În 1967, s-a căsătorit cu actorul Chris Sarandon, de care a divorţat în 1979. După mai multe roluri pe scenă, Susan Sarandon a debutat în film, în 1970, cu rolul din ”Joe”. În 1974, a obţinut primul rol mai important, în ”The Rocky Horror Picture Show”, interpretând rolul unei tinere căsătorite care descoperă treptat gustul plăcerilor vieţii.

Au urmat mai multe filme în care apariţia ei n-a atras atenţia, până la întâlnirea cu regizorul Louis Malle. În 1978, a apărut în ”Pretty Baby”, în rolul unei prostituate de lux, iar în 1980, a jucat alături de Burt Lancaster în ”Atlantic City”, interpretând o chelneriţă din oraşul Atlantic City, care caută să-şi împlinească visul, rol ce i-a adus o primă nominalizare la Oscar.

Începând din anii ’80, Susan Sarandon s-a impus printre vedetele de la Hollywood, jucând alături de celebrii actori Catherine Deneuve (”The Hunger”, 1983) şi Jack Nicholson (”The Witches of Eastwick”, 1987). În 1988, a jucat în ”Bull Durham”, alături de Tim Robbins, care avea să-i devină partener şi în viaţa reală. În 1991, apare în rolul Louisei, în filmul de succes al lui Ridley Scott, ”Thelma & Louise”. Rolul din acest film (povestea a două femei care, în căutarea distracţiei, ucid un cowboy, apoi ajung în Mexic trecând printr-o mulţime de aventuri, urmărite deopotrivă de familie şi de FBI) i-a adus actriţei o nouă nominalizare la Oscar.

Diversitatea personajelor întruchipate pe marele ecran de Susan Sarandon este remarcabilă. A fost din nou nominalizată la Oscar pentru rolurile din ‘‘Lorenzo’s Oil” (1992), în regia lui George Miller, în care interpretează o mamă luptând pentru viaţa copilului, bolnav, aparent incurabil şi din cauze necunoscute, şi din ”The Client” (1994), în regia lui Joel Schumacher, interpretând o tânără avocată care preia cazul unui copil de unsprezece ani, martor la o crimă şi urmărit din acest motiv de mafie, de procuratură şi de FBI. În ”Little Women” (1994, regia Gillian Aromstrong), a interpretat rolul unei mame singure cu patru copii, în atmosfera secolului al XIX-lea.

În 1995, apare în rolul unei călugăriţe, primind confesiunea unui condamnat la moarte, în filmul ”Dead Man Walking”, în regia lui Tim Robbins. Pentru acest rol, Susan Sarandon a fost distinsă cu premiul Oscar pentru cea mai bună interpretare feminină, potrivit imdb.com.

Anii 2000 i-au adus actriţei noi proiecte, aceasta putând fi văzută în filme precum: ”Alfie” (2004), ”Elizabethtown” (2005), ”Romance & Cigarettes” (2005) sau ”Irresistible” (2006). În 2009, a primit un rol secundar în filmul ”The Lovely Bones” (2009), o adaptare cinematografică a romanului semnat de Alice Sebold, urmat de noi roluri în filme artistice sau seriale TV, printre care ”The Big C” (2012), ”Arbitrage” (2012) şi ”Cloud Atlas” (2012), ”Snitch” (2013), ”The Big Wedding” (2013), ”The Last of Robin Hood” (2013), ”The Meddler” (2015), ”Mothers and Daughters” (2016), ”A Bad Moms Christmas” (2017), ”Viper Club” (2018).

Susan Sarandon s-a remarcat şi pe scenă, în spectacole precum ”O seară cu Richard Nixon”, ”Private Ear”, ”Public Eye” sau ”Extremities”. În anul 2009, a revenit pe scenă, după o absenţă de peste 30 de ani, alături de un alt actor de Oscar, Geoffrey Rush, cei doi făcând furori pe Broadway, la Ethel Barrymore Theatre, în piesa celebrului Eugen Ionesco, „Regele moare” („Exit the King”). Susan Sarandon a interpretat rolul reginei Margareta, iar Geoffrey Rush a fost elogiat de critica de specialitate pentru interpretarea personajului său, regele Berenger.

Actriţa Susan Sarandon este recunoscută pentru activitatea sa umanitară în scopul eradicării foametei. De asemenea, în mai 2015, a vizitat un sat de la marginea capitalei nepaleze Kathmandu, pentru a sprijini construcţia de adăposturi pentru victimele cutremurului din 25 aprilie, iar la finalul anului 2015, a adresat un apel comunităţii internaţionale pentru ajutorarea refugiaţilor, fiind emoţionată până la lacrimi de soarta acestora, în cursul unei vizite pe insula Lesbos (Grecia), unde debarcau zilnic mii de imigranţi.

Susan Sarandon are trei copii: o fiică, din relaţia cu scriitorul Franco Amurri şi doi băieţi, cu actorul Tim Robbins, de care s-a despărţit, însă, în anul 2009.

În iunie 2016, s-a numărat, alături de actriţele Sigourney Weaver şi Elizabeth Banks, printre laureatele premiilor „Women of the Year” (Femeile anului) oferite de revista Glamour, în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Londra, potrivit Reuters. Vedetele de la Hollywood au fost premiate în urma voturilor primite de la cititoarele revistei, Susan Sarandon primind premiul „Glamour Inspiration”.

În iunie 2018 actriţa a fost arestată timp de câteva ore după marşul femeilor la Washington împotriva politicilor migratorii ale preşedintelui SUA, Donald Trump, ea fiind o cunoscută militantă care şi-a afişat în repetate rânduri dezaprobarea faţă de administraţia Trump.

Alte pelicule în care a jucat: „Blackbird” (2019), „Rick and Morty” (seria TV 2017-2020, voce), „Fearless” (2020, voce), „Search Party” (seria TV 2016-2021), „Dark Air with Terry Carnation” (2021), „Jolt” (2021), „Ride the Eagle” (2021). AGERPRES/(Documentare – Andreea Onogea, Suzana Cristache Drăgan, editor: Cristian Anghelache, editor online: Andreea Preda)

SURSA: AGERPRES

Care este prima ta amintire legată de teatru?

Cred că prima amintire este de când aveam șase ani. Știu că am venit la București cu mama, am mers la Teatrul Nottara și am văzut un spectacol cu Horațiu Mălăele. Nu mai știu ce spectacol era, dar îmi amintesc că voiam să urc pe scenă, să joc și eu. Vorbeam încontinuu, iar mama era terorizată că le stric spectacolul oamenilor. M-a fascinat efectiv. Mi s-a părut ceva extraordinar. Bine, foarte multe îmi amintesc din poveștile mamei și acum mi se pare că sunt, de fapt, amintirile mele. Cred că mi-am imaginat și eu din ce mi-a povestit. Parcă văd sala, unde stăteam, știu tot. Asta a fost prima amintire legată direct de teatru, dar eu încă de la patru-cinci ani începusem să cânt operă prin casă. După aceea, am făcut pian, cam doi ani și avansasem destul de mult, cântam la patru mâini cu profesoara, mergeam la concursuri și aceasta mereu îi zicea mamei: E foarte bună! Trebuie să îi cumpărați pian să exerseze și acasă. Iar mama nu mi-a luat nici orgă, nici pian, nici nimic… Exersam pe un bloc de desen pe care desenasem clapele. N-am continuat. Eram un copil introvertit. Scriam cu stânga, iar educatoarea mă bătea cu linia că de ce nu scriu cu dreapta. Din clasa I până în a IV-a, obligată de învățătoare, am mers la un concurs dedicat Mădălinei Manole. În fiecare zi, după ce se terminau orele, mă punea să cânt în fața clasei un cântec de-al Mădălinei, ca să mă pregătesc pentru concursul ăla. Eram terorizată. Am participat la concurs, am luat locul I, dar așa împinsă de alți oameni, nu eram conștientă că eu pot sau nu să cânt.

Crezi că toate lucrurile astea te-au ajutat pe tine să îți găsești drumul către actorie?

Da, cred că da. În liceu, pe la paisprezece ani, m-am dus la Palatul Copiilor și am început să fac acolo teatru cu o profesoară de limba română. M-a luat la un festival internațional de teatru la Bușteni și mi-a dat un monolog. Am urcat pe scenă și am zis monologul ăla, fără prea multe repetiții, pentru că eu aflasem cu două săptămâni înainte de festival. La final a venit domnul Mircea Albulescu și mi-a zis: Tu o să ajungi o mare actriță! (râde)

Mai ții minte ce monolog era?

Cred că îl mai știu și-acum. Dar trebuie să mă gândesc. Îl am scris pe undeva. Îmi amintesc că era ceva scris de profesoară, în care povesteam despre mine și vorbeam tot timpul cu publicul. Oricum, în ziua cu festivalul trebuia să plec la mare cu ai mei și mama a făcut scandal. Iar eu i-am zis că dacă nu mă lasă să merg la festivalul ăsta îmi distruge viața. A zis: Bine! Du-te, iar după, te întorci cu trenul acasă și plecăm la mare. Era mai importantă marea decât festivalul meu de la Bușteni (râde).

Dacă ar fi să îți rezumi copilăria la un singur moment reprezentativ, care ar fi acela?

Cred că toată copilăria și adolescența mi-aș rezuma-o la încercările mele de a reuși. Mi-a fost foarte greu să descifrez și să-mi găsesc drumul. Îți povestesc un singur lucru pe care mi-l amintesc din copilărie și care mi se pare reprezentativ pentru că s-a întins de-a lungul anilor până când am intrat la UNATC. Am vrut să fac cursuri de pian și nu mai erau locuri. La chitară, eram prea mică să car chitara și așa am intrat la vioară. Iar eu plângeam acasă că vreau să fac pian…  La cursurile de vioară, profesorul era beat tot timpul și-mi zicea că tot ce fac e foarte bine. Dar eu nu știam să cânt nimic. Îmi mutam mâna pe acolo, cântam niște note. Deci habar n-aveam. Într-una din zile, după cursuri, am alunecat pe gheață în curtea școlii, cu vioara la piept, încercând să o protejez – chiar dacă am dezacordat-o – (râde) și am căzut pe spate atât de tare, că nu mai puteam să respir. Și-am rămas acolo, încercam să strig „Ajutor!”, dar nu puteam. Până la urmă m-a ridicat o femeie de pe jos, mi-a dat trei palme și aia a fost. Cam asta e toată copilăria mea. Mi se părea că nu mă înțelege nimeni. Nu ieșeam din casă, mă uitam în gol, îmi imaginam tot felul de lucruri, visam că zbor. În vis mereu mă aruncam de la balconul etajului patru, unde locuiam atunci, dar niciodată nu mă prăbușeam. Înainte de a ajunge jos, începeam să zbor printre ceilalți oameni și după ce prindeam curaj mă duceam și mai sus. Era atât de real visul ăsta când eram mică, încât săream cu brațele pe masă din sufragerie ca să rămân cu picioarele în aer pentru că eram convinsă că s-a întâmplat chestia asta, că eu am zburat, dar nu mai știu cum să-mi aminesc să o fac din nou. Și mi se întâmplă și-acum. O dată pe an visez același lucru.

Prima facultate n-a fost UNATC-ul. Știu că ai terminat Facultatea de economie a turismului, la ASE. Cum te-ai decis sa dai admitere la actorie la 25 de ani?

Vezi tu, tot copilăria asta te influențează mult. Mergeam la meditație la limba engleză la un profesor foarte bun și trebuia să plecăm într-o excursie la Londra. Evident că părinții mei nu aveau bani, iar eu nu înțelegeam în acel moment că n-avem. Toți ceilalți copii din grupa de pregătire veneau din familii cu afaceri în Vâlcea și toți au plecat în excursie. Numai eu n-am plecat. Atunci mama mi-a zis: Pe mine taică-tu nu m-a dus nici până la vârsta asta. Să te măriți și să te ducă soțul tău că eu n-am bani să te duc la Londra. Și cam așa au stat lucrurile și cu facultatea. Mama a zis că trebuie să fac ceva serios, care să-mi aducă bani, să nu mor de foame. Și uite că am ajuns iarăși la vorba ei… (râde). Ea având agenție de turism, lucrând în zona asta, cea mai simplă alegere a fost să merg la ASE. Eu n-am fost ghidată, nu m-a ajutat nimeni să-mi deschidă mintea, să-mi zică: Asta trebuie să înveți, asta trebuie să faci! Mi se părea ceva foarte complicat să vin la București și să am EU șansa. Nu mă pregătisem, nu făcusem decât acel monolog la paisprezece ani. Atât. Am făcut facultatea asta și prin anul II am aflat de o audiție la B1 TV. Din opt sute de fete, au ales cinci, printre care și pe mine. Asta, pentru că a zis: Doamne, ce voce de desene animate ai! În fine, m-a ales pentru voce. Și așa am ajuns să lucrez în televiziune la douăzeci și unu de ani. Apoi, după șase luni, am aflat de un casting la Pro TV pentru un serial pe care îl făcea Florin Călinescu. Iar eu m-am prezentat la primul casting din viața mea. Eu împreună cu alte două sute de modele… Toate arătau perfect. Eu eram trezită de la patru dimineață, cu matinalul ăsta… eram terminată. Am intrat prima, pentru că mă grăbeam să ajung înapoi la muncă și am citit textul cu vocea mea de-atunci, care era foooarte subțire! (râde)  Călinescu a zis: Ea e! Asta e. Gata! și le-a trimis pe celelalte fete acasă. Iar eu am luat proba. După aceaa am ajuns să lucrez la Acasă TV cu Adrian Titieni, Medeea Marinescu, Florin Zamfirescu, cu toată lumea…

Fără ca tu să fi făcut cursuri de actorie sau altceva…

Fără. Deci eu nu făcusem nimic. Și atunci, cunoscându-i pe toți, mi-au zis să dau admitere la UNATC. Și așa am dat admitere. Toți actorii m-au susținut. Eram deja la al treilea serial când am intrat la UNATC.

Cum au fost anii de studenție?

Eram foarte serioasă. Îmi notam tot. Asta pentru că aveam deja altă vârstă, plus că eram în dezavantaj față de ceilalți colegi care veneau din familii cu părinți regizori, actori sau din trupe de teatru. Eu mă chinuiam să învăț toate jocurile, repetam acasă singură Ninja și Samuray. Am fost foarte serioasă pentru că mi se părea că toți știau mai multe decât mine. Mi-am dat licența cu un singur spectacol, dar am terminat cu patru. Și cu nota zece.

Citește interviul în întregime pe amfiteatru.com

Deşi e conectată la tot ce e nou, actrița Aida Economu mărturiseşte la Oamenii Dimineții la Digi 24că se împacă greu cu vremurile pe care le trăim, pentru că reperele ei sunt în literatura şi cinematografia de altădată.

O voce care ne reamintește cum ar trebui de fapt să privim lucrurile, ne trezește la realitate și ne prezintă una dintre problemele cu care doamnele și domnișoarele de astăzi se confruntă. Aida Economu, un exemplu care vine să ne demonstreze că frumusețea stă în ochii celui care privește, iar standardele impuse de societate nu fac decât să altereze ceea ce fiecare dintre noi are mai de preț, unicitatea.

Trăim într-o societate în care idealul frumuseții a fost și va fi în continuare umbrit de o serie de criterii. Astăzi, femeile aleargă după perfecțiunea impusă de vocile inflente ale revistelor de modă, ale influencerilor sau ale celor care cred că frumusețea se dobândește, se construiește din silicon, acid hialuronic sau ore întregi în saloanele de înfrumusețare.

Are 34 de ani, are fire albe, riduri și își arată vârsta natural, fără ascunzișuri, fără secrete. Nu crede în egalitatea dintre sexe, însă consideră că femeile au alte arme de putere decât bărbații, iar cea mai importantă dintre acestea este feminitatea.

Cum se împacă cu vremurile?

„Greu. Cumva nu mă simt la locul meu și nu dintr-o chestie de superioritate, sau pentru că m-aș simți mai specială. Reperele mele s-au instalat în altă părți. Am copilărit pe litoral. La vremea aceea, ospătarii erau numai bărbați, îmbrăcați la cămașă cu papion. Femeile, seara, erau toate în rochii. Bărbații erau extrem de eleganți. Existau diseuse la fiecare terasă. Cumva, lucrurile astea și-au pus amprenta asupra mea.

(…) Știi cum e cu nostalgia asta? Eu am nostalgia unor lucruri pe care nici măcar nu le-am trăit neapărat. Am și o nostalgie a lucrurilor pe care le-am trăit, firește, dar majoritatea sunt lucruri pe care eu doar le-am lecturat, pe care doar le-am văzut în filme, dar în care mă regăsesc foarte tare.

Camera 409 cu vedere la mare

Așa și-a petrecut Aida întreaga copilările. De dimineața până seara pe plajă sau ajutându-și părinții care aveau o cârciumă pe litoral, undeva în Eforie.

„Părinții mei sunt cârciumari, și pe lângă cârciuma pe care o au, când eu eram mică administrau un bar, pe cel de la hotel Ancora din Eforie, care acum nu mai există. Și verile le locuiam acolo, până pe la 14 ani, la camera 409, la etajul 4, cu vedere spre mare. Eram de dimineața până seara pe plajă și îi mai ajutam pe ai mei la cârciumă: mai împachetam niște șervețele, mai spălam vase, mai debarasam. Cred că cine sunt astăzi are legătură cu ce am văzut atunci, cu ce s-a întâmplat atunci și cu reperele din acea vreme. ”

Crede foarte mult în iubire

Tot aici a descoperit și dragostea. Veșnic amorezată și dornică să împartă iubirea oamenilor din jurul ei, Aida povestește râzând cât de importantă este iubirea și cât de sănătos este să vrei să o dăruiești celor dragi.

„Am fost o persoană care s-a îndrăgostit foarte des de-a lungul vieții (râde) și cred că e sănătos, cred în iubire foarte tare. Prima dată m-am îndrăgostit când aveam vreo 5-6 ani de un prieten de-a lui taică-miu, conflicte oedipiene cât cuprinde (râde). Da, acela era mediul în care am crescut”, a mai spus aceasta.

Tot mediul a ajutat-o să-și descopere și să devolte latura artistică. Trăind într-un univers al spectacolului, Aida a încercat pentru început baletul, apoi a dat la teatru.

Debut neașteptat

La început de drum, Aida a avut norocul de a juca un rol figurativ în pelicula „Eu când vreau să fluier, fluier”, un film regizat de Florin Șerban, care a fost apreciat la nivel internațional. Cu toate acestea, în ciuda celor cinci secunde de apariție în film, Aida a devenit rapid cunoscută pentru interpretarea sa, reușind să devină din ce în ce mai vizibilă.

„Debutul meu în cinematografie, în anul I de facultate – Doamne, m-au luat și cu mașina de acasă! – (râde), a fost poezie. Am apărut cinci secunde în film, un film premiat la Berlin, „Eu când vreau să fluier, fluier”. Am făcut figurație specială acolo și este amuzant cum unii jurnaliști care scriu astăzi despre mine, pentru simplul fapt că apar într-un serial la TV, <<O știți, a făcut un rol magistral în „Eu când vreau să fluier, fluier”>> și am zis <<Stop! Nici despre Ada Condeescu nu s-a scris așa!>>”, a mai spus Aida.

Munca, sacrificiul, determinarea și dragostea pentru ceea ce face acestea sunt fundamentul carierei Adei Economu. Crede cu tărie că atunci când iubești ceea ce faci poți excela și poți deveni exemplu pentru cei din jurul tău. Cu toate acestea nu își dorește popularitatea, menționând că între titulatura de actriță și vedetă este o linie destul de fină, pe care nu ar vrea să o depășească, tocmai din cauza standardelor societății.

„Sunt extrem de îndrăgostită de ceea ce înseamnă cinematografie și acesta este motivul pentru care fac această meserie în continuare și nu m-am redirecționat către altceva, pentru că nu este o meserie ușoară, este o meserie destul de ingrată. Mă bucur că încă sunt percepută ca actrița din… și nu ca vedetă, și sper să rămână așa, pentru că vedeta implică un tip de comportament de societate, pe care eu nu sunt dispusă să-l am”, a mențonat actrița.

Filmul a câștigat chiar și un premiu Oscar pentru scenariu original, dar a avut și nominalizări pentru „cel mai bun film”, „cea mai bună actriță în rol principal” și „cel mai bun regizor”. Cu siguranță, Juno a făcut un pic de magie, și nu numai pentru film, ci și pentru tânăra actriță căreia începuseră să i se deschidă ușile.

Primul rol la 10 ani

S-a născut în 1987 în Noua Scoție, iar părinții săai au divorțat când ea era foarte mică, așa că făcea deseori drumuri între casele acestora, o dată la două săptămâni. Mama ei și-a făcut o nouă familie înToronto, așa că Ellen a ajuns în marele oraș ori de câte ori mergea în vizită. Într-un dintre aceste deplasări a văzut musicalul Fantoma de la Operă și s-a îndrăgostit de el. A întrebat-o pe mama ei ce școală ar trebui să facă pentru a o putea juca pe Christine.

Crescând în Noua Scoție, Page a primit primul rol la 10 ani. Page nu a așteptat să facă vârsta de facultate pentru a juca. Așa că s-a încscris la orele de actorie din școală. Într-o zi a fost aleasă să apară în Pit Pony, în 1997, un film TV care apoi a devenit serial. „De multe ori mă gândesc ce naiba s-ar fi întâmplat dacă aș fi fost bolnavă acasă în ziua aia în care tipul care căuta noi talente venise la noi în școală?”, se întreba ea într-un interviu pentru The Guardian.

A apărut apoi în mai multe filme și emisiuni TV din Canada și chiar într-un film european. Iar pentru că ambii părinți erau mult timp plecați la serviciu, Ellen a învățat să fie un copil independent. Pe platourile de filmare trebuia să fie însoțită de un adult, așa că apela la oricine putea să vină cu ea.

Hard Candy, primul film american

Când a împlinit 16 ani, Ellen s-a mutat în Toronto pentru a urma cursuri în marele oraș. Dar, curând a trebuit să se mute în sudul Californiei pentru primul ei film american. Hard Candy este un film despre o tânără care răpește un bărbat despre care crede că este pedofil și îl torturează. Page avea 16 ani când a jucat acest rol, cu acordul părinților săi. „E un film intens. Tata venea cu mine la filmări. Dar amîndoi au fost OK cu subiectul, aveau încredere în mine. ”, a declarat ea pentru The Guardian.

Filmul nu era pentru sensibili. „Îmi amintesc că mă pregăteam pentru scenele alea, aveam 16 ani, și practic mă separam de mine: șocată, curioasă și entuziasmată. Era un sentiment ciudat, și dădea dependență.”, a continuat ea.

Juno a însemnat o importantă rampă de lansare

Dar a cunoscut stânjenitoarea faimă abia în 2007 cu acest film indie, Juno care a catapultat-o în distrbuția blockbusterelor X-Men și Inception. Când citea scenariul pentru Juno , Ellen a știut că vrea să joace acel rol. „M-am îndrăgostit de rol și voiam să fiu o parte din acel sceanriu”, își amintea într-un interviu pentru Collider.

Personajul i se potrivea din mai multe motive, în principal datorită faptului că era autentică, reală. „Eram entuziamată de acest personaj pentru că simțeam că era o adolescentă cum nu mai întâlnisem vreodată,”, a continuat ea. „Era unică, spirituală, autentică și foarte sinceră”.

Impactul a fost dur pentru că, un an mai târziu, 17 eleve au rămas gravide la o școală din Massachusetts în același timp cu fata de 17 ani a Sarei Palin, iar revista Time  a numit asta „efectul Juno”. La acel moment, Page a decis să dispară. Cel puțin pentru o vreme.

Nebunescul film Inception

Revenită după perioada de vindecare, Page a sărit imediat în barca actoricească. De data asta, era vorba despre un fil cu adevărat important, pe lângă faptul că juca alături de Leonardo Di Caprio: Inception, 2010. „Încercam să aflu de unde a venit ideea asta nebunească a filmului și eram absolut entuziasmată. Așa că am intrat într-un birou la Warner Bros. pentru a citi scenariul și a fost unul dintre acele momente când ești uimit de-a dreptul”, declara Page pentru revista Time. 

Nu a avut decât cuvinte de laudă pentru DiCaprio, pe care-l admira, și regizorul Chris Nolan. „Îmi plac absolut toate filmele lui. Înciuda magnitudinii vizuale, și toată incredibila acțiune, există o bază de sinceirtate și onestotate în jurul cărora se întâmplă totul”, continua ea.

A revenit în rolul lui Kitty Pride

După o perioadă aglomerată pe platourile de filmare în 2011 și 2012, page a revenit în 2013 în distribuția filmului X-Men: Days of Fitire Past în rolul lui Kitty Pryde. La primul rol în serie, în 2006, avea 18 ani. Nu citise benzi desenate până atunci și habar nu aveam cine era Kitty Pryde, dar i s-a părut un personaj minunat.

Nu se aștepta la o revenire în serie în 2013. „Nu m-am așteptat să o joc din nou, așa că atunci când a venit vestea a fost frumos. Sunt recunoscătoare că am revenit”, a declarat ea.

A recunoscut că este lesbiană într-un fel aparte

Un an mai târziu, a făcut un lucru foarte curajos: a recunoscut că este lesbiană într-un discurs la o campanie pentru drepturile omului. În acest discurs a vorbit despre o cultură toxică ce marginalizează oamenii din comunitatea LGBTQ+ și a făcut un apel să fim mai buni și mai toleranți unii cu alții. „Sunt aici pentru că sunt gay. Și pentru că poate pot face diferența”. A povestit apoi la show-ul lui Ellen DeGeneres că era pregătită să o facă și de-abia aștepta să o facă.

Își amintește cu tristețe de efectul pe care l-a avut asupra ei faptul că sexualitatea sa devenise subiect de presă, înainte să se împace cu sine și alegerile sale. „Nici măcar nu atinsesem o femeie în public până la 27 de ani. Eram în depresie, și aveam anxietate. Nu eram bine deloc.”

Față în față cu un ucigaș al celor din comunitatea LGBTQ+

Stând de vorbă cu regizorul Michael Moore

În 2015, a plecat împreună cu cel mai bun prieten al ei, Ian Daniel, într-o călătorie în întreaga lume pentru a sta de vorbă cu reprezentanții comunităților LGBTQ+ și a afla problemele cu care aceștia se confruntă. Totul s-a tranformat într-o serie de documentare, Gaycation, pentru Viceland. Nu a fost o simplă călătorie, a fost cu adevărat o experiență de viață pentru că au existat momente frumoase, emoționante, dar și momente dure, periculoase. Un astfel de moment a fost în Brazilia, țara care are cea mai mare rată de mortalitate în rândul persoanelor gay și transsexuale. Era 2015, iar într-o parcare din Brazilia, un bărbat mascat stătea în fața ei, și îi spunea de ce omoară gay și ar prefera și pe ea să o vadă moartă. Era un fost polițist și a spus că va ucide din nou.

În parcare, singurul semn care arată că este deranjată de ce spunea acest om era ridicarea din sprâncene. Era o tehnică pe care o aplicase și când explica în Juno de ce vrea să păstreze copilul, și când a castrat un pedofil în Hard Candy și când lumea exploda în jurul ei în Inception.

A încheiat acel episod explicând că, deși a stat față în față cu un om care ar fi omorât-o, a părăsit Vrazilia simțindu-se inspirată de o țară unde oamenii sărbătoresc cu așa mare bucurie ceea ce sunt, mai ales în fața unei astfel de violențe. „Spiritul iubirii este cel care învinge în final.”

S-a căsătorit cu Emma Portner

Ellen Page și Emma Portner

Anul 2018 a adus un eveniment foarte fericit în viața ei: s-a căsătorit cu partenera sa de viață, Emma Portner. Evenimentul a fost anunțat printr-o postare pe Instagram: „Nu-mi vine să cred că pot să-i spun acestei femei extraordinare soția mea.” Portner este o dansatoare din Canada și care este absolut îndrăgostită de Page. „Avem o legătură neobosită și o dorință permanentă de a fi una lângă cealaltă”, s-a confesat ea într-un interviu. „Ellen este cea mai bunp și încă mai plând ori de câte ori munca ne face să stăm departe una de alta. Probabil că toată viața o să plâng, dar e OK.”

Vanya, în serialul Netflix The Umbrella Academy

Anul următor, Netflix a lansat un nou serial: The Umbrella Academy, o adaptare a benzilor desenate ale Dark Horse. Ellen Page joacă alături de nume mari: Mary J.Blige, Tom Hopper și Colm Feore și urmărește traiectoria unor frați cu puteri supranaturale. Page o interpretează pe Vanya Hargreeves, o violonistă și singura fără superputeri, un rol cu care se identifică. „Am fost atrasă de vanya imediat pentru că m-am regăsit în acel sentiment de închistare, de luptă cu depresia și anxietatea”, a spus într-un interviu pentru Glamour. „Am avut propriile probleme cu care m-am confruntat și mă regăsesc în Vanya, în durerea ei și voiam să explorez asta.”

Al doilea sezon tocmai a fost lansat pe Netflix.

Ellen Page învață în permanență câte ceva nou, de la citirea cărții Rebeccăi Solnit, The Mother of All Questions la geografie prin intermediul unei aplicații. „Întotdeauna învăț câte ceva, sunt mereu smerită, dar încercând să fiu deschisă și să mă dezvolt, și să-mi reamintesc vremurile când nu știam toate astea”, a spus ea într-un interviu pentru The Guardian.

Autor: Andreea Tudorică

Aruncăm o privire peste cele mai cunoscute și remarcate săruturi din filme, de la Epoca de Aur a filmului a Hollywoodului până în ziua de azi.

Elizabeth Taylor și Richard Burton în Cleopatra de Joseph L. Mankiewicz în 1963. Foto credit: Sunset Boulevard/Corbis via Getty Images

George Peppard și Audrey Hepburn în „Breakfast at Tiffany’s” de Blake Edwards în 1961 Fot credit: Silver Screen Collection/Getty Images

Cary Grant și Ingrid Bergman în „Notorious” de Alfred Hitchcock în 1948 Foto credit: Ernest Bachrach/John Kobal Foundation/Getty Images

Tobey Maguire și Kirsten Dunst în „Spider-Man” de Sam Raimi în 2002 Foto credit: Columbia TriStar Films

Vivien Leigh și Clark Gable în „Pe aripile vântului” de Victor Fleming în 1939 Foto credit: Silver Screen Collection/Getty Images

Jennifer Jones și Gregory Peck în „Duel in the Sun” de King Vidor în 1948 Foto credit: Collection Christophel / RnB © Selznick Studio Selznick Studio / Collection ChristopheL

Grace Kelly și Cary Grant în „To Catch a Thief” de Alfred Hitchcock în 1955 Foto credit: Silver Screen Collection/Getty Images

Leonardo DiCaprio și Kate Winslet în „Titanic” de James Cameron în 1997 Foto credit: UFD

Marilyn Monroe și Tony Curtis în „Some Like It Hot” de Billy Wilder în 1959 Foto credit: Michael Ochs Archives/Getty Images

Demi Moore și Patrick Swayze în „Ghost” de Jerry Zucker în 1990 Foto credit: UIP

Humphrey Bogart și Lauren Bacall în „To Have and Have Not” de Howard Hawks în 1944 Foto credit: Silver Screen Collection/Getty Images

sursa: Vogue

Mary Louise Streep s-a născut la 22 iunie 1949, în Summit, statul New Jersey, conform www.simplystreep.com.

Vedetă incontestabilă a anilor ’80 datorită talentului demonstrat în producţii dramatice, renumită pentru profesionalismul şi sensibilitatea ei, Meryl Streep a dovedit încă de copil ambiţiile actoriceşti. Şi-a început cariera de actriţă pe scena din New York, la sfârşitul anilor ’60, şi a apărut în câteva producţii de pe Broadway. A fost distribuită în filme artistice în anii ’70 şi la scurt timp se bucură de primele nominalizări şi distincţii.

În 1971 îşi ia licenţa în ştiinţe teatrale, la Colegiul Vassar din New York. Ulterior a urmat cursurile de actorie ale Universităţii Yale, pe care a absolvit-o în 1975, potrivit sursei citate. După terminarea studiilor se mută la New York şi joacă în şapte piese, cel mai important rol fiind cel din ”27 de vagoane pline cu bumbac”, de Tennessee Williams.

În 1976, obţine primul său rol de film, în pelicula ”Julia”. Doi ani mai târziu, joacă rolul principal în filmul ”Vânătorul de cerbi”. În 1978, interpretează personajul Inga Helms din serialul de televiziune ”Holocaust”, pentru care a obţinut Premiul Emmy şi Premiul Academiei Britanice. Un an mai târziu filmează peliculele de succes ”Manhattan”, ”Seducţia lui Joe Tynan” şi ”Kramer vs. Kramer”, pentru cel din urmă obţinând premiul Oscar.

În 1982, este recompensată cu Globul de Aur pentru rolul principal din ”French Lieutenant’s Woman” (Nevasta locotenentului francez). În 1983, câştigă premiul Oscar pentru rolul principal din pelicula ”Sophie’s Choice” (Alegerea Sophiei).

În 1989, este desemnată cea mai bună actriţă la Cannes, pentru ”Un strigăt în noapte”. În următorul deceniu, este nominalizată la premiile Oscar pentru producţiile ”Postcards from the Edge” (1990), ”The Bridges of Madison County” (1995), ”One True Thing (1998) şi ”Music of the Heart” (1999).

La începutul noului mileniu, Meryl Streep a avut cea mai intensă activitate. În 2002, a apărut pe afişul a două filme apreciate – ”The Hours” (Orele) şi ”Adaptation”. Pentru portretizarea personajului Susan Orlean, din ”Adaptation”, a fost nominalizată la Oscar şi recompensată cu Globul de Aur. În 2003, Streep a apărut pe micul eran în adaptarea pentru televiziune a premiatului film ”Angels in America”, pentru care a primit premiul Emmy.

Au urmat roluri în care şi-a arătat abilităţile comice în ”Manchurian Candidate” (Candidatul manciurian) (2004), ”Prime” (2005) şi ”The Devil Wears Prada” (Diavolul se îmbracă de la Prada) (2006), cel din urmă aducându-i nominalizări la Oscar, SAG şi Golden Globe pentru cea mai bună interpretare feminină.

În anii următori a apărut pe marele ecran în musicalurile ”A Prairie Home Companion” (2006) şi ”Mamma Mia!” (2008), al cărui succes se reflectă în numeroasele nominalizări primite şi continuarea poveştii într-o nouă ecranizare – „Mamma Mia! Here We Go Again”, zece ani mai târziu.

În filmul lansat în 2008, ”Doubt”, Meryl Streep este o călugăriţă care devine suspicioasă cu privire la comportamentul unui preot catolic (Phillip Seymour Hoffman) faţă de un tânăr. Rolul i-a adus o altă serie de nominalizări la Oscar, Golden Globe şi SAG.

Pentru rolul Juliei Child, faimoasă în domeniul gastronomic, din pelicula ”Julie & Julia”, realizată după romanul cu acelaşi nume, a fost răsplătită cu un Glob de aur şi o nominalizare la Oscar.

Comedia romantică ”It’s Complicated”, în care joacă alături de Alec Baldwin şi Steve Martin, îi aduce o nouă nominalizare la Globurile de aur.

În 2011 primeşte numeroase aprecieri pentru performanţa din ”The Iron Lady” (Doamna de fier), unde o înfăţişează pe Margaret Thatcher, fostul premier al Marii Britanii. Rolul îi aduce al treilea premiu Oscar, în 2012, şi un Glob de aur. La discursul susţinut la primirea premiului Oscar, Meryl Streep a mărturisit: ”Când mi-au spus numele, am avut sentimentul că aud jumătate din America spunând ‘oh, nu, de ce ea din nou?”’.

În 2013, Academia Americană a anunţat a 18-a nominalizare pentru Meryl Streep, în urma interpretării din ”August: Osage County”.

În 2014, actriţa a apărut în trei producţii: „The Homesman”, „The Giver” (Darul lui Jonas) şi „Into the Woods”. „The Giver” este o adaptare după romanul de adolescenţi cu acelaşi nume, a cărei acţiune se petrece în anul 2048. Pentru adaptarea Disney a musicalului de pe Broadway „Into the Woods’ actriţa a fost nominalizată din nou la Premiile Academiei pentru cel mai bun rol feminin secundar.

În 2015, a avut roluri în „Ricki and the Flash” şi „Suffragette”. Anii următori, rolurile principale din „Florence Foster Jenkins” (2016) şi „The Post” (2017) îi aduc noi nominalizări la premiile Oscar. În 2018, apare într-un rol secundar în „Mary Poppins Returns”.

Anul 2019 i-a adus rolul Mary Louise (numele său real) în serialul de succes „Big Little Lies” (Marile minciuni nevinovate), bazat pe bestseller-ul scriitoarei Liane Moriarty, cu Reese Witherspoon, Nicole Kidman şi Shailene Woodley în rolurile principale, conform Cinemagia.

Pe lângă activitatea aproape neîntreruptă din lumea filmului, Meryl Streep a fost implicată activ în cauze apropiate de sufletul său: în aprilie 2015, a finanţat un laborator de scenaristică pentru femei peste 40 de ani, numit Writers Lab. De asemenea, a devenit purtător de cuvânt al National Women’s History Museum (Muzeul naţional de istorie a femeilor) din Virginia, potrivit www.simplystreep.com.

Este căsătorită cu sculptorul Don Gummer din 1978. Cuplul are patru copii, dintre care Mamie Gummer a urmat cariera de actriţă.

sursa: Agerpres

S-a născut în București, cu doar câteva zile înaintea Revoluției din ʼ89, însă copilăria ei nu a fost influențată de schimbările politice. Îndrăgostindu-se de actorie dintr-o întâmplare, în perioada liceului, cariera sa a cunoscut de atunci o evoluție neîntreruptă. Am stat de vorbă cu Anca Dinicu despre experiența rolurilor în televiziune, despre responsabilitatea civică a artiștilor și despre celebritatea care nu ar trebui să te schimbe uman, ci să te ajute să evoluezi profesional. Un interviu despre actrița de dincolo de ecran.

Anca, povestește-mi cum ți-ai petrecut izolarea la domiciliu și cum a arătat o zi obișnuită în perioada asta?

Am încercat pe cât posibil să-mi protejez sănătatea și am evitat televizorul. În același timp, am rămas ancorată în realitate. Mi-am canalizat atenția și grija asupra mea și a familiei. Simt că mi-am actualizat modelul.

Actoria și televiziunea. Te știm de pe ecranele televizoarelor, din seriale și scheci-uri. Cine e, de fapt, actrița Anca Dinicu, dincolo de aceste roluri?

Nu îmi place să vorbesc despre mine… continui să mă descopăr în fiecare zi, așa că nu pot spune cine sunt. Încerc să înțeleg cât mai mult și, totodată, să descopăr și să mă descopăr.

Din secretele actorului. Dacă ai merge la un casting și regizorul te-ar ruga să vorbești despre tine într-o frază, cum ar suna prezentarea ta?

Acolo contează cine poți să fii, nu cine ești. Dar dacă, totuși, ar trebui să fac asta, m-aș adapta în funcție de

contextul respectiv. Nu obișnuiesc să îmi pregătesc discursuri de obicei, așa că… Dumnezeu cu mila.

Amintiri din copilărie. Ești născută pe 9 decembrie 1989. Un moment revoluționar. La propriu și la figurat. Ai resimțit impactul schimbărilor politice și sociale pe parcursul copilăriei tale?

Am prins perioada de tranziție a României, însă nu am resimțit neapărat efectele, pentru că am aterizat odată cu schimbarea și nu pot să mă raportez la ceva ce nu am trăit.

Filozofii. Faci parte dintr-o generație a schimbării. Care e filozofia ta de viață?

În ceea ce privește filozofiile de viață… mă ghidez după următoarele trei: cred în energia care îmi dă putere să mă ridic din pat și să construiesc; avem nevoie să ne iubim unii pe alții; pune-ți întrebări și continuă să cauți și după ce obosești.

Activism și societate. Te implici în vreun fel în problemele civice actuale, care e poziția ta ca artist, ca persoană publică?

Încerc să fiu un om mai bun în fiecare zi, ca fiecare acțiune pe care o fac să poarte o responsabilitate civică. E un lucru care ține atât de moralitate, cât și de empatie, și cred cu tărie că artiștii trebuie să fie și ei impulsul schimbării.

Obiectiv sau întâmplare. Legătura cu teatrul a prins contur din întâmplare sau ai găsit în această artă un răspuns pentru căutările tale?

Da, pot spune că dintr-o întâmplare. M-am întâlnit cu teatrul în timpul liceului, iar cu scena tot atunci. O prietenă de familie, Liliana Popa, mă văzuse la serbările din școala generală și m-a înscris la niște cursuri de actorie atunci când am intrat la liceu. Actoria mi-a oferit răspunsuri pentru multe întrebări existențiale. E o lecție de adevăr emoțional. Răspunsul vine din căutare și sper că voi continua să-mi pun întrebări. Cred că altfel nu aș avea miză în ceea ce fac.

Teorie și practică. Cum ai descrie studenta Anca Dinicu din anii de licență și master de la UNATC? Cât de simplu a fost parcursul acestor etape și care au fost cele mai dificile momente de depășit?

În facultate eram tare entuziasmată de tot ce mi se întâmpla. Însă am trecut și prin câteva situații interesante… atunci când nu știam exact unde mi-e locul sau când mi s-a spus că nu mă văd pe scenă, că nu trec rampa. În ultimul an de licență a avut loc o transformare, am început să lucrez mai mult bazându-mă pe intuiție. Atunci mi-am dat seama că vreau să fiu actriță pentru tot restul vieții.

Citește interviul integral pe amfiteatru.com

Audrey Hepburn a fost şi un om dedicat activităţilor caritabile, fiind implicată, ca ambasador UNICEF, în numeroase acţiuni umanitare.

Audrey Kathleen Ruston, pe numele avut la naştere, a venit pe lume la 4 mai 1929, în districtul Ixelles din Bruxelles, Belgia, fiind unicul copil al lui Joseph Victor Anthony Ruston, fost consul onorific britanic în Indiile Olandeze de Est, şi al celei de-a doua soţii a acestuia, baronesa olandeză Ella van Heemstra.

La naştere, Audrey a devenit şi cetăţean britanic, după tatăl său, însă, la doar un an de la naşterea sa, părintele său, un simpatizant al naziştilor, a părăsit familia.

Încă din primii ani de viaţă, Audrey a luat lecţii şi a început să vorbească fluent engleza, olandeza, franceza, spaniola şi italiana.

Când împlinea 6 ani, părinții săi divorțau oficial, apoi Audrey a urmat o școală particulară de fete din Kent, Anglia, unde se stabilise alături de mama sa. Tot atunci, a început să ia lecţii de dans clasic, o pasiune care a animat-o după ce vizionat mai multe spectacole, la Bruxelles.

A urmat iminenţa războiului, şi plecarea mamei şi fiicei în Olanda, la Arnhem. Aici, Audrey va urma arta dansului la Conservatorul din localitate, până în anul 1945.

În perioada ocupaţiei germane, a acordat lecţii particulare de dans sau a dansat, reuşind să strângă astfel fonduri pentru rezistenţa olandeză. De asemenea, a predat arta dansului studenţilor mai tineri.

După această perioadă solicitantă, marcată şi de foametea olandeză, Audrey Hepburn a dezvoltat probleme respiratorii şi o anemie acută.

În anul 1945, a continuat să studieze dansul, la Amsterdam, cu marea maestră a baletului olandez, Sonia Gaskell.

Curând, problemele sale de sănătate dobândite se vor acutiza, astfel că Audrey va renunţa la balet şi se va dedica actoriei şi modei.

În anul 1948, debuta în film, în „Dutch in Seven Lessons”, în rolul unei stewardese, apoi a jucat într-o serie de musicaluri şi a avut o serie de roluri secundare în filme britanice.

Audrey Hepburn debuta în teatru în rolul de coristă, în comedia muzicală ”High Button Shoes”, tot în 1948, ea apărând mai departe în piesele ”Sauce Tartare” – în 1949, şi ”Sauce Piquante” – în 1950.

După ce talentul său aparte a fost remarcat, la 24 noiembrie 1951, i se repartizează rolul principal în spectacolul ”Gigi”, o adaptare după cartea omonimă a scriitoarei franceze Colette, care se juca la Teatrul Fulton din New York. Rolul avea să-i aducă premiul pentru debutul în teatru – Theatre World Award.

În 1953, obţine un succes mondial cu rolul din filmul ”Roman Holiday”/”Vacanţă la Roma”, în care a jucat alături de Gregory Peck, ea fiind prima actriţă care a primit, pentru acelaşi film, un Oscar, Globul de Aur şi premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă.

Rolul din acest film consacra şi ”stilul Audrey”, cu o influenţă fulminantă în lumea modei. Era pentru prima dată când pe ecrane apărea o vedetă adevărată, cu stil şi personalitate aparte, cu talent şi pasiune inegalabile. Era momentul în care femeile din întreaga lume admirau şi copiau coafura tunsă scurt, fustele ample, strânse în jurul taliei şi cămăşile cu nasturi, completate cu pardesie elegante şi poşete remarcabile, un stil care a rămas unic în istorie.

Un an mai târziu juca în spectacolul ”Ondine”, pentru care a câştigat Premiul Tony pentru cea mai bună interpretare feminină în rol principal. În acest spectacol l-a avut ca partener pe actorul Mel Ferrer, care îi va deveni soţ, la 25 septembrie 1954 şi căruia îi va dărui un fiu, pe nume Sean.

Tot în 1954, Audrey Hepburn juca, alături de Humphrey Bogart şi William Holden, în ”Sabrina”, pentru acest rol fiind nominalizată la Premiul Oscar pentru cea mai bună actriţă. În „Sabrina”, Audrey a lucrat şi alături de designerul francez Givenchy, care împlinea 26 de ani la acea vreme, şi care a creat special pentru ea, o rochie de seară cu un model aparte, aşa-numita „decollete Sabrina”. Givenchy descoperea modelul perfect, iar împreună cu Audrey realiza un stil unic şi inconfundabil în istoria modei, marcat de simplitatea aproape austeră, în nuanţe de negru, alb şi pasteluri. Hepburn dădea naştere unei adevărate „manii”, un simbol puternic al ţinutelor şic şi al eleganţei.

A urmat o serie de filme de succes, precum ”The Nun’s Story” – în 1959, pentru care a primit premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă în rol principal, Premiul criticilor de film din New York pentru cea mai bună actriţă, precum şi o nominalizare la Oscar, ”Breakfast at Tiffany’s” – în 1961, film care a impus un nou stil – ”little black dress”, în care Audrey a apărut într-o rochie neagră simplă accesorizată cu mănuşi lungi negre şi cu ochelari mari, negri, ”Charade” – în 1963, recompensat cu Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă în rol principal, ”My Fair Lady” – în 1964 şi ”Wait Until Dark” – în 1967.

În anul 1967 s-a despărţit de actorul Mel Ferrer, apoi a renunţat să mai joace în producţii importante, având doar apariţii sporadice. Parteneriatul cu Givenchy a continuat pentru alte filme, dar şi pentru cea de-a doua nuntă – cu psihologul italian Andrea Dotti, în 1969 – alături de care se va stabili în Elveţia – şi pentru alte evenimente din viaţa actriţei.

Începând cu anul 1980, Audrey Hepburn a avut o relaţie cu actorul olandez Robert Wolders, iar doi ani mai târziu se producea divorţul oficial de Andrea Dotti, căruia îi dăruise tot un fiu, pe Luca.

În anul 1980, Audrey Hepburn a fost numită Ambasador UNICEF al Bunăvoinţei, dedicându-se cu acestei misiuni caritabile până la finalul vieţii.

În perioada 1988-1992 s-a implicat în diverse acţiuni în unele dintre cele mai sărace comunităţi din Africa, America de Sud şi Asia. Preşedintele american George H. W. Bush i-a acordat, în 1992, Medalia Prezidențială pentru Libertate ca recunoaştere a eforturilor sale depuse alături de UNICEF în slujba umanităţii.

Ultimul său film a fost „Always”, în anul 1989.

Alte premii şi distincţii pe care le-a obţinut sunt: Theatre World Award – 1952, trei premii David di Donatello pentru cea mai bună actriţă străină (1960, 1962 şi 1965), o Stea pe Hollywood Walk of Fame – 1980, Premiul Cecil B. DeMille – 1989, titlul de Comandor al Ordinului Artelor și Literelor.

În septembrie 1992, a acuzat puternice dureri abdominale, la revenirea dintr-o misiune umanitară în Somalia, iar în noiembrie medicii din Los Angeles i-au descoperit un cancer intestinal, mult prea dezvoltat pentru a fi operat.

La 20 ianuarie 1993, Audrey Hepburn a plecat la Domnul, la reşedinţa sa din Vaud, Elveţia.

Postum i-au fost acordate Jean Hersholt Humanitarian Award al Academiei de Artă şi Film – în 1993, Grammy Award for Best Spoken Word Album for Children – 1993, şi Crystal Award – 1996.

În anul 2006, rochia neagră creată de Givenchy şi purtată de Audrey în filmul ”Breakfast at Tiffany’s”, a fost vândută cu peste 462.000 de lire sterline, al doilea cel mai mare preţ plătit vreodată pentru o rochie dintr-un film.

În anul 2013, Luca Dotti, cel de-a doilea fiu al actriţei, a lansat cartea ”Audrey in Rome”, care cuprinde aproape 200 de fotografii, multe dintre ele publicate pentru prima dată, realizate în perioada în care actriţa trăia la Roma.

În anul 2014, potrivit unui sondaj realizat în Marea Britanie, Audrey Hepburn era aleasă drept cea mai frumoasă femeie din ultimii 50 de ani.

RADOR – de Razvan Moceanu

Citește și:

Mirka, femeia din spatele măreției lui Roger Federer

Cine este femeia care a descoperit primul coronavirus

Hildur Guðnadóttir, autoarea coloanei sonore din filmul „Joker”, face istorie

Dar, pentru că a părăsit de mult timp serialul „Grey`s Anatomy“, ne-am întrebat ce mai face actrița, mai ales în viața personală? Este implicată în vreo relație? În ce filme mai joacă în afară de „Killing Eve“? De altfel, sezonul al doilea al acestui serial a fost anunțat pentru 7 aprilie. Sandra Oh este genul de om care ține departe de lumina reflectoarelor viața sa privată. Dar fanii o iubesc pentru rolurile sale și pentru modul excepțional în care le joacă.

Dar să aflăm câte ceva despre Sandra Oh:

Se zvonește că are o relație cu un muzician

Viața sa personală este un mister, dar internetul a făcut de curând o legătură între ea și muzicianul Andrew Featherson. Nu a comentat zvonurile, dar a spus într-un recent interviu că este „foarte fericită“. Poate că nu îi vom vedea la noapte împreună, ca un cuplu, la decernarea premiilor Golden Globes, dar dacă zvonurile sunt adevărate cu siguranță că Featjerson o va susține pe Oh de undeva din umbră.

Este divorțată

După ce s-a căsătorit în 2003, Oh și regizorul filmelor „The Descendants“ și „Election“, Alexander Payne s-au separat în 2005, finalizând divorțul în 2007. Cei doi s-au căsătorit când lucrau amândoi la filmul „Sideways“.

Împreună cu Kate Walsh, parteneră în „Grey`s Anatomy“, joacă un cuplu de lesbiene în „Under the Toscan Sun“

Părinții au însoțit-o la ceremonia premiilor EMMY de anul trecut

Fiind prima persoană nominalizată vreodată la Premiile EMMY pentru actriță principală într-un serial de dramă, Oh și-a adus părinții la ceremonia din septembrie 2018. Prezența doamnei și domnului Oh, așa cum au fost prezentați la un interviu al revistei Variety pe covorul roșu, a încântat-o cu adevărat pe actriță.

Sentimentele ei referitoare la o revenire în „Grey`s Anatomy“ au fost amestecate

Gândiți-vă cât de complicată ar deveni povestea relației dintre Cristina Yang și Owen, dacă personajul ar reveni în serial. Sandra Oh este conștientă că modul în care a părăsit serialul lasă o portiță deschisă de a reveni, dar nu a știut niciodată ce să facă. Vorbind pentru Entertainment Weekly , înainte de „Killing Eve“, ea a spus: „Nu sunt sigură…Ideea revenirii în rolul Cristinei nu mi se pare potrivită acum. Dar sincer, cine știe ce o să mai ofere scenariul?“

sursa: Elite Daily

Citește și:

La şase ani după ce s-a retras din lumina reflectoarelor, protagonista seriei „Bridget Jones’s Diary” revine triumfal câştigând premiul Oscar pentru cea mai bună interpretare feminină cu rolul său din filmul „Judy”. Zellweger cântă live în acest film regizat de britanicul Rupert Goold, care spune povestea lui Judy Garland, ajunsă la 46 de ani la Londra, separată de copiii săi, datoare vândută şi luptându-se cu tot felul de dependenţe.

În filmul „Judy”, Renee a avut parte de o transformare fizică spectaculoasă, dar cel mai impresionant este modul în care trăieşte fiecare durere pe care o avea Garland. Are aceeaşi stare în care te imploră să te uiţi la ea, dar în acelaşi timp să o eviţi. Mişcările mâinilor, balansul trupului fără de care cel mai probabil s-ar fi prăbuşit, toate sunt asimilate de actriţă.

În urmă cu câteva luni, Renee Zellweger mărturisea că după ce a încheiat filmările la „Bridget Jones’s Diary”, trilogia care a catapultat-o la celebritate, sănătatea ei fizică şi psihică a fost foarte afectată şi a căzut într-o depresie, care a obligat-o să-şi întrerupă cariera între 2010 şi 2016. „Nu mă simţeam bine. Nu mă îngrijeam. Sănătatea era pe ultimul loc între priorităţile mele”, a povestit actriţa revistei Vulture.

Ea a fost nevoită să facă şedinţe de psihoterapie cu un specialist: „Mi-a spus că 99% din viaţa mea o trăim ca persoană publică şi îmi rămânea prea puţin din viaţa mea reală. Nu puteam continua astfel, nu puteam să mă gândesc tot timpul la ce să fac, când nici măcar nu ştiam ce voi face în următorii mei doi ani din viaţă”, a mărturisit ea.

„Nu puteam să mă mai văd şi nici măcar să mă mai aud vorbind. Era timpul să iau o pauză. Simţeam nevoia de o perioadă de tăcere pentru a-i asculta mai bine pe ceilalţi şi a înţelege mai bine viaţa. Plecând de la Hollywood, am devenit mai puternică. Am învăţat multe din această experienţă şi mi-a permis să mă reîntorc cu o altă stare de spirit”, a declarat ea revistei Closer.

Astfel, Renee s-a îndepărtat de viaţa publică, timp în care nu s-a mai aflat nimic despre ea.

După reapariţie sa, ea a atras mai mult atenţia prin marea schimbare a fizionomiei sale. „Sunt mulţumită că arăt diferit, pentru că trăiesc o perioadă foarte fericită a vieţii mele şi se poate vedea acum că sunt sănătoasă”, declarase Zellweger la reapariţia sa în viaţa publică.

Şi, deşi trecerea ei prin sala de operaţii estetice era mai mult decât evidentă, devenind virală reţelele de socializare, ea a insistat că nu şi-a făcut nicio intervenţie chirurgicală. „Poate părea surprinzător dar aceste comentarii nu mă ating. Recunosc în schimb că această perioadă a fost foarte dificilă pentru mine, dar cred că m-a făcut mai puternică . Pare ciudat, dar aceste comentarii m-au făcut să mă împac cu mine însămi şi să mă apreciez ca femeie şi ca persoană”, a spus actriţa.

Cu privire la viaţa ei sentimentală, actriţa a fost mereu ermetică. S-a spus că ar fi avut relaţii cu Jim Carrey, George Clooney şi cu muzicianul Jack White. A fost şi căsătorită cu muzicianul country Kenny Chesney, dar căsnicia lor nu a durat mai mult de cinci luni şi a fost anulată pe motiv de „fraudă”.

A avut o scurtă relaţie şi cu Bradley Cooper, iar din 2013 este logodită cu chitaristul şi cântăreţ Doyle Bramhall II. Despre dorinţa sa de a deveni mamă, actriţa a fost tranşantă: „Nu am nevoie de copii pentru a fi fericită”.

Renee Zellweger s-a născut în Texas în 1969, fiind cea mai mică dintre cei trei copii ai unui cuplu de imigranţi. Tatăl său, de la care a moştenit numele, s-a născut în Elveţia, în timp ce mama sa era din Norvegia. Înainte de a-şi încerca norocul ca actriţă, Zelly, cum o numesc cei apropiaţi, a făcut studii de artă dramatică la Austin, în timp ce lucra în paralel ca chelneriţă.

Oportunităţile în carieră au apărut după ce s-a mutat în Los Angeles, obţinând primul său rol principal în „Texas Chainsaw Massacre: The Next Generation”, în 1994. De atunci Zellweger a jucat în filme precum „Jerry Maguire”, „One True Thing”, „Bridget Joness Diary”, „Chicago” sau „Cinderella Man”.

sursa: Agerpres

Citește și:

Cine este Sofia Kenin, câștigătoarea de la Australian Open

Hildur Guðnadóttir, autoarea coloanei sonore din filmul „Joker”, face istorie

Cine este Sanna Marin, cel mai tânăr premier din lume