Până la urmă, acesta este spațiul tău în care te simți în siguranță, oaza ta personală în care de deconectezi de la lume și te reîncarci. Vrei să fie un spațiu liniștit și să simți că este al tău (pentru că, ce să vezi, chiar este).

Iată câteva idei prin care poți face un spațiu să devină foarte cald, iar casa să fie cu adevărat acasă.

Luxul auriu

Auriul poate fi ușor incorporat în orice schemă de culori din cameră. Indiferent dacă ai ales culori vii, o schemă de culori naturale ori tonuri neutre, auriul va adăuga acea atingere ușoară a luxului și un senzație de sărbătoare. Îl vei aprecia chiar mai mult atunci când vor veni sărbătorile de iarnă.

Puțin lux

Un mediu cu adevărat confortabil este alcătuit din straturi fine și modele. Nu vor fi niciodată prea multe perne din bumbac sau pluș pe canapea și fotolii. Un covor oriental în culori calde va fi un o plăcere pentru picioarele tale și pentru ochi. Chiar dacă ai deja un covor în cameră, stratul în plus pe care-l vei obține cu ajutorul covorului va accentua stilul luxos. Finisează cu pături moi, pufoase și vei obține o cameră perfect comodă pentru seri relaxante și amiezi leneșe.

Un plus de căldură dormitorului

Chiar dacă inul și bumbacul subțire sunt perfecte pentru lunile fierbinți de vară, ai nevoie de ceva mai cald pentru sezonul rece. Flanelul sau jerseul sunt surse excelente pentru păstrarea căldurii. Dacă pui o pătură care să acopere patul, vei avea un obicet decorativ care-ți va menține picioarele calde pe timpul nopții.

Fii creativă cu fotografiile personale

Există acum tot felul de camere foto performante, profesionale sau nu. Este ușor să uiți de fotografiile frumoase pe care le-ai făcut. Fă-ți puțin timp și aruncă o privire pe ele pentru a le alege pe cele preferate și printează-le. Există diverse modalități prin care să le așezi prin casă. Le poți imprima pe pânză sau le poți tranforma în imagini pe magneți în bucătărie. Pinterest oferă o mulțime de idei despre cum să le așezăm în living sau la intrarea pe hol. De exemplu, le poți grupa după temă și poți printa fotografiile de la mare sau poți avea un colț cu fotografii alb-negru de la diverse petreceri de aniversare ale membrilor familiei tale. Nu există o modalitate mai bună de a decora un perete decât să-l acoperi cu chipurile zâmbitoare ale celor dragi.

Lumină slabă pentru o atmosferă relaxantă

Uită de luminile puternice sau cele care vin din plafon. Vei avea parte de o lumină caldă cu ajutorul unei lămpi de birou sau a unor lumînări așezate în locurile potrivite. Optează pentru becuri LED cu lumină caldă care va reduce și nota de plată la energie. Dacă este posibil, instalează un șemineu pentru căldura nopților de iarnă.

Oferă cărților o notă interesantă

Deși bibliotecile sau rafturile sunt un pariu câștigat, există și alte modalități prin care poți aranja cărțile și le poți folosi pe post de elemente decorative. De exemplu, poți așeza una peste alta câteva căți cu cotorul verde și apoi așază o vază galbenă cu flori. Poți așeza acest aranjament pe măsuța de cafea sau pe cea de servit masa și vei avea un elemtn decorativ unic. Poți așeza o ladă de lemn la capul patului (să aibă lățimea și înîlțimea patului) pe care să o umpli cu cărți. dacă așezi o pernă deasupra ei, și o pătură, vei avea un loc comod de citit.

Nu uita de baie

Baia ta nu trebuie să fie numai curată, ci și primitoare. Este de asemenea un loc de relaxare după o zi lungă când simți nevoia de o baie caldă și un pahar de vin. Folosește prosoape în culori calde, așază și o plantă sau două și câteva lumânări parfumate. Elementele de aromaterapie sunt întotdeauna o alegere extraordinară pentru baie.

Detaliile sunt cele care fac o casă să fie caldă. Cu cât investești mai mult suflet în ea, cu atât mai mult se va observa în fiecare colț al casei.

Ulterior, familia ei s-a mutat în Rhodesia de Sud (în prezent, Zimbabwe). Scriitoarea s-a stabilit la Londra, în 1949, după încheierea celui de-al doilea mariaj al său, potrivit https://literature.britishcouncil.org.

În 1950, a publicat primul său roman – „The Grass Is Singing” – o reflectare a propriei copilării petrecute în regiunea de sud a Africii. A publicat, apoi, seria „Children of Violence” (1952-1969), cărţile fiind puternic influenţate pe de o parte de respingerea rolului familial şi pe de altă parte de implicarea ei în susţinerea comunismului.

Romanele aparţinând acestei serii sunt autobiografice din mai multe puncte de vedere. Ele spun povestea Marthei Quest, o fată care creşte în Africa, se căsătoreşte de tânără în ciuda dorinţei ei disperate de a evita viaţa pe care mama ei a avut-o. Cea de-a doua carte, „A Proper Marriage” (1954), descrie căsătoria nefericită şi respingerea acesteia de către Martha. Continuarea, „A Ripple from the Storm” (1958), este un roman al ideilor, ce explorează marxismul şi conştiinţa politică crescândă a Marthei. Cu toate acestea, până în momentul în care această carte a fost scrisă, Doris Lessing s-a distanţat definitiv de ideologia comunistă, în urma denunţării abuzurilor regimului stalinist.

Odată cu publicarea romanului „The Golden Notebook” (1962; „Carnetul auriu”, Ed. Polirom, 2011), Doris Lessing a început să se identifice cu mişcarea feministă. Au urmat romanele „despre spaţiul interior”, „Briefing for a Descent into Hell” (1971; „O coborâre în infern”, Polirom, 2006) şi „The Summer Before the Dark” (1973). Spre sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80, s-a îndreptat spre literatura fantasy şi science fiction. A scris seria „Canopus in Argos”, prima carte „Re: Colonised Planet 5, Shikasta” fiind publicată în 1979. Cea de-a patra – „The Making of the Representative for Planet 8” – a fost adaptată de Philip Glass ca operă, cu libret de autor.

A mai publicat: „The Habit of Loving” (1957), „A Man and Two Women” (1963), „African Stories” (1964; „Povestiri africane”, Ed. Polirom, 2008), „The Black Madonna” (1966), „To Room Nineteen” (1978), „Diary of a Good Neighbour” (1983), „If the Old Could…” (1984), „The Good Terrorist” (1985), „The Fifth Child” (1988; „Al cincilea copil”, Ed. Polirom, 2008), „Ben, in the World” (2000), „The Sweetest Dream” (2001, continuare a romanului „The Fifth Child”), „The Grandmothers: Four Short Novels” (2003), „Time Bites” (2004, o selecţie de eseuri bazate pe propria experienţă), „Alfred and Emily” (2008, în care explorează vieţile părinţilor săi).

Pentru volumul „Under My Skin: Volume One of My Autobiography, to 1949” (1994) i-a fost decernat James Tait Black Memorial Prize (1995). A doua (şi ultima) parte a autobiografiei sale, „Walking in the Shade: Volume II of My Autobiography 1949-1962”, a fost publicată în 1997.

A fost distinsă cu cele mai prestigioase premii literare din Europa, între care: Premiul austriac de stat pentru Literatură Europeană (1981), Premiul Shakespeare (Germania, 1982), Booker Prize for Fiction (lista scurtă, 1985), Premiul „Grinzane Cavour” (Italia, 1989), Premiul pentru Literatură „Prince of Asturias” (Spania, 2001), Premiul britanic pentru Literatură „David Cohen” (2001), Man Booker International Prize (nominalizată, 2005 şi 2007). În 1999, Guvernul britanic i-a acordat distincţia „Companion of Honour”.

Doris Lessing a devenit, în 2007, cea de-a 11-a femeie căreia i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură. Academia a caracterizat-o pe venerabila scriitoare ca pe „o naratoare a experienţei feminine, care, cu scepticism, ardoare şi forţă vizionară, a prezentat în mod critic o civilizaţie divizată”, potrivit www.nobelprize.org.

Scriitoarea britanică a încetat din viaţă la 17 noiembrie 2013, la vârsta de 94 de ani.

Articol preluat de pe Agerpres

Margaret Atwood a fost nominalizată pentru romanul ”The Testaments”, iar Bernardine Evaristo, cu ”Girl, Woman, Other”. Atwood, care a mai fost recompensată cu Booker Prize în anul 2000 pentru ”The Blind Assassin”, a devenit, la 79 de ani, cea mai vârstnică laureată a Booker Prize, potrivit Press Association. Autoarea canadiană este a patra persoană şi a doua femeie laureată de două ori cu Booker, după Hilary Mantel, J.M. Coetzee şi Peter Cary.

Potrivit juriului, ”The Testaments”, mult aşteptata continuare a ”The Handmaid’s Tale”, care se desfăşoară la 15 ani după scena finală din opera precedentă, este ”minunată în profunzimea sa. Pare acum mai actuală politic ca niciodată. Trebuie să privim acum la felul în care complicitatea şi capacitatea de adaptare şi rezistenţa ar putea arăta.” Bernardine Evaristo a fost premiată pentru creaţia sa polifonică ”Girl, Woman, Other”, care explorează condiţia femeii în societatea britanică modernă. Potrivit preşedintelui juriului, romanul oferă ”diversitatea minunată a femeilor britanice de culoare din zilele noastre. Cartea aceasta este revoluţionară”.

Cele două scriitoare vor împărţi recompensa financiară de 50.000 de lire sterline (aproximativ 57.200 de euro) cu care este dotat premiul, potrivit Press Association. Deliberările finale ale juriului au durat cinci ore şi, deşi regulamentul interzice fracţionarea premiului, membrii juriului au decis să facă ”un gest revoluţionar”.

Numele celor două câştigătoare au fost anunţate în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Guildhall, în Londra, de Peter Florence, preşedintele juriului şi fondatorul festivalului Hay Festival. „Cu cât discutam mai mult despre ele, cu atât le-am preţuit mai mult şi am dorit ca amândouă să fie câştigătoare. Legile sunt nepreţuite. Regulile sunt adaptate circumstanţelor”, a argumentat Peter Florence decizia juriului.

„Singurul rezultat cu care am fost mulţumiţi a fost să decernăm premiul de anul acesta ambelor scriitoare. Sunt lucruri pe care le au în comun. Ambele sunt romane pe deplin angajate. Vorbesc despre lumea zilelor noastre.”

Booker Prize a mai fost acordat ex aequo de două ori, în 1974, împărţit de Nadine Gordimer şi Stanley Middleton, şi în 1992, atribuit scriitorilor Michael Ondaatje şi Barry Unsworth. Juriul ediţiei din acest an, condus de Peter Florence, a fost alcătuit din editoarea Liz Calder, romanciera şi cineasta Xiaolu Guo, autoarea Afua Hirsch şi compozitoarea Joanna MacGregor.

Pentru ediţia de anul acesta, cea de-a 50-a, pe lista scurtă s-au aflat, pe lângă cele două câştigătoare, alţi patru nominalizaţi: scriitorul britanic de origine indiană Salman Rushdie, cu ”Quichotte”, scriitorul nigerian Chigozie Obioma, cu ”An Orchestra Of Minorities”, autoarea americană Lucy Ellmann, selectată cu ”Ducks, Newburyport” şi Elif Shafak, scriitoare din Turcia, cu ”10 Minutes 38 Seconds In This Strange World”.

În 2018, premiul a fost câştigat de scriitoarea nord-irlandeză Anna Burns pentru „Milkman”, considerat de juriu un roman „complet unic”, o explorare a violenţei omniprezente din timpul Tulburărilor din Irlanda de Nord.

Sursa de lumină trebuie să fie într-o poziție bună, întrerupătorul trebuie să fie la îndemână, în cazul în care citim în pat. Apoi, dacă se poate, ar fi bine să scoatem televizorul din cameră, iar telefonul nu ar trebui să stea în apropiere, pentru a nu fi tentați de vreun joc sau vreo conversație pe Facebook.

Dacă ne simțim confortabil și nu ne afectează cititul, putem pune muzică în surdină. Un mediu prielnic pentru citit este cel fără alte tentații mai facile, astfel că muntele de cărți va deveni mai mic.

Să luăm cărțile cu noi oriunde mergem

Neil Pasricha de la Harvard Business Review a scris la un moment dat despre scriitorul Stephen King: „Stephen King sfătuia oamenii să citească aproximativ cinci ore pe zi. Prietenul meu mi-a spus că asta este o prostie. «Cine ar putea face asta?», zicea el. Dar apoi a plecat în vacanță și s-a așezat la coadă la film, așteptând să vină iubita lui. Și cine credeți că era în fața lui? Stephen King! Tot timpul cât a stat la coadă era cu nasul băgat într-o carte. Când au intrat în cinema, Stephen King încă mai citea, până s-au închis luminile. A citit și când ieșea“. Acest exemplu este bine de urmat, pentru că sunt minute de folosit pentru citit în multe momente moarte ale zilei. În loc să butonăm telefonul sau să citim tot felul de articole la întâmplare, care nici măcar nu ne interesează prea mult, mai bine citim o pagină dintr-o carte.

Să renunțăm la cărțile care nu ne plac

De multe ori ne vine greu să renunțăm la o carte, chiar dacă nu ne place. Dar ne încăpățânăm să o terminăm, de teama de a fi catalogați nu destul de deștepți să o înțelegem, deși chiar ar putea să nu fie o carte bună. Această gândire s-a dovedit a fi o prostie. Practic, este vorba despre timp pierdut, timp în care putem citi orice altă carte, care s-ar putea să ne și placă. Lectura unei cărți ar trebui să fie o experiență care să ne provoace bucurie și un câștig intelectual, nu ceva cu care ne luptăm. Altfel, dispare toată distracția. Așa că cel mai bine ar fi să renunțăm la cartea care nu ne place, pentru că nu o să ne judece nimeni.

Să nu citim mai mult de trei cărți deodată

Unii pot citi o singură carte într-o zi sau două. Alții nu. Ei simt nevoia să schimbe atmosfera, emoțiile și starea, și atunci citesc mai multe cărți în același timp. Pentru a nu încurca personajele, acțiunea și faptele, ar fi bine să nu citim mai mult de trei cărți deodată. Și, de preferat, genuri diferite: una de ficțiune, una de memorii și alta SF sau alt gen. Dacă nu ne place una, renunțăm la ea și o înlocuim. Experiențele legate de cărți trebuie împărțite cu prietenii. Cu cât vorbim cu cineva mai mult despre cărțile pe care le citim, cu atât suntem mai avizi să aflăm lucruri și puncte de vedere noi. Așa ne sunt recomandate și alte volume. Este vorba de un ciclu: citim cartea, vorbim despre ea, ne entuziasmăm, citim mai mult și ne bucurăm.

„Să completăm ciclul“

Această regulă se referă la a nu amâna lucrurile pe mai târziu, dacă ele pot fi făcute acum. Acest concept se poate aplica și în cazul lecturii.

Putem proceda astfel: înainte să ne apucăm de citit, să ne stabilim o țintă, cum ar fi să citim un anumit număr de pagini, o anumită perioadă sau până se termină capitolul.

Acest experiment a fost dat drept exemplu de Tudor Chirilă, care îndemna lumea să citească, după ce a declarat la începutul lui 2017  că și-a propus să citească în fiecare zi câte 25 de pagini. Este un truc care cu siguranță ne va face să citim mai mult decât am făcut-o până acum.

Citește și:

Cum să gândim pozitiv. Sfatul specialistului

5 ponturi să-ți faci o zi bună din fiecare zi

Cele mai frumoase librării din Europa

„A fost o ediţie care şi-a revenit pe ultima sută de metri. Cred că putem să trage o linie şi să spunem că măcar am atins un nivel apropiat de cel al anului trecut atât din punct de vedere al vânzărilor, cât şi aproximativ din cel de vedere al vizitatorilor. Încă n-am stabilit cifrele finale, dar, în general, expozanţii sunt mulţumiţi”, a declarat pentru AGERPRES, directorul executiv al Bookfest, Mihai Mitrică.
Potrivit Cristianei Tăutu, coordonator programe culturale pentru British Council, organizatorii standului Marii Britanii, invitatul de onoare al acestei ediţii la Bookfest, se declară mulţumiţi la finalul evenimentului.

„Încheiem cu succes cele cinci zile de târg. Am avut peste 50 de evenimente extrem de diverse, de la workshopuri de gătit pentru copii, până la ateliere creative pentru adulţi, lansări de carte, dezbateri. Am încercat să încurajăm piaţa de carte din România prin promovarea unor noi autori britanici, dar şi autori traduşi în engleză cum ar fi Eugen Ovidiu Chirovici”, a spus reprezentantul British Council.
Ea a precizat că „stocul de carte al autorilor britanici invitaţi la Bookfest 2019 s-a terminat, ceea ce nu poate fi decât îmbucurător”.

* La Humanitas, în top 10 s-au situat în ordine: „Melancolia” de Mircea Cărtărescu; „În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi)” de Radu Paraschivescu; „Caiet de ricoşat gânduri” de Gabriel Liiceanu; „Anii urii” de Horia-Roman Patapievici; „Regele şi Duduia” de Tatiana Niculescu; „Podul cu vechituri” de Dan C. Mihăilescu; „Cum am trecut prin comunism. Al doilea sfert de veac” de Lucian Boia; „Arheologia iubirii” de Cătălin Pavel; „Cartea Reghinei” de Ioana Nicolaie şi „Martori ai Fericirii. Şapte vieţi de sfinţi români” de Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu.

La Humanitas Fiction, topul este următorul: „Serotonină” de Michel Houellbecq; „Monsieur Karenin” de Vesna Goldsworthy; „Istoria albinelor” de Maja Lunde; „Fiica ceasornicarului” de Kate Morton; „Răzbunarea iertării” de Eric-Emmanuel Schmitt; „Pelerinul vrăjit” de Nicolai Lescov; „Ministerul fericirii supreme” de Arundhati Roy; „Imperiul fără sfârşit” de Yi In-hwa; „Un lup atârnă în cais cu capul în jos” de Mo Yan; „Tatuatorul de la Auschwitz” de Heather Morris.

În top cinci Humanis Junoir conduce „Cine a pus piper în mare” poezii pentru copii de Carmen Tiderle, urmată de „Originea speciilor” de Charles Darwin, repovestită şi ilustrată de Sabina Radeva; „Jurnalul Annei Frank” de Ari Folman şi David Polonsky; „Polly şi Buster” de Sally Rippin; „Cazul marchizului dispărut” de Nancy Springer şi „Casa de iarnă” de Ben Guterson.

* În Top 5 autori români al Editurii Polirom la Bookfest 2019 conduce: „În căutarea corpului regăsit. O ego-analiză a spitalului” de Vintila Mihailescu, urmată în ordine de cărţile lui Cristian Teodorescu – „Bucureşti, marea speranţă” şi Cristian Tudor Popescu – „Vremea Mânzului Sec”; Mirel Bănică – „Bafta, Devla şi Haramul. Studii despre cultura şi religia romilor”; Aurora Liiceanu – „Tânara cu părul alb. Misterul Nabokov” şi Valeriu Gherghel – „Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii întelepţi cărţile?”; Dan Coman – „aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată şi Tudor Ganea – „8”

Top 5 autori străini la Polirom include: 1. Yuhal Noah Harari – „Sapiens. Scurtă istorie a omenirii”; 2. Haruki Murakami – „Uciderea Commandorului.Volumul II. Metafora se schimbă”; 3. Ian McEwan – „Maşinării ca mine”; 4. Tom Nichols – Sfârşitul competenţei. Discreditarea experţilor şi campania împotriva cunoaşterii tradiţionale”; 5. Bernhard Schlink, Olga şi Simone van der Vlugt – „Albastru din miez de noapte”.

Top 5 Polirom Junior reuneşte: 1. George Orwell, Odyr, „Ferma animalelor”, roman grafic; 2. Harper Lee, Fred Fordham, „…Să ucizi o pasăre cântătoare, roman grafic”; 3. Flavius Ardelean, Bezna; 4. Călin Torsan, „Vrăjitorul dinţos”, câştigătorul concursului Polirom Junior, ediţia 2019 şi 5. Frances Hardinge, „Umbrele de sub piele”.

La Editura Polirom, cele mai vândute colecţii Top 10+ au fost Biblioteca Polirom, Historia, Plural şi Hexagon.

* Cărţile ecranizate, autorii de top şi biografiile celebre se află în topul preferinţelor cititorilor Litera la Bookfest 2019

În Top 5 Litera ficţiune & non ficţiune, pe primul loc s-a situat „Casa bântuită”, de Shirley Jackson, urmată de „Patrick Melrose”, de Edward St Aubyn; „Swing Time”, de Zadie Smith; „Povestea mea”, de Michelle Obama şi „Maria, o Regină în război”, de Ion Bulei.

Top 5 Litera mică include cărţile: „La cinci paşi de tine”, de Rachel Lippincott cu Mikki Daughtry şi Tobias Iaconis; „Sally Jones, Maimuţa criminalului”, de Jakob Wegelius; „Charlie se transformă în cocoş”, de Sam Copeland; „Prinţesă cu adevărat”, de Connie Glynn şi „Scrisori din far”, de Emma Carroll.

* La Curtea Veche Publishing, în Top 10 Nonficţiune conduce „EU.RO – Un dialog deschis despre Europa” de Klaus Iohannis, urmată de „Carol al II-lea. Un rege român sub povara epocii sale” de Adrian Cioroianu şi Eduard Matei; „Îndrăzneşte să conduci” de Brené Brown; „Ţup şi pădurea încremenită” de Alex Donovici; „Întâmplări vindecătoare” de Cristina şi Alex Donovici; „Fericirea e un ac de siguranţă” de Răzvan Exarhu, „Tată bogat, tată sărac” de Robert T. Kiyosaki; „Curajul de a fi vulnerabil” de Brené Brown, „Let’s Do It, Romania! Cum am mobilizat 1,8 milioane de oameni să cureţe România” şi „Expres”, de Mihnea Mihalache-Fiastru.

* Cititorii RAO au preferat: „Viaţa la curte. I, II” de Eliza Ene Corbeanu; „Cartea secretelor”, „Cartea oglinzilor”, E. O. Chirovici; „Podul de lut” de Markus Zusak; „Regatul aripilor şi al pieirii” de Sarah J . Maas; „Goarna lui Tuturuz” de Ştefan Mitroi; „19 secrete japoneze” de Ioana Lee; „Operaţiunea Ocultă, România înainte şi după mareşalul Antonescu” de Florian Bichir; „Moştenirea spionilor” de John le Carre; „Un an la Oxford” de Julia Whelan şi „Aici, acum, mereu” de Catherine Isaac.

* La Corint, topul se prezintă astfel: „Mihai Caraman. Un spion român în Războiul Rece” de Florian Banu; „Călătorie în timp în compania unui hamster” de Ross Welford; „Blestemul mării” de Shea Ernshaw; „Riverdale. În urmă cu o zi” de Micol Ostow; „Eliberează-mă (volumul 2 Atingerea lui Juliette) de Tahereh Mafi; „Max Einstein. Experiment de geniu” de James Patterson şi Chris Grabenstein; „Alienistul” de Caleb Carr; „Evadare de la Auschwitz” de Joel C. Rosenberg; „Friedrich, marele detectiv” de Philip Kerr şi „Războiul din Pacific în Peleliu şi Okinawa” de E. B. Sledge.

* La Editura Niculescu, cele mai vândute titluri au fost „Femei care aleargă cu lupii” de Clarissa Pinkola Estés; „Vânătorii de zmeie”, „Şi munţii au ecou” şi „Splendida cetate a celor 1000 de sori”, toate de de Khaled Hosseini; „Doctor Eu. Ştiinţa pură a autovindecării” de Jeremy Howick şi „Eu, Zeus şi gaşca din Olimp” de Frank Schwieger.

* Cu zeci de noutăţi editoriale şi peste 700 de titluri cu reduceri între 15% şi 30%, Grupul Editorial Trei a fost şi la ediţia a XIV-a Bookfest una dintre destinaţiile preferate ale cititorilor români.

Cele mai vândute volume de ficţiune au fost: „Mythos” de Stephen Fry; „Xanax” de Liviu Iancu; „Colivia de aur” de Camilla Lackberg; „Alb letal” de Robert Galbraith; „Frantumaglia” de Elena Ferrante;

Top 5 al cărţilor de psihologie al Editurii Trei reuneşte: „Limbajul uitat” de Erich Fromm; „Cartea imaginilor. Comori din arhiva Institutului C.G. Jung din Zürich de Ruth Ammann, Venera Kast şi Ingrid Riedel ed.)”; „Jurnalul unui bebeluş” de Daniel N. Stern; „Freud. În vremea lui şi a noastră” de Élisabeth Roudinesco; „5 tipuri de persoane care îţi pot distruge viaţa” de Bill Eddy.

Nici autorii români publicaţi de Editura Trei nu au trecut neremarcaţi, cele mai vândute cinci volume fiind: ” Xanax” de Liviu Iancu; „Să nu râzi” de Raluca Feher; „Măştile fricii” de Camelia Cavadia; „Care dintre noi” de Chris Simion-Mercurian şi „Aspecte ale economiei româneşti în timpul Războiului Rece (1946-1991)” de Petre Opriş.

Cititorii fideli Editurii Lifestyle Publishing, parte a Grupului Editorial Trei, au preferat: „Unfu*k Yourself. Eliberează-ţi mintea şi trăieşte-ţi viaţa” de Gary John Bishop; „Arta subtilă a nepăsării” de Mark Manson; „Atomic Habits. O cale uşoară şi eficientă de a-ţi forma obiceiuri bune şi a scăpa de cele proaste” de James Clear; „Zeii nu ne-au părăsit niciodată de Erich von Daniken; „Fata, deschide ochii” de Rachel Hollis.

Cei mai mici dintre cititorii Editurii Pandora M s-au bucurat de întâlnirea cu personajele lor preferate, cele mai dorite titluri din colecţiile Literati şi PanDA fiind: „Atlas Obscura. Ghidul exploratorului pentru cei mai aventuroşi copii din lume” de Dylan Thuras şi Rosemary Mosco; „Tărăboi în grădina cu zarzavaturi” de Sven Nordqvist; „În căutarea inspiraţiei” de Ana Dragomir; „Genialii” de Anca Nedelcu şi Elena Diana Nedelcu şi „Ziua de naştere a lui Elmer” de David McKee.

* La Editura Nemira cartea cea mai aşteptată s-a dovedit „Foc şi Sânge”, de George R.R. Martin, urmată de „Ceva în apă”, de Catherine Steadman, „Pachinko”, de Min Jin Lee, „Gânduri de pe o planetă nervoasă” de Matt Haig; „Poveste pentru Maria. O carte despre copilărie, părinţi şi dragoni” de Ioana Bâldea Constantinescu; „Prăbuşirea imperiului”, de John Scalzi; „Furtuna războiului”, de Victoria Aveyard; „Shining” de Stephen King; „Melmoth de Sarah Perry; „Madam Picasso” de Anne Girard.

Cele mai căutate cărţi Nemi la Bookfest 2019 au fost: „Regina Maria şi Marea Unire”, de Simona Antonescu; „Extraordinara călătorie a ariciului Ariston”, de Iulian Tănase; „Sora cea mică” de Jessica Meserve; „Lama lama şi bunicii”, de Ann Dewdney şi „Leul-fluture”, de Michael Morpurgo.

* În Top 10 cele mai căutate cărţi ale Editurii Cartex la Bookfest s-au numărat: „India. Şantier”, Mircea Eliade; „Infrapaginal. Jurnal 2000-2018”, Ciprian Maceşaru; „Trei pe un tandem. 33 de zile, 1111 km, o călătorie”, Laura Baban; „Istoria magiei”, Eliphas Levi; „Cireşarii”, Constantin Chiriţă; „Vis şi interpretare”, Sigmund Freud; „Arta războiului”, Sun Tzu; „Requiem pentru visul american”, Noam Chomsky; „Teatru, Mihail Sebastian (integrala teatrului lui Sebastian) şi Seria „Corpul meu în interior şi în exterior”, Ruth Owen.

foto: Andreea Tudorică

Un simț al absurdității comice a ajutat-o să supraviețuiască. Născută în 1953 în cadrul minorității vorbitoare de limba germană din România, a fost hărțuită atât ca dizident politic de către autorități și ostracizată de comununitatea de șvabi pentru „murdărirea cuibului“. În „Țara prunelor verzi“ (1993), carte care a câștigat premiul Dublin Impac în 1998, o fată de la țară se alătură studenților dizidenți care își propun să traverseze Dunărea înot pentru a-și găsi libertatea, dar sunt vânați, urmăriți și omorâți, înscenându-li-se sinuciderile.

Müller trăiește în Berlin cu soțul ei, dramaturgul german Harry Merkle, pe care l-a întâlnit în 1988, la un an după ce a fugit în Germania de vest. Au urmărit-o amenințările cu moartea, la fel care vorbele cum că ar fi o informatoare pentru Securitate. La decernarea Premiului Nobel în 2009 a descris modul în care și-a pierdut locul de muncă unde traducerea manuale la o fabrică de tractoare pentru că a refuzat să fie recrutată de „un colos de om“ care a numit-o „femeie de nimic, o ștoarfă și o târfă“. Mai târziu, un șef de la Securitate care a recunoscut că i-a pus microfoane în casă spunea că ea era psihotică și a fost destituită din funcția de profesor pentru că a fumat în sala de clasă. Cărțile ei  vorbesc despre acte fragile de rezistență într-o birocrație totalitară suprarealistă a minciunilor, spionărilor și trădărilor intime. „Ceaușescu era nebun și a înnebunit jumătate din România“, spune ea. „Sunt nebună din cauza lui“. Această experiență se regăsește în spatele criticilor față de premiul Nobel câștigat de Mo Yan, spunând că este „o cataostrfă“ să premiezi un scriitor care, așa cum spune ea, „celebrează cenzura“ și care este prea apropiat de regimul chinez.

„Când eram mică o vedeam pe mama ca fiind bătrână.“

În vârstă de 59 de ani, și-a desfășurat viața în ceea ce ea numește „autoficțiune“. Este „o realitate inventată“. „Am trecut prin 50 sau chiar mai multe interogatorii, dar nu m-aș mulțumi cu transpunerea directă a evenimentelor. Ca să lucrezi cu cuvintele, este nevoie de frumusețe, cred eu. Mă îndoiesc că poți să o faci la fel atunci când îți scrii memoriile“. Proza sa în limba germană este diferită prin termeni pe care îi inventează („legănarea respirației). Scrie într-o limbă română „senzuală“ – pe care a învățat-o la vârsta de 15 ani, „pe care o am întotdeauna în minte“.

„Îngerul foamei“ este romanul ei cel mai puțin autobiografic. Protagonistul. Leo Auberg, este creat pornind de la poetul Oskar Pastior, deportat în Ucraina Sovietică la vârsta de 17 ani. În ianuarie 1945, după ce regimul lui Ion Antonescu s-a predat Armatei Roșii, toți etnicii germani din România, cu vârste cuprinse între 17 și 45 de ani, au fost deportați forțat în lagărele de muncă pentru a reconstruit economia sovietică. Cei care au supraviețuit au petrecut cinci ani săpând după cărbune și cărând pietre în gulag.

Mama lui Müller s-a aflat printre deportații rași în cap, și s-a reîntors acasă cu trei ani înainte ca ea să se nască. „Când eram mică o vedeam pe mama ca fiind bătrână.“ Toți sătenii „îi știau pe toți cei care fuseseră deportați, dar nimănui nu i s-a permis să vorbească despre asta“. Era vorba de un trecut fascist  și antisovietic al României. Timp de jumătate de secol, Müller a vorbit cu foști deportați din satul în care s-a născut, Nițchidorf și s-a apropiat de Pastior, un transilvănean care trăia la Berlin. El i-a dezvăluit detalii îngrozitoare ale vieții de zi cu zi, de la topitorii la supa apoasă de varză. Pentru că mama era soția unui fermie, am fost norocoasă, căci Oskar era un intelectual, capabil să gândească, să reflecteze. Dar și el era făcut bucăți“. Homosexualitatea lui Pastior era „un bonus la solitudine. Ceilalți din lagăr au avut diverse relații, așa cum au putut, dar nimeni nu trebuia să știe despre eș: ar fi fost linșat fie de autorități, fie de ceilalți cu care era acolo. Asta te face foarte singur, așa că nu faci altceva decât să observi“.

Au vizitat Ucraina împreună, cu scopul de a scrie împreună autobiografia lui Pastior. Dar când a murit în urma unui infarct în 2006, cartea, pe care ea a rescris-o de la prima literă, a devenit omagiul său adus poetului. Când a fost publicată în Germania în 2009, un critic a comentat că numai aceia care au trecut printr-un lagăr de muncă au dreptul să scrie despre o astfel de experiență. „Orice în literatură, chiar și memoriile, este la mâna a doua“, spune Müller, iar „a doua generație va fi implicată prin răul făcut părinților lor. “ Cât despre cei care spune că literatura despre gulag nu ar trebui să fie frumoasă : „Dacă le negăm individualitatea oamenilor deportați, suntem la fel ca lagărele.“ Müller spune că mama ei, (care la 87 de ani trăiește tot în Berlin), a citit cartea și i-a spus: „Așa a fost“.

Tatăl ei s-a înrolat în SS

Tatăl ei, un lucrător pe câmp alcoolic, s-a aflat printre numeroșii voluntari locali de a se înscrie în formațiunea care îl susținea pe Hitler. „A fost îngrozitor să aflu că tata este de partea criminalilor. Era un om simplu, și supus. Când vorbeam despre crimele naziștilor, spunea întotdeauna: „Da uită-te la ruși ce au făcut“. Când scuipa pe pantofi ca să-i facă să lucească, eu spuneam: „Aaa, asta face un nazist. Nu i-am făcut viața prea ușoară.“  Tatăl ei a fost în aceeași unitate militară de tancuri cu Günter Grass. Când s-a aflat în 2006 că acesta a fost soldat SS în perioada adolescenței, Müller l-a acuzat că a n-a zis nimic despre asta. „Dacă îl acuz pe tata de asta, trebuie să-l acuz și pe Grass, un intelectual“, spune ea. „A fost un reper de moralitate zeci de ani. Tăcerea lui a fost o minciună. “ I se pare foarte incorect că „în lagărele de muncă erau numai civili. Tatăl meu nu era în lagăr. Dar mama era. Era încă prizonier de război în Anglia. Soldații nu se întorseseră acasă încă, așa că au luat civilii care erau prea tineri pentru război și multe femei. Dacă tata ar fi fost luat, ar fi fost de înțeles.“

Müller avea 12 ani când Ceaușescu a preluat puterea în 1965. S-a alăturat unui grup de scriitori dizidenți, Actionsgruppe Banat, în timp ce studia literatura germană și română la Universitatea din Timișoara la începutul anilor 1970. trecutul ei se poate să o fi imunizat împotriva presiunilor de a colabora cu securitatea. „Un fel de avertisment a fost înrolarea tatălui meu în vârstă de 17 ani în SS. Am aproape vârsta lui, într-o dictatură, una diferită. dacă mă obișnuiesc cu ea, nu pot obiecta față de ce a făcut el. Era clar așa că am folosit o viziune în oglinda retrovizoare.“

Moartea tatălui său din cauza unei afecțiuni la ficat a făcut-o să scrie prima carte, „Ținuturile joase“  în anul 1982. Modul de a vedea lucrurile printr-un ochi de copil este o poezie suprarealistă. Și-a făcut un nume în Germania în 1984, dar din cauza asta nu și-a mai putut contacta familia. În „Pașaportul“ (1986), primul roman publicat în limba engleză, un morar bețiv, a cărui soție a fost brutalizată în Rusia, se dă de partea naziștilor, când sătenii își trădează vecinii. România, spune ea, și-a falsificat istoria nazistă, scoâțndu-i țapi ispășitori pe etnicii germani. Cu toate acestea, nimic nu-i împiedică să-și expună greșelile: bătaia administrată nevestelor, corupția, bigotismul împotriva evreilor, țiganilor și așa-zișilor români valahi. „Suferința nu-i face pe oameni mai buni, nu-i așa?“, spune ea. „Acest sat s-a oprit în timp, izolarea și etnocentrismul minorității germane de peste 300 de ani nu dispar doar pentru că o mare parte din această populație a fost deportată“.

„Chiar dacă 20 de ani mi-am dorit asta, chiar nu voiam să văd

Cea mai bună prietenă, printre mulți alții, a spionat-o – așa cum se întâmplă cu muncitoarea dintr-o fabrică de confecții din „Astăzi mai bine nu m-aș fi întâlnit cu mine însămi“ (1997), care este prinsă când strecoară în buzunarele panatlonilor pregătiți pentru export în Italia, zece bileâele cu numele și adresa ei, plus mesajul „ti aspetto“. Müller a solicitat  împreună cu soțul ei de atunci emigrarea pe motive politice. pe soțul ei îl chema Richard Wagner. Dar singurele forme acceptate atunci erau doar pentru reîntregirea familiei. „Am zis că nu am nevoie de unchiul meu în România, dar nici în Germania. Am trecut peste toate“. După 18 luni de șicane, i s-a permis să emigreze la 29 februarie 1987, „dată care nu exista. Am avut foarte multe probleme cu autoritățile germane. Iar vesticii germani au întrebat dacă sunt persectutată politic sau dacă sunt etnic german. Am răspuns că amândouă. Mi-au spus că nu au formulare pentru așa ceva. Acum râde, dar atunci „am plâns, pentru că mi se părea că nu se mai termină“

Müller a răsuflat ușurată când a căzut zidul Berlinului în 1989. Serviciile de securitate germane au avertizat-o să nu intre în Germania de Vest: „Se gândeau că o să mă răpească și o să mă ducă înapoi în România.“ Când Ceaușescu a căzut datorită Revoluției din 1989, „m-am gândit că o să trăiesc mai mult decât el acum“. După scurtul proces și execuția lui din ziua de Crăciun, „am plâns toată ziua, probabil de ușurare, dar nu te poți uita la cineva cum este împușcat. Chiar dacă 20 de ani mi-am dorit asta, chiar nu voiam să văd“.

După ani de zile în care a solicitat să aibă acces la dosarul său de Securitate, i s-a permis accesul la el abia în 2009. „Sunt sute de pagini de transcripturi ale unor convorbiri telefonice. Nu-mi puteam imagina că eram atât de importantă pentru ei. Nu stătea nimeni în apartamentul de sub mine. Era un centru de ascultare, cu microfoane trase pe tot holul“. A ieșit la lumină, după ce „Îngerul foamei“ a fost publicat, că Pastior a fost recrutat ca turnător în 1961 la București. După starea de șoc și furie, sentimentele bune față de el, i-au revenit. „Cele câteva rapoarte ale sale sunt foarte ambigue. A încercat să nu creeze probleme nimănui. Totul se întâmpla din cauza celor șase poezii care erau considerate ca fiind anti-sovietice. Nu ar fi suportat închisoarea 20 de ani“.

Securitatea funcționează încă, spune Muller: „40% din vechii oameni au fost preluați de Serviciul Român de Informații. Restul sunt milionari“.

Cât despre trădări personale, este oare posibil să-ți recapeți încrederea în oameni? „Știu că nu au reușit toți“, spune ea după o pauză. „Înveți să vezi în perspectivă. dacă trăiești cu amenințări cu moartea, ai nevoie de prieteni. Așa că trebuie să-ți asumi riscul că s-ar putea să te spioneze“. Se pare că încrederea – ca și râsul – este un act de rezistență.

Articol apărut în ziarul The Guardian

Traducere și adaptare Andreea Tudorică

(Intertilurile aparțin redacției)

Citește și:

La sfârșitul lui 2018 una dintre imaginile care făcea înconjurul acestei lumi era aceea a unui grup cântând la înmormântarea în kibbutz a lui Amos Oz, creator și luptător, despre care acum vorbesc cel mai bine, desigur, cărțile sale, multele sale cărți publicate într-o jumătate de secol de scris, căci scrisul a intrat devreme în viața lui, imediat după copilăria în care și-ar fi dorit, a povestit el însuși mai târziu, să fie o carte, nu om, căci o carte are mai multe șanse să supraviețuiască furiei umane. Dincolo de necrologuri, evocări și elogii, poate că dispariția este, înainte de toate, prilejul unei revizitări. A unei incursiuni într-o creație care își răsplătește generos cititorii. Ei sunt mulți, fără îndoială, și fără Nobelul neprimit, care nu l-a preocupat niciodată pe Amos Oz. Și pe bună dreptate. O revizitare a cărților lui, cele mai importante traduse în seria de autor pe care i-a dedicat-o Editura Humanitas Fiction, nu poate fi decât o experiență binevenită pentru oricare cititor, orice ar căuta el într-o carte. Cei care vor porni în această călătorie – fie că destinația e nouă, fie că e vorba despre o întoarcere –, ar putea găsi, pe scurt spus și într-o dezordine personală, câteva drumuri de explorat.

1.Un Ierusalim iubit, dar nemilos. „Ierusalimul are un fel al său de a-i dezamăgi și tulbura pe cuceritori și vizitatori deopotrivă. Contrastul dintre orașul material și cel spiritual este atât de dureros, încât o sută de pacienți pe an sunt trimiți în azilul orașului, suferind de Sindromul Ierusalimului, o nebunie dată de anticipație, dezamăgire și deziluzie. Dar Sindromul Ierusalimului este și politic: Ierusalimul este o sfidare a rațiunii, a politicii pragmatice și strategiei, existând într-un tărâm al pasiunilor mistuitoare și emoțiilor nestăpânite, opac la rațiune”, scrie istoricul cunoscutul istoric Simon Sebag Montefiore în prefața volumului său „Ierusalim. Biografia unui oraș”, apărut la noi în 2012. Astfel și în multe alte feluri este orașul din viața lui Amos Oz și din ficțiunea lui. Un Ierusalim-palimpsest, de care nu te saturi și care se strecoară peste tot. Este Ierusalimul din copilăria autorului, din vremea formării statului Israel, unde băiatul unui cuplu de intelectuali evrei sosiți de la Odessa, cu rădăcini din care se pot naște romane adevărate, trăiește într-o casă plină de cărți și știe că e ideal să cumperi… gladiole când mergi în vizită (că sunt… scumpe). În Ierusalimul acesta se citește, se scrie și se discută mult despre cărți. Dar se dezlănțuie și multe furii. Este un Ierusalim fellinian, nicidecum bergmanian, cum amuzat a repatat-o scriitor în interviuri, căci oamenii clevetesc enorm. Este și Ierusalimul din romanul „Iuda”, cu casa veche dintr-o margine de oraș, unde un intelectual excentric, și el cinematografic, își găsește un fel de tânăr discipol. Este și Ierusalimul nepăsător din „Cutia neagră”, romanul de forță din 1987, care desenează cu precizie chipul iubirii. Și Ierusalimul din care micul Amos și-a dorit cu furie să plece după sinuciderea mamei, așa cum aflăm din „Poveste despre dragoste și întuneric”.

2.Un portret neterminat, nesfârșit, al iubirii. Începe și nu se termină niciodată în opera de ficțiune a lui Amos Oz. E trasat cu delicatețe, cruzime și umor, o combinație neverosimilă, ca la marii autori. Simțul tragicului, care îl însoțește tot timpul pe scriitor (nemilos cu propriile cărți, pe care le rescria înainte de a le publica de numărate ori, mărturisind că o zi în care scrie o jumătate de pagină bună e o zi mai mult decât bună) și în toate felurile, apare uneori luminat de un superior simț al comicului și niciodată nu lipsește din literatura lui. Într-un fel, Amos Oz reabilitează ceea ce se cheamă roman de dragoste, care a pierdut mult în secolul XX, atât de mult, încât și-a făcut loc întrebarea: Cum se mai poate scrie roman de dragoste azi? Ei bine, ca Amos Oz. Citiți „Cutia neagră”! Este în mod cert unul dintre cele mai bune romane de dragoste ale vremii noastre. Altfel, pe lângă dragostea dintre un bărbat și o femeie, o să găsiți în cărțile scriitorului israelian multe alte forme ale ei: dragostea dintre un discipol și un maestru, dragostea dintre un om și o țară, dragostea dintre un artist și arta lui, dragostea dintre un credincios și Dumnezeul lui, dragostea dintre un ucigaș și o armă.

Citește continuarea pe yorick.ro

Organizația non-profiy „Little Free Library“ ajută la păstrarea dragostei oamenilor pentru cărți „prin inspirarea acestei iubiri, construirea unei comunități și scânteierea creativității prin promovarea schimburilor de cărți în anumite comunități din întreaga lume“. Aceste mici librării se găsesc peste tot în lume. Sunt aproximativ 75 000 în 88 de țări până acum.

Cea mai neobișnuită de până acum a fost făcută de o familie din Coeur d’Alene, statul Idaho, SUA. Sharalee Armitage Hoeard, librar, artist și legător de cărți, a hotărât ca trunchiul uscat al unui copac uriaș bătrân de 110 ani, în loc să fie tăiat și distrus, să-l transforme într-o mică librărie publică pentru vecinii săi. Trunchiul a fost cioplit din interior, a primit un acoperiș și a fost transfirmat într-un interior cald și primitor, cu iluminare exterioară, dându-i un aer de basm.

Sharalee Armitage Howard a postat această poză pe Facebook arătând demararea construirea librăriei în copacul mort. A primit mii de comentarii și de like-uri.

Are rafturi, ușiță și iluminat exterior.

Atenția pentru detalii este uimitoare. Există modele sculptate în miniatură ale unor cărți faimoase.

Există și o plachetă care încurajează oamenii să ia o carte și să lase alta în schimb.

Acesta este un exemplu extraordinar de a face ceva frumos pentru comunitatea ta.

Citește și: