro TV pentru un serial pe care îl făcea Florin Călinescu. Iar eu m-am prezentat la primul casting din viața mea. Eu împreună cu alte două sute de modele… Toate arătau perfect. Eu eram trezită de la patru dimineață, cu matinalul ăsta… eram terminată. Am intrat prima, pentru că mă grăbeam să ajung înapoi la muncă și am citit textul cu vocea mea de-atunci, care era foooarte subțire! (râde)  Călinescu a zis: Ea e! Asta e. Gata! și le-a trimis pe celelalte fete acasă. Iar eu am luat proba. După aceaa am ajuns să lucrez la Acasă TV cu Adrian Titieni, Medeea Marinescu, Florin Zamfirescu, cu toată lumea…

Fără ca tu să fi făcut cursuri de actorie sau altceva…

Fără. Deci eu nu făcusem nimic. Și atunci, cunoscându-i pe toți, mi-au zis să dau admitere la UNATC. Și așa am dat admitere. Toți actorii m-au susținut. Eram deja la al treilea serial când am intrat la UNATC.

Cum au fost anii de studenție?

Eram foarte serioasă. Îmi notam tot. Asta pentru că aveam deja altă vârstă, plus că eram în dezavantaj față de ceilalți colegi care veneau din familii cu părinți regizori, actori sau din trupe de teatru. Eu mă chinuiam să învăț toate jocurile, repetam acasă singură Ninja și Samuray. Am fost foarte serioasă pentru că mi se părea că toți știau mai multe decât mine. Mi-am dat licența cu un singur spectacol, dar am terminat cu patru. Și cu nota zece.

Citește interviul în întregime pe amfiteatru.com

Marea actriță Carmen Tănase ne-a făcut bucuria și onoarea de a ne acorda un interviu. Ce este succesul, cum și dacă mai reușim să mai fim noi într-o lume în care tehnologia pare să ne acapareze viața, ce înseamnă frumusețea unei femei, cine a fost bărbatul vieții ei, ce modele a avut în viață, cât de importantă este actoria în viața domiei-sale, sunt doar câteva dintre lucrurile pe care le-am aflat de la marea actriță.

Mulțumiri INES STUDIOS (adresa 97-105 Ionescu Sisești; office@inesstudios.com) pentru facilitarea realizării acestui interviu.

”Tatăl meu a fost bărbatul vieţii mele. De la el am invăţat totul. În facultate ,eram un element de excepţie, până am realizat că nu era bine aşa.

(…) Forma ochilor este de la tatăl meu şi culoarea este de la mama mea. Nu mă consider o femeie frumoasă. Am avut şi eu complexele mele în tinereţe pe care acum le-am lăsat deoparte.  Ca şi persoană, la prima vedere sunt percepută ca fiind extrem de dură, severă, chiar antipatică.

(…) Ca şi actriţă, iubesc comedia. Deşi în tinereţe eram considerată ca fiind potrivită pentru roluri dramatice.

(…) Doamna Olga Tudorache, care mi-a fost profesoară şi pe care am considerat-o ca pe o mamă, m-a învăţat foarte multe. Am învăţat în primul rând disciplina meseriei. Nu neapărat trucuri, există şi acestea, ci pur şi simplu disciplina acestei meserii.

(…) În copilărie nu am fost un copil docil, ascultător. Eram băieţoasă şi făceam multe trăsnăi. Lipseam de la şcoală, făceam farse profesorilor, jucam tenis cu piciorul cu băieţii, mă căţăram în copaci şi aveam grijă de pisicile pricăjite găsite pe la marginea drumului.

(…) Despre părinţii mei ce să vă spun? Tatăl meu, care nu mai este de multă vreme printre noi, era un om frumos, inteligent şi cu un simţ al umorului ieşit din comun. El a fost bărbatul vieţii mele şi cred că l-am căutat toată viaţa.

Mama mea, o femeie frumoasă, supusă, genul de soţie ideală, de la care am luat simţul datoriei.

(…) Mama, este şi rămâne cea mai importantă femeie din viaţa mea. Dar, am adorat-o şi o ador, căci este mereu cu mine, pe Olga Tudorache. Mi-am început cariera fiind îndrăgostită de Gina Patrichi, pe care o ascultam pe vremea aceea la piesele de teatru de la radio.

(…) Am cunoscut-o personal pe Gina Patrichi şi am avut o relaţie foarte apropiată. Era o persoană fascinantă, lăsa o dâră pe unde trecea. Nu aveai cum să nu o remarci. Era imposibil.

Un om, o poveste, o actriță, un rol…

S-a născut la 18 ianuarie 1961 la Ploiești. A urmat, între 1980 și 1984, cursurile Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București, secția Actorie, la clasa profesoarei Olga Tudorache. A debutat pe o scenă profesionistă alături de Olga Tudorache și de Radu Duda, colegul ei de la Actorie, în rolul Foca din piesa Fluturi, fluturi de Aldo Nicolaj, regizată de Cristian Hadjiculea la Teatrul Foarte Mic din București (data premierei: 26 octombrie 1982), spectacol preluat ulterior de Teatrul Național din Iași. Între 1984 și 1990 a fost actriță la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași, fiind repartizată inițial la secția suceveană a acestuia, împreună cu Radu Duda, Bogdan Gheorghiu, Carmen Ciorcilă, Adrian Păduraru, Răzvan Popa, Cristian Rotaru, Mioara Ifrim și alți câțiva tineri absolvenți de teatru din țară. Din anul 1990, Carmen Tănase este actriță la Teatrul Odeon din București. A fost  Polina Andreevna în Pescărușul de A.P. Cehov, regia Claudiu Goga; infirmiera șefă în Veronika se hotărăște să moară, dramatizare de Gelu Colceag și George Bănică după romanul omonim de Paulo Coelho, regia Gelu Colceag;Colette Duduleanu în Gaițele de Al. Kirițescu, regia Alexandru Dabija cu care a obtinut Premiul pentru rol secundar la Festivalul Dramaturgiei Romanesti, Timisoara, 2004; Lora în Stele în lumina dimineții de Alexandr Galin, regia Gelu Colceag; Paraschiva în Domnișoara Nastasia de G.M. Zamfirescu, regia Horea Popescu; Foca în Fluturi, fluturi de Aldo Nicolaj, regia Cristian Hadjiculea etc.

A jucat și în filmele Inimã de tigan, 2007; Nod, regia Alina Ciocârlie, 2007; Prea târziu, regia Adi Sitaru, 2006; Legături bolnăvicioase, regia Tudor Giurgiu, 2006; Bani de dus, bani de-ntors, regia Alexandru Tocilescu, 2005; Dormir avec le diable, regia Yves Boisset, 2001; Une femme piégée, regia Laurent Carceles, 2001; E pericoloso sporgersi, regia Nae Caranfil, 1994; Crucea de piatră – ultimul bordel, regia Andrei Blaier, 1993; Un bulgăre de humă, regia Nicolae Mărgineanu, 1989 etc

sursa foto: acasa.tv