S-a născut în București, cu doar câteva zile înaintea Revoluției din ʼ89, însă copilăria ei nu a fost influențată de schimbările politice. Îndrăgostindu-se de actorie dintr-o întâmplare, în perioada liceului, cariera sa a cunoscut de atunci o evoluție neîntreruptă. Am stat de vorbă cu Anca Dinicu despre experiența rolurilor în televiziune, despre responsabilitatea civică a artiștilor și despre celebritatea care nu ar trebui să te schimbe uman, ci să te ajute să evoluezi profesional. Un interviu despre actrița de dincolo de ecran.

Anca, povestește-mi cum ți-ai petrecut izolarea la domiciliu și cum a arătat o zi obișnuită în perioada asta?

Am încercat pe cât posibil să-mi protejez sănătatea și am evitat televizorul. În același timp, am rămas ancorată în realitate. Mi-am canalizat atenția și grija asupra mea și a familiei. Simt că mi-am actualizat modelul.

Actoria și televiziunea. Te știm de pe ecranele televizoarelor, din seriale și scheci-uri. Cine e, de fapt, actrița Anca Dinicu, dincolo de aceste roluri?

Nu îmi place să vorbesc despre mine… continui să mă descopăr în fiecare zi, așa că nu pot spune cine sunt. Încerc să înțeleg cât mai mult și, totodată, să descopăr și să mă descopăr.

Din secretele actorului. Dacă ai merge la un casting și regizorul te-ar ruga să vorbești despre tine într-o frază, cum ar suna prezentarea ta?

Acolo contează cine poți să fii, nu cine ești. Dar dacă, totuși, ar trebui să fac asta, m-aș adapta în funcție de

contextul respectiv. Nu obișnuiesc să îmi pregătesc discursuri de obicei, așa că… Dumnezeu cu mila.

Amintiri din copilărie. Ești născută pe 9 decembrie 1989. Un moment revoluționar. La propriu și la figurat. Ai resimțit impactul schimbărilor politice și sociale pe parcursul copilăriei tale?

Am prins perioada de tranziție a României, însă nu am resimțit neapărat efectele, pentru că am aterizat odată cu schimbarea și nu pot să mă raportez la ceva ce nu am trăit.

Filozofii. Faci parte dintr-o generație a schimbării. Care e filozofia ta de viață?

În ceea ce privește filozofiile de viață… mă ghidez după următoarele trei: cred în energia care îmi dă putere să mă ridic din pat și să construiesc; avem nevoie să ne iubim unii pe alții; pune-ți întrebări și continuă să cauți și după ce obosești.

Activism și societate. Te implici în vreun fel în problemele civice actuale, care e poziția ta ca artist, ca persoană publică?

Încerc să fiu un om mai bun în fiecare zi, ca fiecare acțiune pe care o fac să poarte o responsabilitate civică. E un lucru care ține atât de moralitate, cât și de empatie, și cred cu tărie că artiștii trebuie să fie și ei impulsul schimbării.

Obiectiv sau întâmplare. Legătura cu teatrul a prins contur din întâmplare sau ai găsit în această artă un răspuns pentru căutările tale?

Da, pot spune că dintr-o întâmplare. M-am întâlnit cu teatrul în timpul liceului, iar cu scena tot atunci. O prietenă de familie, Liliana Popa, mă văzuse la serbările din școala generală și m-a înscris la niște cursuri de actorie atunci când am intrat la liceu. Actoria mi-a oferit răspunsuri pentru multe întrebări existențiale. E o lecție de adevăr emoțional. Răspunsul vine din căutare și sper că voi continua să-mi pun întrebări. Cred că altfel nu aș avea miză în ceea ce fac.

Teorie și practică. Cum ai descrie studenta Anca Dinicu din anii de licență și master de la UNATC? Cât de simplu a fost parcursul acestor etape și care au fost cele mai dificile momente de depășit?

În facultate eram tare entuziasmată de tot ce mi se întâmpla. Însă am trecut și prin câteva situații interesante… atunci când nu știam exact unde mi-e locul sau când mi s-a spus că nu mă văd pe scenă, că nu trec rampa. În ultimul an de licență a avut loc o transformare, am început să lucrez mai mult bazându-mă pe intuiție. Atunci mi-am dat seama că vreau să fiu actriță pentru tot restul vieții.

Citește interviul integral pe amfiteatru.com

„Fericirea ar fi să locuiesc într-un musical”, spui într-o declarație, pe care o citez acum din caietul-program al spectacolului „Sunetul muzicii” de la Opera Comică pentru Copii. Ți-ai atins, oare, idealul în ultimii ani de când montezi musical în România?

Îmi pare, în orice caz, că totul începe să prindă sens. Nu e deloc simplu, dar nici zadarnic. Din ce în ce mai multe teatre mă solicită să montez musical, în unele teatre revin pentru o nouă producție, publicul iubește genul și sunt sigur că începe, ușor-ușor, să discearnă. Și un mare câștig îl consider evoluția interpreților de musical, faptul că aceștia evoluează având continuitate, având exercițiu (aproape) permanent.

Și o să merg chiar mai departe și o să te întreb indiscret: ești fericit? Dincolo de musical, ce înseamnă fericirea pentru omul Răzvan Mazilu? Cum arată o zi în care ești fericit? Sau un moment în care ești fericit?

Fericire cap-coadă e clar că nu există. Există momente de fericire mai mici, mai mari, în orice caz inegale. Fericirea nu ți-o propui, deși o dorești, dar nu te programezi. Fericirea vine peste tine, simți cum îți lăcrimează ochii, cum mi-au lăcrimat mie ieri când am privit niște copaci îmbrăcați în culorile toamnei, roșu-auriu, care parcă luaseră foc. Și acela a fost un moment de fericire. A durat câteva clipe. E puțin? E enorm. Dacă fericire e sinonim cu împlinire, da, sunt fericit pentru că sunt un artist împlinit.

În lumea în care trăiești, în acest nebun secol 21, ești fericit? Ce-ți lipsește? Ca om? Ca artist?

Dar și secolul 20 a fost nebun, și toată istoria lumii a fost nebună, nu știm dacă secolul 21 e mai nebun decât celelalte. Poate, din ce în ce mai des, simt nevoia unei comunicări firești, directe, autentice, cu oamenii, care sunt din ce în ce mai băgați în turnul lor de fildeș, în perimetrul lor, în telefonul lor.

O altă lume, o altă epocă ți-ar fi asigurat mai degrabă accesul la fericire?

Aș fi tentat să spun că perioada interbelică, la Berlin, dacă tot vorbim de nebunia unei epoci, dar a durat puțin, a venit apoi nenorocirea. Nu știu, nu mai știu… uneori mă gândesc că poate un alt spațiu geografic m-ar fi avantajat mai mult, dar cine poate da un răspuns sigur? Încerc să mă obișnuiesc și cu acest mister și să îmi spun că, totuși, am trecut prin mai multe epoci, am prins comunismul, am trecut printr-o revoluție, apoi libertatea care, pentru mine, a venit la timp… deci nu m-am plictisit.

Și dacă tot suntem la fericire, care e musicalul în care te-ai muta, ca să fii fericit?

Am mai multe, din cele montate de mine: „Sunetul muzicii”, unde totul e foarte safe și idilic, „Femei în pragul unei crize de nervi”, unde umorul lui Almodovar soluționează situațiile cele mai absurde, „Familia Addams”, unde nonconformismul și „nebunia” sunt autentice… Sigur nu ar fi o dramă, pentru că tocmai asta mi se pare fascinant la musical, faptul că orice problemă se rezolva cu câteva note muzicale și în pași de dans. Mă topesc după tipul ăsta de convenție, de iluzie, unde totul e posibil. Măcar acolo, pe scenă sau pe pânza ecranului de cinema, să putem schimba realitatea crudă, nemiloasă, abjectă.

Există un eveniment în istoria lumii la care ai fi vrut să fii prezent? 

La moartea și la funeraliile actorului de film mut Rudolph Valentino, eveniment care a produs o isterie în masă, care a strâns peste 100.000 de oameni la înmormântare și a cauzat mai multe sinucideri printre femei și bărbați deopotrivă. La mormântul lui, o dată pe an, o femeie necunoscută, îmbrăcată în negru, venea să depună un singur trandafir roșu.

Să ne întoarcem la musical. Ce prejudecăți înfruntă musicalul la noi?

Aș putea scrie un întreg articol despre cele șapte prejudecăți capitale ale musicalului. Pentru că trăim într-un peisaj cultural închistat, autosuficient, în care chiar oamenii de cultură, de teatru, sunt lipsiți de deschidere și își refuză revelații, eu am numărat șapte prejudecăți capitale cu care musicalul are de luptat, dar sunt sigur că mai sunt și altele.

• Prejudecata entertainment-ului: musicalul e asociat cu simpla distracție și amuzamentul facil.
• Prejudecata profunzimii: textul, personajele, situațiile sunt schematice, lipsite de adâncimi psihologice.
• Prejudecata glamour-ului: musicalul e musai strălucitor și cu paiete, deci frivol și superficial.
• Prejudecata bugetului: producția e cu fast, costă mult, deci nu ne permitem, nu riscăm.
• Prejudecata problematicii sociale: musicalul nu se ocupă cu teme serioase, grave, vezi prejudecata nr. 1.
• Prejudecata formei fixe: prea multe francize, prea multe rigori, nu e loc de invenții, deci de originalitate.
• Prejudecata imposibilului: în România nu se poate monta ca în străinătate, pentru că nu avem tradiție, școală.

Prin musical retrăiesc, cumva, lupta pe care am dus-o ani buni, atunci când dansam, cu prejudecățile pe care le înfruntă dansul. Mai întâi baletul, apoi dansul contemporan. Deci sunt călit. Îi aștept la spectacole pe cei ce se hrănesc încă din prejudecăți.

Care a fost primul musical pe care l-ai văzut? Și ce ai simțit atunci? A fost dragoste „la prima vedere”?

Primul musical „serios”, adică bine făcut, pe care l-am văzut, a fost „Billy Elliot”, povestea băiețelului dintr-o localitate de mineri care a vrut să se facă balerin. Și a reușit. Eram într-o vacanță în Australia și, sincer, nu înțelegeam chiar tot ce se vorbea pe scenă, pentru că era cu dialect și vorbeau extrem de rapid, dar mi-au dat lacrimile, era minunat ce vedeam. Performanța naște emoție… A fost unul dintre declicurile care m-au determinat să mă orientez serios spre musical.

Continuarea interviului pe amfiteatru.com

Cea mai recentă premieră a ta este „Doi pe un balansoar”, care se va juca în deschiderea Festivalului Zile și Nopți de Teatru la Brăila. Cum a fost întâlnirea ta cu acest text dulce și amar, care, altminteri, are o istorie interesantă pe scenele din România și e foarte iubit de public?

A fost foarte, foarte greu. Pe de o parte pentru că nu-i ușor să fii pe scenă două ore continuu în relație. Iar apoi, pentru că povestea m-a luat prin surprindere treptat. M-a surprins cât de departe se poate duce o relație… Și cât de adânc te poți duce tu, ca mijloace actoricești. Și pentru că joc o femeie cum eu nu-mi doresc să fiu… Sunt lucruri în femeia asta de care mi-e frică în viața mea.

Și care sunt acele lucruri?

Toleranța prea mare. Puterea de a îndura și de a accepta. Și incapacitatea de a se vedea pe sine.

Dacă ar fi să-mi spui două lucruri la care te asemeni cu fata din „Doi pe un balansoar”, care ar fi acelea?

maginea pe care încerc s-o creez atunci când intru într-o relație… și anume aceea de „eu pot, eu sunt puternică, eu nu am nevoie de nimic…”. Și asta e o imagine care are o doză de falsitate. Falsitatea aceea de care, până la urmă, avem nevoie ca să fim social acceptați. E ca un reflex social încercarea de a ne construi această imagine, că suntem independenți, puternici… E ceva atât de reflex, că e greu de construit pe scenă. Nu e o situație excepțională, e o situație naturală. Iar naturalul e mai greu de redat pe scenă decât e excepționalul. Iar al doilea lucru la care mă asemăn cu ea e nevoia de a mă dărui unui context și de a mă arăta.

Și două lucruri în care te deosebești profund de ea?

Ea e dansatoare amatoare și realizează că nu este, de fapt, un talent, ci e o visătoare. Spune asta despre ea și o acceptă. Eu am norocul să nu știu cum e să afli asta despre tine. Eu mi-am ales o meserie și mi-a fost dat să mi se confirme că acesta este un drum bun. Iar al doilea lucru la care ne deosebim fundamental e forța cu care își cere drepturile în final. Nu știu dacă sunt atât de fermă. Și e ceva ce caut.

Ai putea fi prietenă cu ea?

Da! Clar!

Și dacă ați ieși la o cafea, ce-ai întreba-o?

De ce ți-e frică?

Și ce crezi că ți-ar răspunde?

M-ar lua peste picior și ar zice: „Ce-i cu rahaturile astea de întrebări?” Un fel de a se ascunde…

Joci „Doi pe un balansoar” la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila. E diferit publicul din Brăila de cel din București?

Da, e oarecum diferit… Are mai multă răbdare. Și o capacitate mai mare de a primi povestea.

Dar ce caută publicul la teatru? De ce mai vin oamenii la teatru?

Caută povești. Și emoție… Să scape puțin din povestea lor. O formă de evadare.

Și ceea ce oferă teatrul românesc în acest moment satisface această nevoie a publicului? Oferta e conform așteptărilor?

Nu… Din păcate, în multe cazuri apare o nevoie a artistului de a se expune pe sine doar de dragul de a se expune. De a-și etala mijloacele și conceptele de dragul de a o face. Povestea rămâne secundară. De-asta nu înțeleg de ce unii aleg un anume text pentru asta și se folosesc de el. Sigur că e important ca artistul să se caute. Dar uneori mi se pare că se produce o îndepărtare de la scop. De la adevăratul scop…

Sunt peste zece ani de când ai terminat facultatea. Cum s-a schimbat de-atunci răspunsul tău la întrebarea: „De ce fac teatru?”

Sunt într-un moment în care reevaluez asta, într-adevăr. Răspunsul ar fi acum: simt că teatrul mă crește și mă ajută să mă descopăr. Cred că motivul pentru care fac teatru e în esență egoist. În fond, să fim sinceri, meseriile vocaționale au doza asta mare de egoism. Dar, pe de altă parte, când se produce acel schimb real cu publicul de-abia atunci simți cu adevărat că e o mare reușită și asta te îmbogățește.

Dar când te-ai apucat să faci teatru, motivul era același? Ca să te descoperi?

Aveam niște vise mai concrete, despre succes, bani, totul era permanent ascendent, ceva total imatur…

Deci între timp succesul nu mai contează atât de mult?

S-a schimbat felul cum percep ideea de succes. Atunci visam să port rochii scumpe și să merg la premierele mele de film, să calc pe covorul roșu… mai puțin prin țară și mai mult prin străinătate. Acum caut stabilitate. Stabilitate artistică în primul rând.

Familia ta era simplă, ai copilărit undeva la țară. Prea puține legături cu teatrul… Cum arată acum acel loc care ți-a fost acasă în copilărie?

Am avut o perioadă de câțiva ani buni, o paranteză în viața mea, în care am lăsat locul acesta departe, în sensul că am încercat să fug de ceea ce mi se părea „lumea mică de la țară”. Mi se părea că mă trage în jos, mi-era rușine. Mi-era rușine că venea bunica mea de la țară cu papornițele de rafie, în weekend când mai tăia o găină… și pentru că-i era frică să urce cu liftul ne striga de jos, din fața blocului, și mă jena atât de tare că trebuia să coborâm s-o ajutăm cu rafiile pe scări. Aveam nevoie să mi se confirme că sunt o fată de oraș. Să trăiesc ca o fată de oraș. Mă comparam cu colegii de la școală, care aveau familiile în oraș… Dar am închis paranteza. Și am înțeles că asta sunt, că o mare parte din cine sunt azi provine din copilăria aia sălbatică pe uliță, la baltă, la pădure. Mergeam cu vaca, mergeam cu oile… O aveam în grijă pe sora mea mai mică, rămâneam singure, învățam să gătesc, bunica îmi dădea să fac treabă, la câmp. Ei bine, mi-am dat seama că toată această experiență e, de fapt, un plus, un motiv de mândrie. E parte din mine și mă bucură. Și, cine știe?, poate c-o să mă întorc acolo. Pentru amintiri…

Care e cea mai frumoasă amintire care-ți vine acum în minte?

Toate zilele în care plecam cu căruța cu bunicul și mă lăsa să stau pe bancă lângă el, să mân calul.

Citește întreg interviul pe amfiteatru.com

Cea mai recentă premieră a ta este „Doi pe un balansoar”, care se va juca în deschiderea Festivalului Zile și Nopți de Teatru la Brăila. Cum a fost întâlnirea ta cu acest text dulce și amar, care, altminteri, are o istorie interesantă pe scenele din România și e foarte iubit de public?

A fost foarte, foarte greu. Pe de o parte pentru că nu-i ușor să fii pe scenă două ore continuu în relație. Iar apoi, pentru că povestea m-a luat prin surprindere treptat. M-a surprins cât de departe se poate duce o relație… Și cât de adânc te poți duce tu, ca mijloace actoricești. Și pentru că joc o femeie cum eu nu-mi doresc să fiu… Sunt lucruri în femeia asta de care mi-e frică în viața mea.

Și care sunt acele lucruri?

Toleranța prea mare. Puterea de a îndura și de a accepta. Și incapacitatea de a se vedea pe sine.

Dacă ar fi să-mi spui două lucruri la care te asemeni cu fata din „Doi pe un balansoar”, care ar fi acelea?

Imaginea pe care încerc s-o creez atunci când intru într-o relație… și anume aceea de „eu pot, eu sunt puternică, eu nu am nevoie de nimic…”. Și asta e o imagine care are o doză de falsitate. Falsitatea aceea de care, până la urmă, avem nevoie ca să fim social acceptați. E ca un reflex social încercarea de a ne construi această imagine, că suntem independenți, puternici… E ceva atât de reflex, că e greu de construit pe scenă. Nu e o situație excepțională, e o situație naturală. Iar naturalul e mai greu de redat pe scenă decât e excepționalul. Iar al doilea lucru la care mă asemăn cu ea e nevoia de a mă dărui unui context și de a mă arăta.

Și două lucruri în care te deosebești profund de ea?

Ea e dansatoare amatoare și realizează că nu este, de fapt, un talent, ci e o visătoare. Spune asta despre ea și o acceptă. Eu am norocul să nu știu cum e să afli asta despre tine. Eu mi-am ales o meserie și mi-a fost dat să mi se confirme că acesta este un drum bun. Iar al doilea lucru la care ne deosebim fundamental e forța cu care își cere drepturile în final. Nu știu dacă sunt atât de fermă. Și e ceva ce caut.

Ai putea fi prietenă cu ea?

Da! Clar!

Și dacă ați ieși la o cafea, ce-ai întreba-o?

De ce ți-e frică?

Și ce crezi că ți-ar răspunde?

M-ar lua peste picior și ar zice: „Ce-i cu rahaturile astea de întrebări?” Un fel de a se ascunde…

Joci „Doi pe un balansoar” la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila. E diferit publicul din Brăila de cel din București?

Da, e oarecum diferit… Are mai multă răbdare. Și o capacitate mai mare de a primi povestea.

Dar ce caută publicul la teatru? De ce mai vin oamenii la teatru?

Caută povești. Și emoție… Să scape puțin din povestea lor. O formă de evadare.

Și ceea ce oferă teatrul românesc în acest moment satisface această nevoie a publicului? Oferta e conform așteptărilor?

Nu… Din păcate, în multe cazuri apare o nevoie a artistului de a se expune pe sine doar de dragul de a se expune. De a-și etala mijloacele și conceptele de dragul de a o face. Povestea rămâne secundară. De-asta nu înțeleg de ce unii aleg un anume text pentru asta și se folosesc de el. Sigur că e important ca artistul să se caute. Dar uneori mi se pare că se produce o îndepărtare de la scop. De la adevăratul scop…

Sunt peste zece ani de când ai terminat facultatea. Cum s-a schimbat de-atunci răspunsul tău la întrebarea: „De ce fac teatru?”

Sunt într-un moment în care reevaluez asta, într-adevăr. Răspunsul ar fi acum: simt că teatrul mă crește și mă ajută să mă descopăr. Cred că motivul pentru care fac teatru e în esență egoist. În fond, să fim sinceri, meseriile vocaționale au doza asta mare de egoism. Dar, pe de altă parte, când se produce acel schimb real cu publicul de-abia atunci simți cu adevărat că e o mare reușită și asta te îmbogățește.

Citiți interviul integral pe amfiteatru.com