Există câteva lucruri pe care Michelle Wolf nu le va face. Nu va purta pantaloni scurți pe scenă. „Pentru că nu vreau ca oamenii să se uite la picioarele mele, vreau să-mi asculte glumele“, spune ea. Nu va purta tocuri pe scenă. „Nu știu cum fac alte femei. Eu m-aș gândi la picioarele mele și în niciun caz la altceva“. Să spună glume despre Trump. Să spună glume politice. Să spună „glumițe“. Să le spună oamenilor ce vor să audă. Să dezvăluie ceva din noul material. „Nu dau nimic din casă“, spune ea. Nici măcar un teaser, o replică, poate una ștearsă? „Nu“, spune ea. „Nu vreau!“

Trebuie spus că Wolf, „veterană“ a Daily Show care a „rupt gura târgului“ la HBO cu Nice Lady în 2017 nu este un interlocutor comod sau amabil. Pentru că există lucruri mai mișto decât astea. Adică să fie haioasă. „Nu mă gândesc dacă oamenii mă plac sau nu“, spune ea. „Eu mă gândesc să fac oamenii să râdă“.

Este o amiază din timpul săptămânii, iar Wolf a ajuns cu capul înfășurat într-o eșarfă, cu un tricou și pantaloni scurți la o cafenea din Manhattan la câteva blocuri de Comedy Cellar, unde prezintă noul ei număr. „Cellar este cel mai productiv loc“, spune ea. „Este un fel de casă a mea.“ Este o casă pe care a trebuit să o îmaprtă uneori cu comediantul Louis CK intrat în dizgrație (în urma unui scandal sexual – n.r.), pe care se obișnuise să o deschide, dar de unde nu are de gând să plece.  „Nu cred că este responsabilitatea unei femei să renunțe la locul ei“, spune ea.

A crescut alături de doi frați mai mari și a făcut doi ani la Finanțe după care a abandonat facultatea pentru a face stand-up, mutându-se de la un club la altul. Dar umorul ei – ascuțit, țepos – face parte din ea. „Pentru că multă comedie vine din experiența de viață, și foarte mult din experiența mea de viață vine din faptul că sunt femeie“, spune ea. De altfel, de exemplu, are foarte multe glume legate de menstruație.

Iată una mai veche: „Singura întrebare pe care o puneți legat de menstruație este: Când se termină? Iar noi mereu vă răspundem la fel: Curând. Pentru că nu avem nici cea mai vagă idee. Pot fi 20 de minute, pot fi 10 zile. Se poate termina în trei zile, să ia o pauză alte două, și apoi să revină pentru o zi. Poate că s-a terminat, și noi ne punem o pereche curată de chiloți și este ca și cum : „Ooo, miros alb!“

Wolf spune: „Sunt norocoasă pentru că iau în calcul toate aceste premise care nu au mai fost explorate înainte“. Să fii femeie într-un club de bărbați are și privilegiile sale. „Nu sunt genul acela de femeie care spune: Îmi cumpăr singură băutura“, spune ea la începutul spectacolului său. „Cu toții avem replicile noastre. Ale mele sunt la bar“.

Nu se vede ca un comediant pe teme politice și nu mai face glume cu Trump. „Tipul ăsta nu vrea decât ca lumea să vorbească despre el, indiferent dacă sunt lucruri pozitive sau negative. Așa că nu vrea să-i ofer această ocazie“, spune ea.

Când se gândește la o glumă, își leagănă capul o perioadă, apoi o notează sau o înregistrează pe telefon, ori poate chiar o trimite ca mesaj unui prieten. Mereu visează replici, fraze atunci când aleargă. (Hobby-ul ei: ultramaratoanele, iar recent s-a apucat de pilates. „Explorez cu adevărat femeia din mine“ spune ea.) Înainte să filmeze un spectacol special, îl repetă de peste o sută de ori.

Îmi arată o poză pe telefon cu ordinea replicilor după un weekend de spectacol. Nu prea văd gluma dincolo de săgeți și adăugiri. „Mă face să arăt ca o nebună.“, spune ea. Se dedică cu totul pentru tot ceea ce face. S-a înscris pe Raya (un fel de Tinder pentru celebrități) în speranța de a se potrivi cu unii atleți, dar nu a primit niciodată vreun mesaj. „rareori întâlnesc un tip de care chiar să fiu interesată și pentru care să-mi fac timp să ies în oraș“, spune Wolf.

După ce am stat de vorbă o oră și jumătate, reprezentanții cafenelei au refuzat să ne ia banii – „Eroii americani nu plptesc pentru ceai aici“ a spus ospătărița – Wolf divulgă în final un detaliu din noul ei spectacol. Este o altă glumă despre menstruație. „Este în special pentru bărbați și, surprinzător, le-a plăcut până acum“, spune ea.

Citește și:

Absolvent de actorie la UNATC, (licență – promoția 2012, clasa prof.univ.dr. Doru Ana și master – promoția 2014, clasa prof.univ.dr. Gelu Colceag), Ștefan Pavel a făcut primele cuceriri chiar de la Gala Absolvenților, unde a obținut, în 2014, Premiul pentru cel mai bun actor pentru rolul Mr. Martin din spectacolul „Cântăreața cheală” de Eugen Ionescu. A participat de trei ori la Gala HOP, iar în 2016 câștigă Premiul pentru prestație și rostire scenică. A avut la el doar un geamantan, o chitară, niște versuri de Shakespeare și două arme secrete: sinceritate și emoție. Joacă mult în spațiile independente bucureștene, dar și la Teatrul de Comedie, Teatrul Metropolis și colaborează cu teatrele din țară.

Când l-am întrebat care ar fi singurul lucru pe care l-ar lua cu el dacă ar pleca pe o insulă pustie, am fost sigură că va răspunde: zâmbetul. Însă răspunsul lui a fost…

Mi-aș pune într-o sticlă fotografiile tuturor oamenilor dragi sufletului meu. Ca în solitudinea insulei mele să scriu pe verso poezii și, când strâng de un volum, să le pun înapoi în sticlă și să le lansez pe mare.

Ce urăști cel mai tare să fii întrebat?

Zi-mi părerea ta sinceră despre mine și nu mă supăr… Mhm…

De-a ce se juca micul Ștefan Pavel?

În afară de jocurile din fața blocului (Pătrățica, tenis cu piciorul), chiar îmi plăcea să ascult teatru radiofonic, la plăci vechi. Aveam un pick-up, iar când plecau ai mei de acasă îmi puneam și-i ascultam pe Amza Pellea și Toma Caragiu. Stăteam toată ziua și doar asta făceam până învățam scheciurile pe de rost. Ascultam radio, mai dansam prin casă, îmi puneam o pătură pe mine și făceam mici momente, dar nu cred că era ceva embrionar acolo.

Care crezi că e funcția jocului în lucrul actorului cu sine însuși?

E cam primordială. Cam asta facem noi, ne jucăm. Atunci când conștientizezi asta, ajungi la o libertate de care ai nevoie ca să treci peste frica de eșec, frica de fals, peste toate fricile care te înfrânează.

Dar el are și reguli.

Da, dar nu te deranjează. Le accepți și te arunci între ele. Liviu Lucaci face o paralelă frumoasă în cartea lui între actorul de teatru și jucătorul de baschet. Acolo toți jucătorii cunosc parcursul, unde trebuie să ajungă mingea, că nu ai voie să o atingi cu piciorul… Accepți regulile, joci jocul, iar regulile nu îl îngrădesc, ci îl fac să existe.

Ți-ai găsit vreo structură în construirea unui rol?

Sunt unele structuri după care funcționez. Dacă nu le ai, cred că te ia depresia. Trebuie să ai o bază de la care să pornești mereu pentru că altfel, dacă ești foarte haotic, îți va ieși rolul o dată, de două ori, dar apoi, când nu îți e foarte aproape personajul, te demoralizează faptul că nu-ți mai iese și asta nu e deloc constructiv. Pornesc de la text întotdeauna, încerc să asimilez toată informația ascunsă acolo și de acolo plec în căutarea lui. Apoi încerc să văd dacă unele din experiențele personajului sunt comune cu ale mele, dacă nu, cu ce le pot asocia. Am deprins lucrurile astea de când eram la master, în facultate. Dar le mai și dibuiesc…

Cum ești sigur dacă ți-ai ieșit un rol?

Nu știu dacă sunt sigur vreodată… Mie îmi place mult să fac comedie, iar acolo e mai simplu de simțit dacă e bine ceea ce faci sau nu. Pentru că te gândești ce construcție poți folosi din anumite replici ca ele să aibă un anumit efect. Iar când se râde, înseamnă că e bine. Dar nu e doar despre asta. Succesul unui rol nu se poate cuantifica prin râsetele stârnite. Dar pentru mine e o funcție importantă a teatrului, să îl facă pe spectator să râdă, să se amuze; e parte din catharsis.

Atunci ce e râsul pentru tine?

Am citit undeva că atunci când râzi, te detașezi de viață. Dacă ești implicat într-o problemă dramatică, nu poți să râzi; o faci doar când ești în afara situației. Pentru mine râsul înseamnă detașare și forța de a privi lucrurile din afară. Așa îți dai seama care e adevărul, de fapt. Unii se iubesc, se despart și peste o lună sunt iar împreună și o iau de la capăt. Din afară e comic, dar ei suferă în interior.

Cum îți antrenezi spiritul ludic?

Într-adevăr, trebuie antrenat. Uite, spre exemplu, dacă ești în depresie înseamnă că te uiți în jurul tău și nu poți observa lucrurile acelea frumoase și simple care, altfel, te-ar schimba cumva. În starea respectivă nu reușești să primești stimulii exteriori sau nu reacționezi la ei. Ca să poți să te joci, trebuie să fii permanent conectat la exterior. Cam ăsta e exercițiul pe care încerc să îl fac. Când am spectacol încerc ca atunci când ajung la teatru să mă racordez la colegi, la ce face fiecare, să fiu prezent. Dacă vezi și ești văzut, te poți juca mai bine. Încerc să fiu atent la lumea din jurul meu.

Simți că lumea din jurul tău e și ea atentă la tine?

Cred că depinde. Știi cum e, ascultăm nu ca să înțelegem, ci ca să putem să răspundem înapoi. Depinde cu cine vorbești. Oamenii au diverse probleme și fiecare ascultă atât cât poate, dar, în general, eu și prietenii mei ne ascultăm reciproc. Sunt norocos din punctul ăsta de vedere.

În spectacolul „Cei doi tineri din Verona” după Shakespeare, montat de Vlad Trifaș la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești, convenția se mută într-o sală de clasă a unor elevi care joacă piesa asta. În construcția unui personaj-copil, cât de ușor este pentru un actor să își acceseze amintirile din copilărie ca să se ajute de ele?

Asta e în funcție de ce copilărie a avut și dacă e benefic să acceseze zona asta. La primul monolog al lui Launce, asocierea pe care o fac este cu plecarea mea de acasă, de la Buzău. Era plecarea aia de acasă. Părăseam căminul meu de acasă ca să mă duc la căminul meu de pe Moise Nicoară. Și chiar am imaginea asta cu mine în tren, mama fiind pe peron și făcându-mi cu mâna, când mi-au dat lacrimile. Personajul uită mai târziu totul, dar pasul e foarte greu de făcut. Nu știi cum o să te transformi și cât de simplu va fi.

Ți-e frică de necunoscut?

Da, normal, ca fiecăruia. Dar am nebunia de a mă arunca în necunoscut și apoi văd ce se întâmplă. C-o fi bine, c-o fi rău… nu știu.

Când ai dat prima oară cu ochii de teatru și ce te-a fascinat atunci?

La Buzău am dat cu ochii prima oară de teatru pentru că ai mei mă duceau destul de des. Și îmi amintesc că am mers la „Doctor fără voie”, iar la aplauze a coborât o actriță de pe scenă și a dat mâna cu mine. Și-am zis „wow”, am făcut contact cu o altă lume! Mergeam mult la teatru și nu știam exact ce, dar îmi plăcea mult de tot acolo. Iar prin clasa a III-a ne-a întrebat învățătoarea ce vrem să ne facem, iar eu am răspuns că actor. Apoi am abandonat ideea, dar m-am întors. Știu că asta aș fi putut face cel mai bine.

Ce te-a ajutat teatrul să descoperi despre tine?

M-a ajutat să descopăr și să pot să vorbesc despre lucruri pe care alții le bagă sub preș; despre problemele personale sau cum să pun punctul pe „i”. Să mă întreb ce anume mă determină să fiu într-o anumită stare și să găsesc un răspuns. Așa cred că putem să sondăm mai bine în interiorul nostru și să descoperim sursele de nefericire poate mai bine decât alți oameni. Altfel, m-a învățat să fiu generos în general și în special în scenă, pentru că acolo e lucru de echipă. Și să ascult oamenii.

Oare nu e bine să ai o doză de egoism în teatru, având în vedere competiția?

Vezi tu, competiția aia acerbă e doar în ochii noștri, publicul nu o percepe la fel. Atunci când actorii ies la aplauze, publicul nu se gândește la ordinea în care apar ei, ci o face după preferințe, în funcție de cât de mult i-a plăcut un anumit personaj. E un dozaj destul de fin, dar ca să iasă teatru bun, trebuie să existe un echilibru. Are loc un schimb, dai și primești.

Citește continuarea interviului pe yorick.ro