Și asta în primul rând pentru că e o mare diferență de la acea perioadă în care Lucian Pintilie punea în scenă celebrul „Revizorul”, spectacolul interzis, în aceeași sală în care acum, la decenii distanță, Andrei Șerban a montat „Richard al III-lea” pe care, la premieră, i l-a dedicat lui Pintilie. E o diferență copleșitoare în primul rând în ceea ce privește reacția și așteptările publicului… Intenția lui Andrei Șerban, declarată public, a fost să atace virulent clasa politică din România, și nu doar din România. Intenția lui a fost să creeze un spectacol care să fie o lecție usturătoare, să trezească minți și conștiințe, să strecoare nu doar „șopârle”, ca în vremea comunismului, ci scene întregi în care să arate adevărul… Numai că astăzi, într-o perioadă în care se poate spune orice, într-o societate în care spectacolul, în diversele lui forme, e mai puternic ca oricând, într-o lume în care mass-media toacă zilnic aceleași subiecte și nimic nu se clintește, un spectacol care să vrea să zguduie clasa politică nu poate avea nici pe departe același impact pe care l-a avut „Revizorul” lui Lucian Pintilie, de altfel imediat interzis de teama valului de reacții pe care l-ar fi putut crea.

Nu, „Richard al III-lea” nu va fi interzis, slavă Domnului! Și se va juca în continuare, pe superba scenă „Liviu Ciulei” a Teatrului Bulandra, subvenționat de Primăria București… Iar cei mai mulți dintre spectatorii care vor intra în sala de la Izvor vor fi probabil în mare parte cei care umplu Piața Victoriei la protestele „REZIST”, și ceilalți, care nu merg la proteste și vor veni, totuși, să vadă spectacolul nu se vor ridica mâine la luptă împotriva guvernului. Iar acei simpatizanți PSD, care apar în reportajele Recorder, cu cartoanele cu mititei oferiți de PSD în nu știu ce pădure din Teleorman, nu vor ajunge niciodată să intre la „Richard al III-lea” și să aibă cine știe ce revelație… Așa încât, am s-o spun din nou. Nu, nu pentru că și-a propus să fie un spectacol politic este „Richard al III-lea” un spectacol-capodoperă și nici nu va rămâne din acest motiv (sau și din acest motiv) în istoria teatrului acestui sfârșit de deceniu al secolului 21.

„Richard al III-lea” este înainte de toate o impecabilă construcție artistică și e aproape păcat că e marketat altfel. Că orice spectacol bine făcut își reflectă epoca, așa cum o spunea acum peste 400 de ani, cu alte cuvinte, autorul textului ales de Andrei Șerban, având-o regizor asociat pe Daniela Dima, e o condiție sine qua non a oricărei opere de artă. Și asta e valabil mai ales în teatru. Iar în cazul acestei montări se simte puternic, foarte puternic valul de sânge tulburat care curge prin „venele” acestei societăți bolnave, dar nu mai bolnave ca în alte perioade.

Marele merit al montării de la Bulandra este că surprinde superb pulsul lumii în care s-a născut și că, e mult mai mult decât un simplu spectacol politic, militant sau cum mai vreți să-i spuneți. Marele merit este că e o construcție regizorală în același timp de mare rafinament și de o forță teribilă și că are în centru o interpretare tulburător de puternică, un rol în care Marius Manole se întoarce…

Andrei Șerban, care semnează și decorul, avându-l consultant pe Octavian Neculai, construiește un spațiu care, pe de o parte își propune să amintească de „Revizorul” lui Lucian Pintilie, un spațiu dominat de un schelet metalic, un spațiu rece, în care luminile controlează stări de spirit, în care „demonul” cu sensibilități umane, așa cum e creat Richard, se ascunde și se dezvăluie în același timp, un spațiu modern și în același timp atemporal, completat interesant de costumele create de Fruzsina Nagy, dintre care cele mai puternice sunt costumele lui Richard, atât de concret autocaracterizante.

Citește continuarea pe yorick.ro

Același spectacol și, totuși, altul fiindcă directorul de scenă a distribuit pe același rol mai mulți actori și, cu toate că matricea regizorală rămâne esențialmente neschimbată – același spațiu gol din arsenalul lui Peter Brook, plasat în cutia neagră a lui Stanislavski, același joc subtil de trecere între actor și rol, același pasaj și aceeași metamorfoză la vedere de la condiția de actor la aceea de spectator care-și privește partenerii cum joacă, odată intrați în condiția de personaje, montarea dobândește specificități și nuanțe în funcție de componenții distribuției. Semn clar că Andrei Șerban nu și-a gândit creația drept ceva inflexibil, dat odată pentru totdeauna, că a căutat în repetiții detalii în funcție de fiecare actor în parte, că a luat în calcul relații de comunicare specifice, determinate de ceea ce ar putea să însemne și să aducă cu sine fiecare nou parteneriat dintr-o anume reprezentație. Adică ceea ce în matematică se cheamă teoria combinărilor.

I-am văzut și de data aceasta pe Sabrina Iaschevici (Mașa), Constantin Cojocaru (Sorin), Vitalie Bichir (Dorn), Florina Gleznea (Polina), Claudia Ieremia (Arkadina). Mașa Sabrinei Iaschevici poartă pe mai departe doliul vieții metamorfozat în beție continuă, consum de stupefiante și continuă disponibilitate erotică. Constantin Cojocaru e același Sorin, dar parcă mai dezarticulat, mai păpușă de câlți, mai bătrân, un ins de care nu are nevoie nimeni, cu notabila excepție a lui Treplev, Vitalie Bichir îl joacă exemplar pe doctorul Dorn, personajul lui e, și de această dată, singurul om cu adevărat bun, unicul altruist din lumea aceea care nu are vreme și interes decât pentru propria persoană a fiecăruia. Semnalez o secvență de o clipă, aceea în care Vitalie Bichir – Dorn marchează, fără a putea să explice, de ce i-a plăcut piesa neterminată a lui Treplev. În plus, Dorn din această reprezentație mi s-a părut însă ceva mai ironic și critic față de „doamna actriță” și, evident, mai puțin empatic față de Medvedenko. A lipsit momentul de mare impact în care Medvedenko se zbate să își ia rămas bun măcar de la cineva atunci când este gonit și obligat să meargă pe jos acasă, nimeni nu îi întinde mâna, singurul care o face este doctorul, dar asta și fiindcă Medvedenko este altul.

Răutatea Polinei, jucată și de această dată de Florina Gleznea, este justificată, poate, de relația de supunere de tip medieval la care o supune Șamraev, dar și de lipsa de reacție a lui Dorn la repetatele ei avansuri. Claudia Ieremia este, nedezmințit, Actrița. Jocul ei e făcut deliberat din poze, Arkadina joacă mai multe roluri cu o eficiență programată. Deliberată.  Este femeia pe care nu o tulbură nimic și nimeni. Arkadina Claudiei Ieremia este expertă în crizele de nervi, de personalitate și de gelozie, unele dintre ele garantându-i supremația asupra lui Trigorin. Ceva însă, totuși, se schimbă la nivelul implicării emoționale a actriței. Și aceasta din cauza notelor specifice pe care le aduce interpretul lui Treplev, Bogdan Cotleț. Mai firav, mai însingurat, mai nesigur pe sine, mai aproape de modelul Hamlet.

Puteți citi continuarea acestei cronici pe yorick.ro