Într-un top realizat de BBC, 368 de critici din 84 de țări au stabilit că „The Piano”, capodopera lui Jane Campion din 1993 este cel mai bun film realizat de o femeie. Pentru BBC, Hannah Woodhead, critic de film, a explicat și de ce.

În 1993, Jane Campion a făcut istorie când a devenit prima femeie (și prima neoă-zeelandeză) pentru a primi prestigiosul Palme d’Or la Festivalul de Film de la Cannes. Povestea romantică din The Piano a trebuit să împartă premiul cu Farewell My Concubine  a lui Chen Kaige, dar de data asta Campion nu trebuie să mai împartă premiul cu nimeni.  The Piano a fost ales numărul 1 într-o listă remarcabilă de producții care cuprinde 100 de ani de filme realizate de femei.

Influențată de The Story of A New Zealand River a lui Jane Mander, dar și de povestea populară franceză Bluebeard, povestea lui Campion este despre o pianistă scoțiană, Ada McGrath (interpretată de Holly Hunter), o femeie mută care este aruncată de tatăl său într-o căsătorie cu un neo-zeelandez, Alisdair Stewart (Sam Neill). Ea călătorește pe o insulă îndepărtată cu fiica ei, Flora 9Anna Paquin), dar după ce soțul ei îi vinde pianul prietenului lui, George Baines (Harvey Keitel), Ada se înfurie și încearcă să-și recupereze instrumentul cel drag făcând o înțelegere cu noul proprietar. Povestea de dragoste, gelozia și inimile frânte încep să își facă apariția, în timp ce Flora încearcă să-și găsească fericirea care a ocolit-o atât timp.

Este un film minunat, cu muzica interpretată  la pian de Michael Nyman pentru atunci când cântă la pian Holly Hunter, care a și câștigat un premiu Oscar în 1994 pentru Cea mai bună actriță. E foarte greu să ne imaginăm acum pe altcineva interpretând-o pe Ada, dar Sigourney Weaver a fost de fapt prima alegere a lui Campion. Pentru că nu era disponibilă, Isabelle Hupert s-a întâlnit cu regizoarea pentru a discuta despre rol, dar în final a ales-o pe Hunter.

(Credit: Miramax / Alamy)

Înțelegem câteva din gândurile Adei prin vocea caldă a monologurilor voice-over-ului care a făcut ca filmul să pară un fel de basm, dar în cea mai mare parte este meritul lui Hunter al cărei limbaj al corpului se potrivește cu Neil și Keitel, fără să fie nevoie de cuvinte. Se spun foarte multe lucruri printr-o singură privire, un singur gest, în modul în care Baines examinează o gaură mică în ciorapul Adei. În mod similar, Anna Paquin – care avea numai 9 ani la momentul filmărilor și care a făcut istorie în cadrul Premiilor Oscar când a câștigat premiul pentru Cel mai bun rol secundar într-un rol feminin, anul următor – oferă o prestație pentru seole de aunci încolo, fiind un copil forțat să crească mult mai repede, izbucnind în crize de nervi câteodată din cauza stresului care o apăsa. Ceea ce le-a oferit Campion Adei și Florei McGrath nu a fost perfecțiunea, ci faptul că sunt complexe, complicate, fascinante și reale.

Holly Hunter și Anna Paquin au jucat ca mamă și fiică, și amîndiuă au câștigat Premiul Oscar pentru rolurile lor.

Pentru criticul de film neo-zeelandez, Maria Lewis, identitatea culturală a lui Campion este parte a ceea ce face The Piano atât de special: „Jane Campion a centrat întotdeauna narațiunea feminină. Nu narațiunea feminină așa cum o știe Hollywoodul, ci aceea care este familiară unei audiențe neo-zeelandeze și chiar din Asia-Pacific: femei care sunt neobișnuite, femei care sunt complicate și talentate, femei care sunt ciudate, femei care se autodepășesc, femei care merg după propriul ritm. „Se simte cu siguranță specificitatea filmului care este parte a șarmului său unic – e un basm, dar unul foarte bine înfipt în realitate, care se simte în același timp și familiar și diferit de orice a fost înaintea lui.

Opresiunea și dorința

Istoria femeilor din spatele camerei este o istorie a opresiunii, așa cum realizarea filmelor, precum alte profesiuni și încercări artistice,  a fost odinioară în mâinile celor cu relații, în mâinile bărbaților albi. Dar acest top demosntrează că este foarte mult talent, care așteaptă să fie descoperit și recunoscut. Așa că The Piano, o poveste despre dorința unei femei și opresiunea din partea părții masculine, ar trebui să rezoneze porfund cu spectatorii, chiar și la mai bine de 25 de ani de când a fost realizat filmul.

Aproape 8% din cei 368 de jurați au ales The Piano ca fiind filmul de pe locul 1. Printre ei se numără și Melissa Silverstein, fondator și președinte al Women and Hollywood, care menționează natura inovatoare a filmului ca fiind motivul pentru rezonanța sa. „Ar putea fi unul dintre primele filme pe care le-am văzut și în care am înțeles pe deplin ce înseamnă pentru un regizor să aibă viziune”, spune ea. „Nu se spune nimic. Totul se simte. The Piano a venit într-un moment în care cele mai multe filme care ilustrau sexualitatea feminină erau regizate de bărbați. Am considerat întotdeauna viziunea lui Campion ca fiind baza pentru contemplarea femininului”.

Probabil cea mai importantă îndrumare a moștenirii filmului The Piano este aceea că el continuă să rezoneze și să inspire noi audiențe. Scenarista Laura Venning a scris teza sa de licență despre Jane Campion, după ce a descoperit filmul The Piano, la vârsta de 16 ani. „Începusem să fiu interesată de film și încercam să-mi fac un drum, deși nu simțeam nicio conexiune personală cu vreun film la vremea aceea”, a declarat ea pentru BBC Culture. „Când m-am uitat la The Piano pentru prima dată, mă așteptam  la ceva reținut și melancolic, așa că am fost uimită și puțin descurajată fiind transportată în această poveste întunecată, cu iz de inadaptări din epoca gotică, când dorința femeilor și creativitatea feminină sunt forțe de neoprit”.

De la The Piano, Jane Campion a continuat să facă și alte filme și serii de televiziune care se concentrează pe opresiunea asupra femeilor și dorințele lor, dar și despre mașinațiunile pentru obținerea puterii în comunitățile neo-zeelandeze.

Dar The Piano continuă să încânte cu profunzimea sa. Este o poveste pătrunzătoare care vorbește despre dorința universală de a iubi și de a fi iubit. Nu numai că este o poveste frumoasă, sfățietoare, dar care și merită acest loc întâi, demonstrând de ce este atât de important să continuăm lupta pentru a face industria filmului la fel de variată și remarcabilă cum este viața.

Sursa: Hannah Woodhead pentru BBC

Citește și:

Helen Hunt: „Un Oscar nu schimbă regulile jocului. Nu e ca și cum grijile tale s-au terminat“

Natalie Portman: „Femeile sunt apreciate în funcție de aspectul lor fizic“

Julia Roberts: „Construirea unei cariere în domeniul actoriei necesita un efort sistematic în urmă cu 30 de ani“

Cei mai mulți părinți sunt de acord că copiii înseamnă muncă grea, dar puțin  probabil să spun că recompensele depășesc provocările. Să simți altfel nici nu se poate descrie, dar sunt femei care regretă că au copii. Trei femei i-au povestit Victoriei Derbyshire de la BBC cum este să-ți dorești în secret să nu fi devenit niciodată mamă.

Povestea lui Rachel

„Dacă aș putea da timpul înapoi, n-aș mai fi făcut copii“, spune Rachel care are acum 50 de ani. Are trei copii – cel mai tânăr are 17 ani -. iar în tot acest timp a fost o mamă singură, motiv pentru care chiar a fost lovită în față de realitate. „Au fost momente când nu m-am simțit suficient de matură să fiu responsabilă pentru cineva, aceste mici ființe care aveau nevoie de mine pentru a trăi“, spune ea. „Era ca un ciclu care nu se mai termina: puneam biberonul , sânul sau mâncarea în gura lor, ca aceasta să iasă pe partea cealaltă – și mă gândeam cum naiba să găsesc ceva distractiv în așa ceva? Îmi venea să țip pentru că nu era nimic adevărat din ceea ce crezusem că o să se întâmple. Dacă ești făcută să fii mamă este nemaipomenit, și este minunat că ai ceea ce ți-ai dorit, dar când nu ești așa nu faci decât să te arunci singură într-o capcană“.

Rachel admite că nu s-a gândit suficient de mult cum ar putea maternitatea să-i afecteze viața ă. Dacă și-ar fi dat seama, nu ar mai fi avut copii. „Mă simt vinovată să spun asta, pentru că îmi iubesc foarte mult copii“, spune ea. „Te simți ca și cum nu ai fost o mamă bună și este o vină pe care trebuie să o cari după tine mereu. Nu dispare niciodată și te întrebi dacă ei știu. Dar viața nu ar trebui să fie despre cum să renunți la viața ta, la libertatea ta, pentru ca ei să aibă o viață“.

Este dificil pentru ea să admită, pentru că „oamenii cred că nu ești o persoană bună“.

Rachel este disperată și nu vrea ca femeile care simt la fel ca ea să fie discreditate. „Mă simt așa de singură. Mă simt de parcă este ceva greșit cu mine. Dacă aș fi avut cu cine să vorbesc și pe cineva care să mă înțeleagă, aș fi putut poate să mă descurc mai bine cu maternitatea“.

Povestea lui Alison

„Tocmai am văzut o familie într-o casă cu grădină, și copiii venind de la școală – un basm“, spune ea. Alison este înfiată și dintotdeauna și-a dorit să aibă o familie a ei. Nu a știut până să-l nască pe primul ei fiu că nu este o femeie făcută să fie mamă. Disperată să iasă din casă și să scape de noul ei rol, s-a întors la muncă după 6 luni. „Mi-aș lua niște zile libere și l-aș lăsa cu o bonă numai ca să am o zi pentru mine“, spune ea. „Nu e că n-aș vrea să petrec timpul cu el, dar nu știam ce să fac, nu mă pricepeam să mă joc, să inventez jocuri pentru el“.

Dorindu-și ca fiul ei să nu fie singur, ea și soțul ei au mai făcut un fiu. Ambii copii sunt acum la facultate. Ea admite că dacă ar fi știut ce știe acum, nu ar fi devenit niciodată mamă. „Nevoile și dorințele celorlalți sunt întotdeauna pe primul loc. Mantra pentru ultimii 20 de ani a fost „dacă toți ceilalți sunt fericiți, atunci și eu sunt fericită“, ceea ce este o adevărată păcălire uneori“, explică ea. „Puteam să am o carieră mai bună. Am învățat 15 ani, este destul de limitat pentru o carieră“.

Alison spune că își iubește foarte mult copiii, dar admite că privind în urmă era prea egoistă ca să-i aibă. „Invidiez venirea lor în timpul meu“. Ea spune că femeile nu vorbesc despre asta de teamă să nu fie judecate. „Nu vor să fie văzute ca fiind egoiste. Faza e că oamenii spun că dacă nu ți-ai dorit copiii atunci ești o mamă rea“.

Este un fenomen des întâlnit?

Este imposibil să știm câte femei simt la fel, pentru că sunt foarte puține care vorbesc deschis despre asta. Dar în anul 2016, un studiu german efectuat de YouGov a relevat că 8% din cei 1 200 de participanți au spus că regretă că au devenit părinți. În 2015, un sociolog israelian, Orna Donath a publicat un studiu cu femei care au declarat în totalitate că regretă că au făcut copii. Ea descrie „dorința de a înapoia maternitatea“ ca „o experiență maternă neexplorată“. Femeile care admit că au regrete sunt convinse că asta este diferit de depresia post-natală.

Povestea lui Joy

Pentru Joy, care a născut-o pe fiica sa acum 20 de ani, conștientizarea faptului că nu voia să devină mamă a venit devreme. „Toată lumea spune cât de binecuvântați sunt cu un copil și povestește despre această iubire fabuloasă care i-a cuprins. Eu nu am simțit nimic din astea. Totul era doar o uriașă responsabilitate“, spune ea.

Se luptă să privească cu afecțiune și duioșie în urmă la primii ani din viața fiicei ei. „A fost dificil, era o supraviețuire de la o zi la alta. Cred că toate mamele trec prin asta, doar că nu găseam nimic despre care să spun că chiar mă bucur. Totul era lipsit de culoare.“

Joy crede că-i lipsește instinctul matern care le face pe celelalte mame să se bucure de copiii lor. „M-am întrebat mult timp dacă (celelalte mame) erau serioase atunci când spuneau că este așa minunat precum spuneau, și că poate într-o zi vor fi sincere si vor fi sincere cu mine“, spune ea. „Nu mi se părea că sunt genul acela de mamă caldă, iubitoare și protectoare. Voiam să mă întorc la serviciu. Voiam să-mi continui cariera, afacerea pe care o puneam pe picioare, iar asta nu era decât un plus care apăruse în viața mea“.

Crescând, fiica lui Joy s-a îndoit de dragoestea mamei ei „pentru că nu eram așa cum mă voia societatea“, spune Joy. „O iubesc“, insistă ea, „dar nu suntem foarte atașate una de alta“.

Joy spune că dacă mai multe femei s-ar deschide în privința sentimentelor poate că ar fi mai pusă mai puțină presiune pe femei să devină mame. „Suntem mult mai multe decât se știe. Ar fi grozav ca femeile să devină sincere cu adevărat cu ele însele și dacă să aibă un copil și o familie este foarte important pentru ele atunci să o facă din toată inima. Dar dacă simți acolo în tine  că e ceva care zice că nu ești făcută pentru asta, atunci să nu te temi sau să-ți fie rușine să te ridici în picioare și să spui „sunt cineva care nu vrea să fie mamă. Nu vreau copii“.

Toate numele au fost schimbate.

Traducere și adaptare Andreea Tudorică