Urmărește clipul și vei vedea care sunt trucurile specialistului pentru un machiaj perfect pe care îl poți adapta la orice ocazie.

Îl știm cu toții ca artist plurivalent, care continuă să ne surprindă cu fiecare montare. El nu pune punct și virgulă între actorie, regie și scris, ci le folosește pe toate pentru a da noi valențe teatrului de astăzi. Își dorește spectacole monumentale, receptate de un public inteligent, cu un simț critic educat și dezvoltarea unui dialog între creatori, dar și cu spectatorii.

Din dorința de a da glas reprezentanților tinerei generații de regizori, l-am întrebat pe Radu Iacoban despre inițiativa lor de a-și uni forțele, dar și despre procesul lui de creație și de raportare la prezent.

Radu, ce te revoltă acum în teatru și în lume?

În momentul ăsta cred că sunt revoltat la unison cu ce se revoltă mulți dintre colegii mei – împărtășim aceleași idei legate de meritocrație sau de buna funcționare a lucrurilor într-o societate care pare destul de mică. Înotatul într-un fel de mlaștină nu mi se pare deloc productiv, așa că încercăm să găsim aspectele pe care le considerăm active în zona de revoltă. Încerc să mă folosesc de ele, pentru a le utiliza cât mai eficient în spectacole.

Am ajuns să punem prea mult din lumea reală în spectacole și să dispară fantezia?

Nu. Acum vreo patru-cinci ani simțeam nevoia ca piața teatrală să fie cât mai diversă, iar în prezent lucrul ăsta se întâmplă. A devenit o piață în care se poate servi teatrul oricum, ceea ce e bine pentru că poate crește calitatea produselor. Dacă fiecare își găsește resursele și convingerile să facă teatru așa cum consideră el, și publicul va reacționa.

Care ar fi zona ta de căutări artistice de acum?

Ceea ce urmează să fac. Spre exemplu, m-am lovit de un context: urmează să lucrez (din nou) cu Ionuț Vișan la un one-man-show, în timp ce eu pregăteam un alt one-man-show. În același timp, am fost sunat de Tudor Istodor să facem un spectacol pe monologuri de Bogosian. Realități paralele.

Deci e mai mult o căutare a actorului sau a regizorului?

Depinde în ce calitate lucrez la spectacol. Dacă lucrez ca regizor, da, va fi exclusiv a lui. Și atunci încerc să găsesc punțile de legătură între spectator și problematica viitorului spectacol. E extrem de greu să fii și înăuntru și în afară. Ca regizor, îmi doresc ceva monumental, dar pentru asta cred că trebuie să mai am răbdare. Am început ca regizor cu contracte în teatre de stat relativ recent.

Recent, dar ai la activ destule proiecte și spectacole.

E rezultatul unei munci continue. Mi-am dat seama că asta e soluția pentru orice căutare – munca continuă. Primul meu spectacol într-o instituție de stat, „Casa cu pisici”, a fost montat la Teatrul Mic în 2015. Apoi au venit mai multe propuneri. Trebuie să mai aștept, trebuie să mai conving…

Și nu ai senzația la un moment dat că te epuizezi?

Ba da, dar apoi vine a doua zi și uit. În mintea mea e mereu: „Nu refuza lucruri!”. Dacă apare ceva înseamnă că ești dorit. Și, până la urmă, asta vrem în meseria asta. Dacă e nevoie de munca noastră și suntem căutați, atunci trebuie să venim în întâmpinarea șanselor. E un privilegiu pentru care sunt foarte recunoscător – faptul că muncesc.

Crezi că ești asociat mai des cu titulatura de regizor?

Habar nu am. Nu mi-am pus problema niciodată. Mi-aș dori…

Ți-ai radiografiat parcursul profesional de până acum?

N-am stat prea mult să mă gândesc, pentru că oricum am trecut dintr-un proiect în altul. Iar în momentele de pauză am scris sau m-am gândit la viitoare colaborări. Nu am cultul personalității. Am avut un prag la 30 de ani când, jucând în diverse spectacole (mainstream sau underground), am vrut să plec în Anglia. Acela a fost un rezultat al unui bilanț. Când m-am întors, am început să scriu. În capul meu, fuga asta a fost un semn că trebuie să fac mai mult de atât.

Scrisul a venit dintr-o nevoie?

Nevoie, frustrare…

Frustrare vizavi de dramaturgia noastră contemporană?

Uneori. Am văzut și piese scrise bine. Dar majoritatea par să aibă tematică de suprafață. Deși contextualizate, piesele nu erau credibile. Putea fi valabilă problema, dar nu și viața personajelor în scenă. În ceea ce mă privește, am luat-o foarte încet, dar urmărind o logică: am pornit cu monologuri, apoi am scris duolog, apoi piesă în trei personaje și acum am ajuns la șase personaje.

…în căutarea unui autor…

Nu neapărat, în căutarea unei tematici sau a unor situații care mă interesează.

Cât de obiectiv reușești să fii în raport cu ceea ce creezi?

Nu sunt deloc obiectiv. Nu cred în obiectivitate. Sunt gata să mă iau de gât cu oricine îmi critică spectacolele atâta timp cât hatereala e logică și argumentată. Avem nevoie de feedback, de dialog. Mi se pare că niciun creator nu ajunge la un rezultat final la momentul premierei. Sistemul nostru are ciudățeniile lui. În străinătate sunt planificate vreo 14 reprezentații înainte, când regizorul împreună cu scenograful și actorii schimbă, schimbă și abia apoi vine critica de specialitate și evaluează spectacolul respectiv. Practic, ai trei săptămâni de repetiții, două săptămâni de șnururi, urmează avanpremierele și abia apoi premiera. Pe când la noi se face direct „serbarea”. E nevoie de mai mult profesionalism aici; actorii să învețe mult mai repede textul, decorul să fie mult mai repede gata. Asta ca să ai timp să schimbi. Dar ne adaptăm.

Ar fi, totuși, extrem de necesar un dialog între echipa de creație și niște teoreticieni.

Corect. Eu am chemat mereu oameni înainte de „serbare”. Iar dacă aș avea șnurul gata mai repede, până la premieră, aș fi primul care ar încuraja să vină lumea de specialitate, să vină colegi, oameni care lucrează în industrie și să ofere feedback. Altfel nu te îmbunătățești.

Cum reușești să primești cu detașare feedback-ul celorlalți?

Mai întâi o iei personal, mai ales că trăim într-o lume foarte sărită de pe fix. Dar după ce îți trec nervii, da, reușești să primești cu detașare. Contează, evident, și persoana care-ți spune. De bine, de rău, am avut norocul ca în București să lucrez cu colegi actori, oameni cu care am împărtășit anumite experiențe, iar atunci autoritatea lor și argumentele lor sunt înțelese mult mai repede. Iar în timp îți dezvolți un spirit critic personal, care îți spune la final „atât s-a putut cu spectacolul respectiv”. Din greșeli înveți.

Crezi că vocea critică are un ecou și în rândul publicului obișnuit sau doar la noi în breaslă?

Din ce am văzut, doar la noi în breaslă. Deocamdată. Contează mult și specificul locului. Nu știu cât de mult stă publicul să citească o critică a cuiva de specialitate. Problema cred că e tot din facultate, din punctul meu de vedere. Pentru că acolo se face o musaca. Fiecare e cu departamentul lui, fiecare stă la alt etaj și nu se comunică. Nu există foarte multe cursuri comune între secții. „Serbările” astea, adică examenele, ar trebui urmate de niște Q&A-uri, în cadrul cărora să discutăm și să schimbăm impresii. Sunt niște falii care s-au creat în timp și care au repercusiuni mai apoi.

Deja am aflat că există un fel de mișcare de solidaritate între voi, tinerii regizori. V-ați propus să urmăriți ceva anume?

E un demers de bun simț, în primul și în primul rând, și cred că trebuie să existe sprijin uman între noi. Tocmai pentru că acceptăm că suntem diferiți și încercăm să găsim o cale de comunicare și de respect față de munca celuilalt. Să vedem munca celuilalt. Să învățăm de la celălalt.

Merg tinerii regizori să vadă spectacolele colegilor?

În măsura timpului liber, bănuiesc că da. Unii merg, alții nu. Iar asta e valabil nu doar pentru regizori, ci pentru toți oamenii din industrie. Există o parte care face în mod frecvent asta, ceilalți, care stau în alte orașe, pot vedea spectacole doar în regim festivalier. Treaba asta ar trebui înfrumusețată și de un dialog ulterior. Să învățăm să dialogăm, dar nu sub un mare eu, ci pe bune, să îl ascultăm și să îi răspundem celuilalt. E un exercițiu pe care nu-l prea are societatea noastră în general. Fiecare își face insula lui de adevăr și certitudini.

În ceea ce mă privește, în măsura în care am timp, merg să văd spectacolele celorlalți. Și încerc să învăț, pentru că e despre furat în meseria asta. Chiar dacă sună destul de ticălos, de fapt nu e. Dacă îți dai timp, te deschizi și vezi ce e bun pentru tine și ce poți asimila, ai un avantaj.

Continuarea interviului o poți citi pe yorick.ro

Citește și:

Gândul că mergi să stai de vorbă cu un criminalist îți cam dă fiori, însă interlocutoarea mea demontează, după primele minute de discuţie, acest mit.

Adolescență printre cărțile Agathei Christie

Nu întâmplător am ales povestea Getei. În adolescenţă visa să ajungă actriţă şi citea într-o nebunie cărţile Agathei Christie, ale Rodicăi Ojog-Braşoveanu sau aventurile lui Sherlock Holmes. Şi-a împlinit şi acest vis, deoarece după ce pune cheiţa pe urmele de vopsele, fire de păr, cioburi, fibre textile, pesticide, explozivi, resturi de la incendii, urme metalice, droguri pe care le analizează cu meticulozitate în laboratoarele care ascund poveşti de viaţă, s-a jucat, nu de puţine ori şi de-a teatrul, aşa cum îi place ei să spună.

Își iubește meseria la nebunie, tocmai de aceea o întreb dacă este la fel de palpitant ca prin filme să fii criminalist. „Fiecare în viaţă ne vedem poziţionaţi undeva la un moment dat. În viaţă avem traseul nostru pe care ni-l urmăm cu mai multă sau mai puţină asiduitate. Spre exemplu eu, nu pot să spun că m-am gândit de la început că o să ajung sa lucrez în Poliţie, să fiu criminalist. Chimia judiciară mi s-a părut întotdeauna partea cea mai frumoasă. Face identificare de autor, dar în mod indirect. Mai exact, prin analiza probelor pe care un eventual infractor le foloseşte pentru a produce o infracţiune. Se spune că atunci când ajunge la faţa locului echipa de investigatori îşi propune să răspundă la mai multe întrebări: cine, ce, când, cum şi de ce. Ca să înţelegi: chimia nu pune mâna direct pe infractor. În schimb, explică modalitatea în care s-a produs o infracţiune, cu ce instrumente, poziţionează infractorul sau victima la un moment dat în locul unde s-a produs infracţiunea. Urmele pe care noi le analizăm în laboratoare: droguri, vopsele, reziduuri de trageri, sol, materiale plastice, pesticide, medicamente, hârtie, material plastic de la bancnote, fire de păr, analiza morfologică“, îmi explică  interlocutoarea mea ce înseamnă o mică parte din munca ei.Are peste 20 de ani vechime în „ograda“ Poliţiei Române şi farmecul discret al unui criminalist cu patalama.

Femeia-criminalist, precizie și minuțiozitate

Infractori, infracțiuni, urme, analize, vopsele, fire de păr. Minuțiozitate. Precizie. Locul de unde se dă, nu de puține ori, verdictul în diverse cazuri grele în care sunt descoperiți infractorii. O femeie-criminalist într-o meserie care de multe ori aparține bărbaților. O întreb pe Geta când a început – paradoxal, ținând cont de meseria ei – întâlnirea ei cu lumea teatrului și când au debutat „rolurile“ ei dincolo de laboratorul de criminalistică.

„Îmi amintesc că, în liceu, eram actriţă, cântam, recitam, deci 80% din timp eram pe scenă. În facultate (n.r.- Facultatea de Chimie din Galaţi) am jucat în două trupe de teatru. Chiar mi s-a propus să renunţ la Facultatea de Chimie şi să dau la teatru. Dar nu am vrut să-i dezamăgesc pe ai mei părinţi, chimia era ceva mai serios, mai stabil. Am zis că, mai târziu, dacă îmi mai rămâne timp şi-mi mai place îmi voi împlini şi acest vis“.

Primii pași spre visul ei…

Povestea a început acum câțiva ani și cea care a convins-o pe Geta să-și urmeze visul, chiar dacă la amatori, a fost fiica ei.

,,Acum patru ani, Camelia, fiica mea, și-a dorit să se înscrie într-o trupă de teatru. Așadar, am găsit o trupă la Școala Victoria Art și, la rugămintea ei, ne-am înscris împreună. Gândul a fost să ne petrecem mai mult timp împreună, având în vedere că eu îmi dedic mult timp profesiei. Mărturisesc că inițiativa a fost benefică din toate punctele de vedere. Dar, ceea ce pot să vă spun este că mi-am văzut visul cu ochii: acela de a juca într-un spectacol de teatru, pe aceeași scenă cu fiica mea“, povestește vizibil emoționată Geta.

„În adolescenţă, am cochetat cu ideea de a fi actriţă. Am ajuns criminalist“

Aveam să aflu că, pentru Geta, criminalistul-artist – pasiunea și bucuria de a fi pe scenă au existat dintotdeauna, chiar dacă viața i-a rezervat alt drum. Analizăm împreună care ar fi asemănările dintre un artist/actor și un criminalist. „Există o legătură între una și alta. Criminalistica înseamnă atenție la detalii, chiar să te pui în locul infractorului, cum a gândit el, cum a acționat el, să știi unde să cauți urmele la fața locului. Chiar și în criminalistică, uneori, este ca și cum ai juca un rol. Deseori, criminalistul interpretează și el niște urme de la fata locului în proprie manieră. Sigur, rezultatele obținute în laborator nu pot fi schimbate, nu pot da informații greșite. În schimb, și aici intervine frumusețea artei, un artist poate să dea o nouă valență rolului pe care îl joacă. Asta m-a provocat întotdeauna. Pentru că, dincolo de munca precisă din laborator – pentru că așa este normal și firesc – ai nevoie și de niște  lucruri care să te provoace dincolo de meseria ta. Și, pentru mine arta a reprezentat o provocare de-a lungul timpului“, îmi explică interlocutoarea mea.

Un vis împlinit: Geta a jucat într-o piesă cu fiica ei

„Să fiu actriță pe scenă și, mai ales să joc alături de fata mea, a fost o experiență pe care îmi este greu s-o descriu în cuvinte. Am jucat un rol de mama-fiică într-un spectacol după o piesă prelucrată din „Constandina“ unde am avut bucuria să constat că fata mea mi-a moștenit talentul, ba chiar este mai talentată decât mine. Am mai jucat într-un spectacol de teatru „Aproape“ se numea, sigur fiecare cu parteneri diferiți. Am mai jucat în „Zbor deasupra unui cuib de cuci“, rolul asistentei Sora Ratched, un rol care mi s-a potrivit mănușă. Am mai jucat în „Casa Bernardei Alba“ un rol de cocoșată. A urmat apoi și spectacolul „Îngerul“ care mi-a plăcut la nebunie pentru că mă transforma cu totul. Fiecare spectacol a avut ceva deosebit. Am avut șansa să joc și în câteva episoade în „Lecții de viață“, la Pro Tv. În perioada în care am jucat teatru cu trupa de la Victoria Art am mers ani la rând la festivaluri de teatru unde veneau tot echipe de amatori ca și noi și întotdeauna am fost foarte apreciați și respectați pentru ceea ce făceam“, povestește Geta, cu gândul la acele vremuri care i-au bucurat nu de puține ori existența.

Vremurile în care se ducea cu înfrigurare la bibliotecă…

„Mie dacă îmi place ceva depun toată priceperea mea. În copilărie eram consumator de cărţi poliţiste, filme poliţiste… Şi, pe vremea aceea, nu erau chiar atâtea. Mă duceam cu înfrigurare la bibliotecă să iau o carte de Agatha Christie şi de Rodica Ojog-Braşoveanu sau aventurile lui Sherlock Holmes. Apropo, tatăl fictiv al criminalisticii este considerat Sherlock Holmes pentru că el folosea în toate investigaţiile lui exact această cercetare la faţa locului, dar şi foarte multe metode de chimie. Spuneam că, fiind o mare consumatoare de astfel de literatură şi de filme, am avut întotdeauna gândul că, în criminalistică trebuie să te frământe un caz – şi nu în mod distructiv, ci într-un mod constructiv – să încerci să descoperi  cel mai mic amănunt dintr-o situaţie, dintr-o probă, dintr-o urmă rămasă la faţa locului“, îmi mai povestește Geta despre primele gânduri, primele cărți și primii pași spre teatru.

„A fost o întâmplare a fiinţei mele să fiu criminalist“

Ne întoarcem puțin și la ceea ce Georgeta Stoian face zi de zi. La criminalistică. La munca aceasta dintr-un cu totul și cu totul alt film pentru cei mai mulți dintre noi. O muncă în jurul căreia se împletesc multe scenarii care mai de care mai palpitante și mai pline de mister. Adevărul este unul sigur. În spatele unei asemenea meserii în care poți, firește, să faci performanță, se ascunde multă, multă muncă și responsabilitate.

„Pentru mine este foarte important adevărul. De fapt, aici, asta şi facem. Aducem dovezi pentru a stabili adevărul. A fost o conjunctură că am intrat în Poliţie, eu am lucrat o perioadă la un combinat de vinificaţie, la un laborator. Ce să zic? Avea Nichita Stănescu un vers: a fost „o întâmplare a fiinţei mele“ că am ajuns în criminalistică. Nu m-aş mai vedea făcând altceva… Deşi, mărturisesc, apropo de ce vorbim noi, în tinereţe am cochetat cu ideea de a mă face actriţă“.

Geta, un criminalist cu patalama!

O mai întreb pe Geta dacă este mai greu să ai o astfel de meserie, când ești femeie. „Este greu întotdeauna pentru o femeie. De ce? Pentru că ea îşi doreşte să fie foarte bună şi se compară întotdeauna cu colegii care efectuează aceeaşi muncă. Tocmai pentru că femeile vor să demonstreze – eu sunt una dintre ele – muncind foarte mult. Întotdeauna mi-a plăcut să învăţ. Mie niciun curs, nicio discuţie nu mi se par inutile. Din fiecare experienţă, poţi să înveţi. De asta spun că, într-un fel mi s-a părut şi greu, dar mi s-a părut şi uşor. Am considerat-o ca pe o victorie personală, mai ales că fiecare lucru l-am făcut prin forţele mele. Am avut 20 şi ceva de ani în care am acumulat foarte multe cunoştinte, m-am copt profesional. Împlinită aşa profesional m-am simţit abia după vreo zece ani, pentru că tot timpul, chiar şi acum am neliniştea că trebuie să mai învăţ câte ceva, că trebuie să mai ştiu ceva. Dar am simţit o bucurie imensă când fiica mea a spus că modelul ei în viaţă am fost eu“.