„Simt că sunt o persoană privilegiată, am făcut toate lucrurile pe care am vrut să le fac, continui să le fac și să am aceste posibilități este deja mult. Important este să te simți bine. Și încerc să am o viață sănătoasă. Toate astea la un loc.

Sunt fericit să fiu aici unde am ajuns acum, să fi trăit ceea ce am trăit. Evident că poți spune că unele lucruri ar fi putut să decurgă altfel. Poate fi din punct de vedere profesional, personal, dar simt de asemenea că am luat deciziile care au fost bune pentru mine la acea vreme și m-am simțit și mă simt bine.

Nu regret nimic acum. Întotdeauna am avut perioade în care să mă gândesc, nu m-am grăbit, ca să fiu sigură că iau decizia bună. Sunt fericită, mă simt bine să fiu aici, iar pentru ce am sunt recunoscătoare”.

Sabatini se află în prezent la Miami, aflându-se în izolare, dar spune că nu are niciun motiv să se plângă. „Nu mă pot plânge de nimic, mă aflu într-o situație și într-un loc foarte confortabil, în Miami, unde pot ieși, pot face sport în aer liber, ceea ce este foarte bine. Aștept să pot pleca în Elveția la un moment dat. Cum mă afectează asta emoțional? Trebuie să-ți oprești mintea puțin, pentru că omul este obișnuit să se proiecteze, să facă planuri, să se gândească la viitor. Este valabil și în cazul meu, sunt într-o permanentă mișcare, apoi mintea începe să ia în calcul toate chestiunile astea și devine dificil, și mai mult pe timpul nopții.

Uneori am mici probleme cu somnul, dar cred că asta se întâmplă oricui. Unii oameni au probleme cu somnul din cauza problemelor financiare, iar numai la asta se gândesc și ar trebui să nu o mai facă.”

Sabatini spune că odată ce se termină pandemia, de-abia așteaptă să meargă la o cafea sau la o înghețată cu prietenii, să-i vadă pe cei dragi și să-i poată îmbrățișa.

De-a lungul carierei sale, Sabatini a câștigat US Open în 1990 și titlul la dublu feminin la Wimbledon în 1988, două finale WTA în 1988 și 1994, și medalia de argint la Jocurile Olimpice de la Seul din 1988.

sursa: tennisworldusa.com

Citește și:

Mirka, femeia din spatele măreției lui Roger Federer

Cine este femeia care a descoperit primul coronavirus

„Iubitule, ai grijă de copil, pentru că eu am o țară de condus!”

I-a plăcut ideea de a se duela, scrima fiind foarte bine descrisă în cărţile lui Alexandre Dumas. Pentru Laura Badea, aceste cărţi în care descoperea lumea muschetarilor au fost un fel de iniţiere, de pătrundere în lumea duelurilor. Puţină lume ştie că Laura este stângace şi că toate victoriile ei au fost obţinute ţinând floreta cu mâna stângă.

„Am început scrima în 1983, la Clubul Sportiv Şcolar nr. 1 din Bucureşti. A fost frumos, pentru că eram foarte mulţi copii dornici de aventură şi, bineînţeles, ambiţia, tenacitatea, dorinţa de a accede pe prima treaptă a podiumului au făcut diferenţa în cele din urmă. Dar am avut colegi minunaţi, atât fete, cât şi băieţi, un colectiv de antrenori foarte buni, foarte inimoşi, care ne-au susţinut. Nu a fost uşor, pentru că nu este suficient doar să ai o pregătire fizică foarte bună, o tehnică de excepţie, ci trebuie să ai şi psihic pe măsură. În momentele cheie, în momentele importante, psihicul are rolul decisiv. (…) Am învăţat că floreta nu este o armă, ci o prelungire a braţului meu stâng, o prelungire care mă ajută să-mi îndeplinesc visurile şi, bineînţeles, să ajung să practic marea performanţă. Şi aşa am ajuns să îndrăgesc floretele, să am foarte mare grijă de ele, totul să fie perfect”, declara pentru AGERPRES Laura Badea, într-un interviu, în 2015.

„Era primul pas”

A fost antrenată succesiv de antrenoarele emerite Rodica Popescu şi Maria Vicol. În 1988, s-a transferat la CSA Steaua, unde a fost pregătită, inclusiv la lotul naţional, de antrenorul emerit Tudor Petruş.

Sportivă ambiţioasă, dispunând de calităţi remarcabile, a fost campioană naţională de junioare şi senioare, în perioada 1987-2004. Ca lider incontestabil al celei de-a doua generaţii ”de aur” a floretei feminine româneşti, a obţinut titlul olimpic la floretă individual la Jocurile Olimpice de la Atlanta (SUA, 1996), contribuind şi la medalia de argint cucerită împreună cu echipa, la aceeaşi competiţie. Performanţa de la Atlanta a Laurei Badea nu a mai fost egalată de nicio floretistă până în prezent.

„În 1992, la Barcelona, era prima mea participare la Jocurile Olimpice şi mi se spusese în urmă cu câteva zile că nu voi participa în proba individuală, ci doar în proba pe echipe. Am fost puţin supărată, bineînţeles, pentru că mă calificasem să trag în primele trei, dar antrenorul a fost cel care a decis. M-am supus, în cele din urmă, alegerii dumnealui şi am tras, în schimb, foarte bine în proba pe echipe. În meciul împotriva Chinei am făcut trei victorii, inclusiv asaltul decisiv pentru a câştiga şi a ajunge în finală. Am pierdut meciul cu Italia, dar am câştigat împotriva Rusiei. Am luat prima medalie olimpică la 22 de ani, la Jocurile Olimpice de la Barcelona. Este cea mai dragă, pentru că visul meu a fost să ajung la Jocuri. Tatăl meu şi mama mea m-au susţinut foarte mult şi reuşisem. Era primul pas. Au urmat ceilalţi, care au fost frumoşi, valoroşi şi foarte importanţi în cariera mea. (…) Deci pot să spun că am fost o răsfăţată a sorţii, pentru că am avut oameni minunaţi în jurul meu, o adevărată echipă, care m-a susţinut şi m-a ajutat să ajung la lotul naţional şi după aceea la lotul olimpic, pentru ca în cele din urmă să câştig în 1996, la Atlanta, medalia olimpică, cea mai râvnită medalie de către orice sportiv”, spunea Laura Badea în interviul acordat AGERPRES.

A fost dublă campioană mondială, la Atena (1994), cu echipa, şi la Haga (1995), la individual. De asemenea, a fost cvadruplă campioană europeană la individual în 1996, la Limoges, în 1997, la Gdansk, şi în 2004, la Copenhaga (două medalii), potrivit site-ului www.cosr.ro.

Cariera

A mai obţinut o medalie de bronz cu echipa la Jocurile Olimpice de la Barcelona (1992), un loc 4 la Sydney (2000), un loc 5 la Atena (2004); două medalii de bronz şi două de argint la individual la Campionatele Europene de la Linz (1993), Bolzano (1999), Cracovia (1994) şi Moscova (2002); o medalie de bronz (Moscova – 2002) şi două de argint cu echipa la CE de la Bolzano (1999) şi Madeira (2002).

La campionatele mondiale a obţinut, cu echipa, cinci medalii de argint, la Essen (1993), la Haga (1995), la Cape Town (1997), în La Chaux de Fonds (Elveţia-1998), la New York (2004) şi două medalii de bronz la Lisabona (2002) şi la Havana (2003).

Este profesoară de educaţie fizică, fiind absolventă a Academiei Naţionale de Educaţie Fizică şi Sport (ANEFS). Din 1992, este maestră a sportului, iar din 1994, maestră emerită a sportului. În 2003, a obţinut un Master în ”Comunicare şi managementul resurselor umane” din partea Universităţii Bucureşti şi, în 2007, un Master în ”Management şi marketing în sport” din partea Universităţii ”A.I. Cuza” din Iaşi.

În perioada 2005-2011, a fost membru al Comisiei de regulament din cadrul Federaţiei Internaţionale de Scrimă. În 2007, a devenit membru în consiliul director al Agenţiei Naţionale Anti-Doping. În 2014, a fost aleasă membru în Comisia de cultură olimpică şi patrimoniu a Asociaţiei Comitetelor Olimpice Europene.

Este colonel în rezervă.

A fost Ambasador al României pentru Sport, Toleranţă şi Spirit Sportiv pe lângă Consiliul Europei (2004-2011), director la Departamentul de educaţie olimpică, sport şcolar şi universitar în Comitetul Olimpic şi Sportiv Român (COSR) (2005-2012). A fost preşedintele Comisiei Sportivilor din cadrul Comitetului Executiv al COSR.

În noiembrie 2004, după 23 de ani de carieră, fosta campioană olimpică s-a retras din activitatea sportivă. În noiembrie 2008, a devenit doctor în sport. A fost vicepreşedinte (2005-2011) şi preşedinte (2017-2018) al Federaţiei Române de Scrimă. A fost consilier al preşedintelui Comitetului Olimpic şi Sportiv Român (COSR) (din 2012 până în 2018) şi director al Academiei Olimpice Române.

A primit ”Trofeul naţional pentru sport” (1994), ”Premiul naţional pentru sport” (1995), pentru ca, în 1996, să fie desemnată cea mai bună sportivă a anului din România. I-au fost decernate distincţiile Ordinul naţional ”Pentru merit” în grad de comandor (2000) şi Ordinul „Meritul Sportiv” Clasa I (2004). În anul 2007, a primit Emblema de Onoare a Armatei României.

În septembrie 2012, a fost distinsă cu Ordinul Naţional ”Serviciul Credincios” în grad de Cavaler, conferit de Preşedinţia României. În 2013, a fost inclusă în ”Hall of Fame” al Federaţiei Internaţionale de Scrimă (FIE).

Este căsătorită din 1999 cu sabrerul Adrian Cârlescu şi au împreună o fiică, Maria.

sursa: Agerpres

Citește și:

Fostă campioană mondială la atletism, judecătoare la Oradea

„The Guardian”, despre spitalul construit din donațiile oamenilor

Renee Zellweger, de la calvarul personal și transformările fizice, la triumful suprem

„Este o lume complet diferită decât cea de pe terenul de joc, care nu poate fi comparată cu cea pe care ai avut-o înainte“, spune Agnieszka Radwanska.

„Acest sport va fi mereu în viața mea, dar nu va mai fi la un nivel profesional. În toți acei ani am făcut un efort fizic și mental extrem. Trebuie să admit că nu-mi lipsește deloc pentru că deja obosisem. Acum mă bucur de liniște și o viață normală pe care nu am avut-o niciodată. Pot să merg în diferite locuri unde nu am ajuns niciodată, dar mai ales, pot să o fac fără geanta cu 10 rachete și o pereche de adidași. După câteva luni fără antrenamente și meciuri, a fost extraordinar să intru pe teren fără să simt presiune. Am făcut-o cu plăcere. Vreau să promovez tenisul în Polonia și să încurajez pe oricine să practice acest sport.Sunt foarte fericită că am văzut copii de toate vârstele care vor să joace și care se bucură de acest joc. Sper ca în viitor să văd mult mai mulți compatrioți de-ai mei pe terenurile profesionale de tenis. Drumul până sî devii un jucător de tenis profesionist este foarte lung. Trebuie să începi foarte devreme și trebuie puși cap la cap mai mulți factori. Este dificil să dai o definiție a succesului pentru că a probabil nici nu există. Cel mai important lucru este să muncești. este important să lupți pentru visurile tale“, a conchis sportiva.

Citește și: