Aşa că, acestea fiind spuse, zilele astea am plecat de acasă cu gândul să găsesc reportajul vieţii. Reportajul vieţii? Mai există aşa ceva? Dacă există, astăzi trebuie să fie al meu!

E vineri. Ora 6.45 dimineaţa. Alerg spre maşină. Cum mi-o fi norocul, îmi spun în dimineaţa asta, parcă mai aglomerată ca niciodată. După câteva minute bune de aşteptat şi butonat telefonul, cu o muzică – ceva franţuzesc, pe fundal – vine şi mult aşteptatul autobuz. Cam greu prietene, îmi spun în gând, pentru a mă îmbărbăta. Ştiu ce urmează! Aglomeraţie ca la balamuc! Mâini în aer, stăm ca sardelele şi respirăm unii de la alţii. Nu avem ce face! Aşa e datul, primim! Între timp, cu ochii în bucăţica mea de geam, îi dau dreptate – e o mărturisire în premieră – doamnei Grapini: „Viaţa este frumoasă dacă ştii să o trăieşti!”
Şi, cum să nu fie, căci după câteva staţii eşti deja aranjat de soartă. Cobori transpirat şi împrumuţi de la colegii de trafic toate mirosurile acestei planete. Te scuturi puţin şi te îndrepţi spre alt mijloc de transport. Faci cruce şi te rogi în gând să fi trecut deja puhoiul. Unde mergeţi toţi, fraţilor, cu noaptea-n cap? Probabil unde merg şi eu… La toţi ni-i greu, dar nu la toţi la fel! Trecem peste micile detalii, căci, vorba aceea, vrei confort ia-ţi maşină sau, mai nou, la cum e traficul din Bucureşti, ia-ţi direct elicoper. Parcă ar merge şi o coloană oficială… Mă trezesc din visare căci mi-a venit limuzina, pardon tramvaiul!
Ai, n-ai mingea, dai la poartă!

Urc şi eu, urcă şi alţii! Pe principiul ai, n-ai mingea, dai la poartă, opţiunile sunt limitate. Te urci sau rămâi în staţie. Aşa că, ostaşii mei, cu toate forţele înainte! Tramvaiul dimineaţa, ceva ce nu poate fi descris în cuvinte. În primul rând, niciun geam deschis. Totul e zăvorât! Dacă deschizi, afli că te trage… curentul! Dacă nu deschizi, rişti să nu mai ajungi teafăr la destinaţie.

Cum am experienţă cât cuprinde la capitolul RATB – orice păţit e filosof – mă folosesc şi eu de strategiile mele. De cum opreşte în staţie, ochesc repede un loc. Pornesc apoi atacul „asupra Griviţei” şi alerg până la scaunul cu pricina. Se întâmplă câteodată să-mi iau şi una bucată ţeapă. Dar, de cele mai multe ori, prind garantat! Dau să-mi pun căştile, când aud în surdină, ce credeţi… ţambalul. Pe culoarul tramvaiului apare, aşa ca la Hollywood, un „Banderas”, varianta românească – părul puţin răvăşit şi gelat, ceva creastă de cocoş, blugi, o geacă de piele – cântând cu un patos greu de descris la acea oră. Şi, dacă nu te-ai trezit, nu scapi! Un „vals”, pe rit vechi, la ţambal e tot ce vrei să asculţi la ora 7.30 dimineaţa.

Ţambalul ţambal, geamuri zăvorâte, marfă nouă!

Oamenii se tot urcă şi tramvaiul e tot mai plin. Ţambalul e ţambal, geamurile sunt zăvorâte, iar noi prindem toate stopurile posibile şi imposibile. Mă uit la ceas cu disperare. Număr în gând oile lui Daea şi constat că s-a făcut deja 7.30 dimineaţa. Între timp, Banderasul cu ţambalul pare să se fi potolit, nu e rost de bani dimineaţa. Decizie înţeleaptă: omul se retrage în plină glorie. Nici nu apuc să mă bucur bine de finalul „concertului” că aud: „Avem şosete! Avem şerveţele! Şi umede, şi parfumate! Avem şi brichete! Mari şi colorate!” Bun, s-a dat drumul la consignaţie! Ce alegem? Ce alegem? Ei bine, la 8 fără 5 dimineaţa, ţi-ar dori sufletul doar o cafea.
Ignor anunţurile de marfă nouă, le ştiu deja pe de rost, şi revin la muzica mea, aruncând un ochi pe geamurile aburite de atâtea suflete „chinuite” din tramvaiul cu pricina. Mă trezesc instant din încercarea de a evada. A venit controlul. Trei domni. Mai ştiţi creditul ală pe care îl luam acum câţiva ani, cu buletinul? Ei bine, aşa m-am prezentat şi eu la cererea organului de control. Abonamentul uitat în altă geantă …am rezoltat procedurile de rigoare direct cu „docomentul”. Sunt încă valabilă cu abonamentul din dotare, aşa că, stau relaxată. „Ştim că dumneavoastră mergeţi mereu cu tramvaiul ăsta, mai cunoaştem şi noi…”, îmi spune cel căruia îi întind documentul.

Mulţumesc undeva printre dinţi. Câteva staţii până la destinaţie. În timp ce fac în gând bilanţul – a venit acordeonistul, s-a deschis consignaţia, a venit controlul, le-am cam bifat pe toate – îmi iau mecanic buletinul de la al nostru controlor. Ei coboară, eu rămân mai departe în tramvai. Mult a fost puţin a rămas! Hai că ce a fost mai rău a trecut! Ajungem noi şi la Casa Presei.

Vecinul, îndrăgostit şi romantic cu noaptea-n cap!

„Nu cred, măi, că mă mai iubeşte. Dacă nu mai vrea ce să-i fac? Nu ştiu, frăţioare! Zi-mi cum să fac! O iubesc măi, chiar o iubesc”. E vecinul din spate care are o conversaţie despre iubire dis-de-dimineaţă. ,,Da, frăţioare, eu vreau s-o iau, dar n-auzi că ea nu mă vrea. Eee, a influenţat-o mă-sa şi tot neamul ei, îi caută ei bărbat”, se tot vaită omul.
Văd negru în faţa ochilor şi în sinea mea scot flăcări pe nas, îmi vine să mă întorc şi să-i zic vreo două – mai lasă-mă, domnule, cu romantismul cu noaptea-n cap – însă înţeleg şi eu, vorba cântecului, că unde dragoste nu e nici ură nu-i. Pardon, nimic nu e! Îl las să-şi plângă amarul. Dacă omul e îndrăgostit şi s-a rupt lanţul de iubire, ce să faci? Întrebi publicul sau suni un prieten. Aşa că îmi revin… Din nou. La urma urmei, mai am puţin. Dimineaţă, Bucureşti şi s-a făcut aproape 8.00. Nu-l mai aud deloc pe vecin, căci văd aşa undeva în colţul biroului o cafea aburindă şi ceva biscuiţi cu ciocolată. Răsfoiesc presa şi…

Mă trezesc din nou din visare. Ne oprim. Şi, nu, nu e staţie. Şi nu, nu am ajuns. Mă ridic şi merg spre cabina vatmanului. „S-a întâmplat ceva?”, întreb dezarmată, cu ochii pe ceas. E deja 8 şi 20. Mă gândesc instant la ce faţă va face şeful… „Domnişoară, a sărit o maşină pe linie! Vă deschid să coborâţi?”, mă întreabă omul plin de bune intenţii. Deja, totul pare din Kafka. „Şi unde să mă duc, domnule?”, întreb eu uşor iritată. „Păi, vă ajut eu, vă dau mâna, săriţi bara galbenă şi o luaţi pe jos”, încearcă el să-mi arate calea cea bună. „Repet, şi unde să mă duc?”, continui eu discuţia, uitându-mă în spate la cârdul de tramvaie oprite.

E blocaj. E dimineaţă. E Bucureşti. E doar una dintre acele zile pe care, vă spun, am retrăit-o de atâtea ori şi nu lipseşte nimic. Avem „di tăte”! Între timp porneşte şi tramvaiul. Şi la următoarea staţie se urcă alţi controlori: trei femei…Şi iar scot buletinul şi spun aceeaşi poveste. Să fi făcut astăzi bilanţul greşit? Şi, dacă, în fiecare zi trăim reportajul vieţii?

Un text de Mara Răducanu

Astfel, pe 21 ianuarie, de la ora 12.30, în Sala „Ion Lucian” a Teatrului Excelsior, va avea loc un eveniment prin care va fi celebrat acest titlu, la care vor participa actori şi tehnicieni din echipa spectacolului „Vlaicu Vodă”, alături de reprezentanţi ai instituţiilor care au făcut posibilă realizarea superproducţiei. Vor fi acordate diplome onorifice emise de Guinness World Records care atestă performanţa înregistrată de Teatrul Excelsior.

Performanță, muncă și profesionalism…

De asemenea, va fi prezentat, în premieră, un video making-of al producţiei „Vlaicu Vodă” şi vor fi rememorate momente-cheie care pun în valoare universul fascinant pe care aceasta l-a generat, precum şi rolul esenţial al gradenei rotative în cadrul conceptului regizoral şi scenografic al întregului spectacol.

„Această recunoaştere este cu atât mai importantă pentru noi cu cât nu am… depăşit o performanţă deja înscrisă, ci suntem primii care scriu în Cartea Recordurilor o astfel de performanţă în domeniul-cultural artistic. O realizare cu atât mai valoroasă! Deci, chiar dacă vor mai fi proiecte care vor încerca să depăşească această performanţă, istoria va nota că noi am fost primii! Este un dar pe care Teatrul Excelsior îl face tuturor românilor.

Le mulţumesc tuturor celor din echipa acestui proiect! Au fost peste 700 de oameni care au lucrat zi şi noapte pentru reuşita acestui proiect! Ne dorim ca performanţa noastră să îi inspire pe toţi cei care realizează proiecte culturale”, a declarat Adrian Găzdaru, managerul Teatrului Excelsior.

„Povestea noastră, aşa o percepeţi voi senzaţională… Noi o trăim pur şi simplu şi ni se pare minunată. M-am născut în Bucureşti şi am locuit într-un cartier pe Dealul Spirii. La curte… Şi aveam livadă şi viţă-de-vie… Aveam de toate în curtea aceea. M-am trezit într-un cireş înflorit, asta este prima mea amintire cu mine. Alegam prin podurile caselor cu verişoarele mele… Casa bunicilor era în aceeaşi curte. Aveam şi porumbei, şi căţei…”, îşi începe Cristina istoria. Continuă. „Am avut o copilarie fericită, însă prin ’89 ne-a demolat. Atunci, eu am primit un apartament de două camere. În 2000, l-am întâlnit pe Gabi, soţul meu și avem doi copii”.Cristina, cu care am stat de vorbă aproape două ore, este calmă, senină şi extrem de modestă.  Vorbeşte încet, ca şi cum nu ar vrea să deranjeze pe cineva, însă e cu adevărat o luptătoare. S-a întors în Bucureşti după câţiva ani buni de când nu a mai ajuns prin Capitală. Ironia sorţii, este bucureşteancă. Acum trăieşte în vârf de munte, în cătunul Cheia, comuna Rîmeţ din Munţii Apuseni, se spală la râu, găteşte, întotdeauna fără E-uri, se îmbracă cu mândrie în straie populare şi, ceea ce este cel mai frumos, abia acolo, în vârf de munte a trăit, pe propria piele, cu adevărat puterea şi miracolul divine.

Dorința ascunsă le-a schimbat viața

De atunci, deşi viaţa şi-a continuat cursul firesc, undeva, acolo, în sufletul Cristinei a rămas mereu acea dorinţă de a se întoarce la verdeaţă, la copaci înfloriţi, la livada cu cireşi, la curte…

Şi, când omul pe care îl întâlneşti şi cu care îţi uneşti destinul visează la aceleaşi lucruri, atunci ştii că trebuie neapărat să faci să se întâmple. Povestea este despre ei, doi bucureşteni – ea, psihoterapeut, cu multe diplome şi cursuri, el, lucrând într-o multinaţională. Amândoi tânjind ca, într-o bună zi, să se mute, împreună cu cei doi copii ai lor, undeva la ţară, unde să aibă o căsuţă a lor.

„Locuiam într-un apartament, la etajul şase şi fiecare avea un job. Eu eram psihopedagog şi, în paralel, aveam cabinet individul de psihoterapie, iar soţul meu lucra la o multinaţională. Adică, lucrurile mergeau bine. Cam chiţăiam de la o lună la alta, dar, da, e adevărat fiecare făcea ce-i plăcea. Cred că hotărârea de a ne muta din Bucureşti a fost luată, cum zice Freud, în inconștient, prin ’89, când şi pe mine, şi pe Gabi ne-au demolat. Am rămas cu această nostalgie de casă, de idilic. Eu, personal, nu am putut să mă adaptez la bloc. Şi eu, şi Gabi am trăit pe coclauri, suntem mai voluntari, avem initiaţivă, independenţi, ceea ce unui șef nu-i place. Şi atunci am zis să ne facem propria noastră afacere. Nu ne mai puteam regăsi în atmosfera Bucureştiului…”.

A fost odată ca niciodată… o întâmplare fericită!

Şi cum nimic în viaţă nu se întâmplă fără a fost odată ca niciodată, iată că şi povestea celor doi a început, cum altfel, decât printr-o întâmplare fericită. Gabi, soţul ei, a găsit acel loc magic la care visau. Acolo, într-un cătun din Cheia, avea să se rescrie povestea vieţii lor.

„A fost o întâmplare fericită. Un prieten de-ai noștri a primit o mică moştenire şi a bătut ţara-n lung şi-n lat să-şi caute o casă şi un teren. A găsit şi l-a luat şi pe Gabi, pe soţul meu, să-l ajute la cosit. Şi, după ce şi-au terminat treaba a zis să-i mai arate şi alte locuri. Şi l-a dus la Cheia. Şi Gabi a zis că ăsta e locul. Am stat jumătate de an să vedem dacă-i bine, nu-i bine şi a fost ok. Apoi, am vândut apartamentul. Între două lumi nu mergea. Am zis, dacă riscăm, riscăm tot şi am jucat unica noastră carte, apartamentul. Din punct de vedere material, am pierdut foarte mult, dar ca experienţă de viaţă, am câştigat enorm”, povesteşte Cristina.

Din infernul Bucureştiului, la cătunul Cheia…

Cristina este autentică, iar bucuria reală, şi fără urmă de ipocrizie, i se citeşte pe chip. „Aşa a fost minunea ca să cumpăram un teren aflat la intersecţia a patru drumuri internaţionale. 80% din cei care vin acolo sunt turişti străini. Cătunul Cheia, nu pot spune că este un sat, pentru că are doi locuitori, adică două fumuri – suntem noi şi o bunică – o bătrână, dar ea stă numai vara. Fum înseamnă o casă locuită”, îmi explică Cristina în timp ce pe faţa mea se citeşte ceva între admiraţie şi bulversare.

Două case locuite, o viaţă de oraş lăsată în urmă, un nou drum, alături de soţ şi cei doi copii… Ce curaj nebun pe femeia asta….

Aşadar, prin 2013 s-a produs cu adevărat schimbarea. Cu puţine bagaje, doar ce au simţit că le-ar fi folositor, s-au mutat în vârf de munte. Apropiaţii au fost şocaţi. Cum să dai confortul din Bucureşti pe o cămăruţă unde nu ai aproape nimic? Trebuie să fii nebun! Povestea continuă…

Aşadar, ajunşi la Cheia, au strămutat două case vechi de peste 100 de ani, de-ale mocanilor, din lut și paie, au făcut sobe din pământ și pietre, dorm pe saltea de fân şi au învățat să se spele în pârâu.

„Prima dată am locuit în şcoala veche a satului. Noi ne-am străduit pe cât posibil atunci când ne-am făcut casa să nu folosim metal. Aşadar, căsuţa noastră este de lemn, a făcut-o Gabi, am construit-o cu banii noştri. Cu efortul nostru am făcut inclusiv podeţele peste pâraie… Iniţial, un meşter l-a ajutat pe soţul meu, după care el singur a căptuşit-o cu pământ şi lut şi apă. Apoi a făcut şi sobele. Tot el. Am vrut să facem o casă mare, din piatră, dar ne-am dat seama că nu vin oamenii la lucru, nu avem cu cine să lucrăm. Şi fiindcă ne cunoaştem acum puterile, vrem să mai aducem o moară şi încet, încet să construim şi a treia casă, pentru că ai noştri copii cresc şi au nevoie de intimitatea lor”, povesteşte  Cristina despre începuturile la Cheia.

O întreb, din ce în ce mai fascinată de poveste, cum au reuşit să se adapteze schimbării. Îmi mărturiseşte că nu a fost deloc uşor şi că, în nenumărate rânduri, au vrut să renunţe. Să se întoarcă la Bucureşti. Dar, cum crizele şi dorul de ducă nu îi apucau pe amândoi în acelaşi timp, s-au susţinut. Au simţit, dincolo de şocul greu al schimbării pe care nu îl neagă nicio clipă, un sens în tot ceea ce găsiseră aici.

Îmi povesteşte apoi cum e cu igiena. Cum te speli, care sunt condiţiile într-un loc ce pare, la prima impresie, uitat de lume. Mi-a mărturisit că doi ani şi jumătate i-a făcut scandal lui Gabi pe tema construirii băii. Şi apoi a înţeles…

„Mi-am dat seama că de asta nu am baie în casă, tocmai pentru a descoperi baia în pârâu. Și am luat-o ca pe o binecuvântare. Aşadar, nu avem baie, dar avem un pârâu, format din izvoare. Este foarte curat şi ne putem spăla şi, sincer, mi se pare mult mai curat decât duşul”.

Păi şi iarna? o întreb nedumerită, fără să anticipez, recunosc, răspunsul ei. „Păi şi iarna, tot la izvor. Şi, asta este şi ideea, că, după ce faci baie într-un pârâu iarna, te simţi mult mai curat, inclusiv psihologic. Poți intra un pic să te informezi ce înseamnă terapie şi mers în zăpadă şi cu apă rece ca să te curăţi şi psihologic”.

Angoasele şi amintirile nedorite, aruncate în apa pârâului…

Aşadar, în cătunul Cheia, în miez de iarnă, Cristina şi familia ei fac baie… la izvor. A câştigat, încet, încet, centimetru cu centimetru de apă, lăsând în apa pârâului, după fiecare baie, toate angoasele şi toate amintirile care o chinuiau. Cei mici, băiatul şi fetiţa, au fost primii care s-au încumetat. De fapt, ei i-au învăţat pe părinţii lor plăcerea de a umbla în picioarele goale pe iarbă şi de a intra în apa izvorului…

„Ei au fost cei care ne-au învăţat să facem baie în pârîu, ei au fost cei care ne-au învăţat să mergem cu picioarele goale. Apa este mai caldă decât în exterior, dar, da, este ceva cu care te obișnuiești în timp. La noi este foarte cald în casă, soba este făcută din tină şi piatră. Înainte de baia în izvor, umbli numai în picioarele goale, apoi, încet-încet intri în pârâu, întâi membrele și apoi pieptul, cu regiunea inimii este cel mai greu… Cel puţin mie aşa mi s-a părut…”, mărturiseşte  Cristina.

Cheia, un loc aşezat dinadins parcă departe de ochii oamenilor

O întreb cum decurge acolo, în liniştea unui loc ce începe să mi se pară, din poveştile ei, rupt din Rai şi aşezat dinadins parcă departe de ochii oamenilor, o zi din viaţa lor. Băiatul este clasa a patra, iar cea mică este în clasa zero, dar, spune cu mândrie Cristina, deja citeşte şi socoteşte până la 100.

Copiii sunt înscriși la școala din comună, dar, în cea mai mare parte, de educaţia lor se ocupă Cristina. „Eu am fost şi profesoară patru ani şi am şi pregătire Waldorf. La istorie, învăţăm din filme sau dăm bătălii, ne urcăm pe coastă. Adunarea o învăţăm aşa: adu-mi, te rog, două ouă pentru tati, două pentru mine, unul pentru Alice. Câte ouă aduci în total? Ne trezim dimineaţa, copiii izbucnesc din pat direct în curte, cea mică urlă ca lupul, David face ca un uliu. Apoi, eu pun masa – şi noi punem masa întotdeauna cu lumânare – iar dimineaţa mâncăm foarte bine, pentru că Gabi se duce la muncă şi construieşte casa. Aşa că mâncăm bine de tot, ciorbiţă, mâncare de linte… După aceea, facem lecţiile şi cei mici pleacă la joacă”.

Gabi ajunge seara acasă, iar Cristina pregăteşte din nou masa. Ritualul este unul bine pus la punct şi respectat cu sfinţenie, astfel încât, după ce mănâncă, toată lumea trece la citit. „Copiii strâng masa, eu spăl vasele şi, după, toată lumea cu câte o carte în braţe. Fiecare are tableta lui, însă cu program fix”, mai spune ea.

Mănâncă numai din gradină şi, foarte rar, cumpără câte ceva. Seminţe şi puţine alte lucruri de la fermele din jur. Mutarea celor doi a şocat pur şi simplu! Absolut nimeni din familie şi absolut niciun prieten nu este de acord. Abia anul acesta sora Cristinei a ajuns pe acele meleaguri. Căsuţa, şi a lor şi cea în care dorm turiştii, atunci când ajung pe la ei, este 3,40 pe 3,60. Cristina găteşte zi de zi, iar mâncarea ei a făcut furori printre cei care i-au trecut pragul. „Eu fac tăiţeii, fac dulceaţă de liliac, avem pădure de liliac aici. Pâine cu ierburi. Nu cumpărăm absolut niciun dulce şi, când primim de la turişti, primim cu scandal, şi selectăm… Dar de-acum ne ştiu şi vin cu fructe. Mi-a zis o turistă că ei nu-i place ciorba de cartofi, dar mi-a mărturisit că a mea a ieşit extraordinară”.

„Sincer, nu ne-am aşteptat la astfel de transformări…”

Felul în care a decurs povestea lor, a fost ceva neaşteptat până şi pentru ei. Nu au crezut vreodată, deşi îşi doreau o schimbare, că viaţa lor se va transforma la 180 de grade.

„Noi am vrut să ne creştem copiii frumos. Sincer, nu ne-am aşteptat la astfel de transformări, am zis că o să trăim la munte într-o casă. Singurele trei lucruri pe care am reuşit să le păstrăm din lista dorinţelor de acasă au fost: să dormim pe o saltea de fân, oamenii care vin la noi în vizită să se ducă ei cu brişca în pod şi să îşi taie ei de acolo cârnaţi şi slănină – toate astea le afumăm în pod”.

„Abia acum pot să spun că am o relaţie cu bărbatul de lângă mine…”

O întreb pe Cristina dacă regretă vreo clipă alegerea făcută. „Transformarea a fost absolut 100% pe toate planurile. Fizic, psihic şi spiritual. Mi s-a schimbat structura corpului, mi s-a schimbat vocea, mi s-a schimbat tipul de relaționare cu oamenii, cu copiii, iar cu soțul am cu totul şi cu totul altă relaţie. Abia acum pot să spun că am o relaţie cu bărbatul de lângă mine. Nu spun că atunci nu era bine, dar era altfel, acolo ne comportam într-n fel, aici ne comportăm în alt fel. Eu, ca femeie, trăiesc să-l susţin şi să fac treburile pe care le face o femeie, aici depindem foarte tare unul de altul. Acolo, în oraș oricând puteam să ne despărţim. Acum putem să spunem că suntem un cuplu. Dacă el nu taie lemne, eu nu pot găti, dacă eu nu gătesc, el nu poate tăia lemne. Dacă el e supărat pe mine, nu iese ciorba bună, pur şi simplu nu iese ciorba bună”, îmi spune Cristina.

O mai întreb dacă toată pregătirea ei – şcolile, facultăţile, masteratul, ba chiar şi un doctorat – o mai ajută acolo, în vârf de munte.

„Am terminat psihologia, sociologia, am un master în Resurse Umane în hipnoză, Waldolf şi multe cursuri de specializare. Ca să pot sta cu băiatul încă un an, m-am înscris la doctorat şi am stat cu el până la trei ani. Diplomele nu mă mai ajută, poate doar să le arăt copiilor, dar mă ajută mult formarea pe care am făcut-o şi mă ajută să observ oamenii de acolo şi mă ajută să îmi cresc copii. Să-mi trăiesc viaţa în armonie”.

Vise frumoase dintr-un vârf de munte…

Viaţa i-a învăţat să nu îşi facă planuri pentru că, undeva, acolo, Dumnezeu le aranjează pe toate. Are însă visuri, dar foarte diferite de ceea ce visăm mulţi dintre noi.

„Ne dorim să strămutăm o moară, să ne completăm costumele cu piese autentice, să am puterea să cresc copiii până când ei vor putea să aibă grijă de ei. Vor alege ceea ce vor să facă, nu mă simt posesoarea lor. Menirea mea este să am grijă de ei, mi i-a dat Dumnezeu în grijă până când ei vor putea să aibă grijă de ei”, spune atât de frumos Cristina.

Vorbim şi despre credinţă. Sau despre ce mai înseamnă ea într-o lume în care o clamăm la fiecare pas, dar fără să descoperim ce înseamnă cu adevărat puterea ei. Bucuria Cristinei este aceea că bisericuţa este la un minut de ei şi se vede de la fereastra casei. Sunt singurii care participă la slujbă, pentru că sunt singurii locuitori din Cheia…

„Eu credeam în Dumnezeu şi când eram în Bucureşti, dar aici am aflat marea putere a lui, pentru ca mi s-au întâmplat multe miracole. Eu am descoperit că în Bucureşti credeam de frică în Dumnezeu: aoleu, dacă atunci când o să mor, o să mă pedepsească, dar aici mi s-a relevat Dumnezeu, l-am simţit în mine”.

Cheia cu noroc

O viaţă schimbată la 180 de grade, o lume pe care mulţi dintre noi o putem accepta doar din faţa televizoarelor, cu telecomanda în mână, o bucurie curată ce se citeşte pe chipul unui om, fără mască, vise împlinite într-o căsuţă dintr-un vârf de munte. Într-un cătun… La Cheia. O lecţie de viaţă şi o poveste care continuă în simplitatea şi frumuseţea ei…

Imaginea pâinii cu ierburi, dulceaţa de liliac a Cristinei, fetiţa care urlă dimineaţa ca un lup, Gabi construind o căsuţă, visul de a strămuta o moară, bucuria de a cumpăra un costum popular autentic. Toate, culminând cu o baie un pârâu… Povestea de la Cheia cu noroc…

Mara Răducanu