I-a plăcut ideea de a se duela, scrima fiind foarte bine descrisă în cărţile lui Alexandre Dumas. Pentru Laura Badea, aceste cărţi în care descoperea lumea muschetarilor au fost un fel de iniţiere, de pătrundere în lumea duelurilor. Puţină lume ştie că Laura este stângace şi că toate victoriile ei au fost obţinute ţinând floreta cu mâna stângă.

„Am început scrima în 1983, la Clubul Sportiv Şcolar nr. 1 din Bucureşti. A fost frumos, pentru că eram foarte mulţi copii dornici de aventură şi, bineînţeles, ambiţia, tenacitatea, dorinţa de a accede pe prima treaptă a podiumului au făcut diferenţa în cele din urmă. Dar am avut colegi minunaţi, atât fete, cât şi băieţi, un colectiv de antrenori foarte buni, foarte inimoşi, care ne-au susţinut. Nu a fost uşor, pentru că nu este suficient doar să ai o pregătire fizică foarte bună, o tehnică de excepţie, ci trebuie să ai şi psihic pe măsură. În momentele cheie, în momentele importante, psihicul are rolul decisiv. (…) Am învăţat că floreta nu este o armă, ci o prelungire a braţului meu stâng, o prelungire care mă ajută să-mi îndeplinesc visurile şi, bineînţeles, să ajung să practic marea performanţă. Şi aşa am ajuns să îndrăgesc floretele, să am foarte mare grijă de ele, totul să fie perfect”, declara pentru AGERPRES Laura Badea, într-un interviu, în 2015.

„Era primul pas”

A fost antrenată succesiv de antrenoarele emerite Rodica Popescu şi Maria Vicol. În 1988, s-a transferat la CSA Steaua, unde a fost pregătită, inclusiv la lotul naţional, de antrenorul emerit Tudor Petruş.

Sportivă ambiţioasă, dispunând de calităţi remarcabile, a fost campioană naţională de junioare şi senioare, în perioada 1987-2004. Ca lider incontestabil al celei de-a doua generaţii ”de aur” a floretei feminine româneşti, a obţinut titlul olimpic la floretă individual la Jocurile Olimpice de la Atlanta (SUA, 1996), contribuind şi la medalia de argint cucerită împreună cu echipa, la aceeaşi competiţie. Performanţa de la Atlanta a Laurei Badea nu a mai fost egalată de nicio floretistă până în prezent.

„În 1992, la Barcelona, era prima mea participare la Jocurile Olimpice şi mi se spusese în urmă cu câteva zile că nu voi participa în proba individuală, ci doar în proba pe echipe. Am fost puţin supărată, bineînţeles, pentru că mă calificasem să trag în primele trei, dar antrenorul a fost cel care a decis. M-am supus, în cele din urmă, alegerii dumnealui şi am tras, în schimb, foarte bine în proba pe echipe. În meciul împotriva Chinei am făcut trei victorii, inclusiv asaltul decisiv pentru a câştiga şi a ajunge în finală. Am pierdut meciul cu Italia, dar am câştigat împotriva Rusiei. Am luat prima medalie olimpică la 22 de ani, la Jocurile Olimpice de la Barcelona. Este cea mai dragă, pentru că visul meu a fost să ajung la Jocuri. Tatăl meu şi mama mea m-au susţinut foarte mult şi reuşisem. Era primul pas. Au urmat ceilalţi, care au fost frumoşi, valoroşi şi foarte importanţi în cariera mea. (…) Deci pot să spun că am fost o răsfăţată a sorţii, pentru că am avut oameni minunaţi în jurul meu, o adevărată echipă, care m-a susţinut şi m-a ajutat să ajung la lotul naţional şi după aceea la lotul olimpic, pentru ca în cele din urmă să câştig în 1996, la Atlanta, medalia olimpică, cea mai râvnită medalie de către orice sportiv”, spunea Laura Badea în interviul acordat AGERPRES.

A fost dublă campioană mondială, la Atena (1994), cu echipa, şi la Haga (1995), la individual. De asemenea, a fost cvadruplă campioană europeană la individual în 1996, la Limoges, în 1997, la Gdansk, şi în 2004, la Copenhaga (două medalii), potrivit site-ului www.cosr.ro.

Cariera

A mai obţinut o medalie de bronz cu echipa la Jocurile Olimpice de la Barcelona (1992), un loc 4 la Sydney (2000), un loc 5 la Atena (2004); două medalii de bronz şi două de argint la individual la Campionatele Europene de la Linz (1993), Bolzano (1999), Cracovia (1994) şi Moscova (2002); o medalie de bronz (Moscova – 2002) şi două de argint cu echipa la CE de la Bolzano (1999) şi Madeira (2002).

La campionatele mondiale a obţinut, cu echipa, cinci medalii de argint, la Essen (1993), la Haga (1995), la Cape Town (1997), în La Chaux de Fonds (Elveţia-1998), la New York (2004) şi două medalii de bronz la Lisabona (2002) şi la Havana (2003).

Este profesoară de educaţie fizică, fiind absolventă a Academiei Naţionale de Educaţie Fizică şi Sport (ANEFS). Din 1992, este maestră a sportului, iar din 1994, maestră emerită a sportului. În 2003, a obţinut un Master în ”Comunicare şi managementul resurselor umane” din partea Universităţii Bucureşti şi, în 2007, un Master în ”Management şi marketing în sport” din partea Universităţii ”A.I. Cuza” din Iaşi.

În perioada 2005-2011, a fost membru al Comisiei de regulament din cadrul Federaţiei Internaţionale de Scrimă. În 2007, a devenit membru în consiliul director al Agenţiei Naţionale Anti-Doping. În 2014, a fost aleasă membru în Comisia de cultură olimpică şi patrimoniu a Asociaţiei Comitetelor Olimpice Europene.

Este colonel în rezervă.

A fost Ambasador al României pentru Sport, Toleranţă şi Spirit Sportiv pe lângă Consiliul Europei (2004-2011), director la Departamentul de educaţie olimpică, sport şcolar şi universitar în Comitetul Olimpic şi Sportiv Român (COSR) (2005-2012). A fost preşedintele Comisiei Sportivilor din cadrul Comitetului Executiv al COSR.

În noiembrie 2004, după 23 de ani de carieră, fosta campioană olimpică s-a retras din activitatea sportivă. În noiembrie 2008, a devenit doctor în sport. A fost vicepreşedinte (2005-2011) şi preşedinte (2017-2018) al Federaţiei Române de Scrimă. A fost consilier al preşedintelui Comitetului Olimpic şi Sportiv Român (COSR) (din 2012 până în 2018) şi director al Academiei Olimpice Române.

A primit ”Trofeul naţional pentru sport” (1994), ”Premiul naţional pentru sport” (1995), pentru ca, în 1996, să fie desemnată cea mai bună sportivă a anului din România. I-au fost decernate distincţiile Ordinul naţional ”Pentru merit” în grad de comandor (2000) şi Ordinul „Meritul Sportiv” Clasa I (2004). În anul 2007, a primit Emblema de Onoare a Armatei României.

În septembrie 2012, a fost distinsă cu Ordinul Naţional ”Serviciul Credincios” în grad de Cavaler, conferit de Preşedinţia României. În 2013, a fost inclusă în ”Hall of Fame” al Federaţiei Internaţionale de Scrimă (FIE).

Este căsătorită din 1999 cu sabrerul Adrian Cârlescu şi au împreună o fiică, Maria.

sursa: Agerpres

Citește și:

Fostă campioană mondială la atletism, judecătoare la Oradea

„The Guardian”, despre spitalul construit din donațiile oamenilor

Renee Zellweger, de la calvarul personal și transformările fizice, la triumful suprem

Cea care a câștigat medalia este Georgeta Popescu, a cărei reuşită este cu atât mai mare, date fiind condiţiile precare de antrenament disponibile în România.

De altfel, sportiva a fost portdrapelul României la festivitatea de deschidere a competiţiei. Sportiva a cucerit „aurul” la monobob, fiind cronometrată, în două manşe, cu timpul de două minute şi 26 de secunde 84/100. La aceeaşi competiţie a participat şi Antonia Sîrbu, care s-a clasat pe locul 13, cu timpul de 2 minute şi 30 sec 71/100.   Vorbim despre a doua medalie pentru România la această ediţie a Jocurilor Olimpice de tineret, după „bronzul” cucerit de Ramona Ionel, miercuri, în proba de sprint pe echipe mixte, la patinaj viteză.

Proba de monobob a fost inclusă în premieră la Jocurile Olimpice de tineret, iar la JO 2022, de la Beijing, ediţia de iarnă, va deveni probă olimpică pentru seniori. Delegaţia României cuprinde 35 de sportivi, la a treia ediţie desfăşurată a Jocurilor Olimpice de tineret, competiţie rezervată sportivilor sub 18 ani. Biatlon, bob, hochei pe gheaţă, patinaj viteză, sanie, sărituri cu schiurile, schi alpin, schi alpinism, schi fond şi snowboard sunt cele zece dintre cele 16 probe, unde România are sportivi care concurează în Elveţia.

Lunând această decizie, nu s-a gândit niciodată că viaţa ei avea să se schimbe radical. Astfel, la vârsta de 24 de ani, în urma unui accident petrecut în Italia a rămas paralizată și a fost nevoită să accepte că v-a reuși să mai meargă niciodtă fiind nevoită să se deplaseze pentru tot restul zilelor folosind un scaun rulant.

Pentru oamenii obişnuiţi, viaţa ca persoană cu dizabilităţi pare aproape imposibilă. Nu și pentru Roxana Dobrică ! După o lungă perioadă de recuperare, după operaţii efectuate în Germania şi Italia, Roxana a depășit perioada cenușie a depresiei și a înţeles că trebuie să profite de faptul că este în viaţă şi a decis să lupte atât pentru ea, cât şi pentru fiul ei.

Recâștingându-și încrederea în sine, a început să scrie, să practice modelingul şi să facă sport de performanţă. La spitalul din Brescia, la Cologne în localitatea unde s-a stabilit, Roxana a întâlnit un grup de sportivi care practicau paraciclismul. Impresionată de performanţele lor a început antrenamentele ca amuzament, tot din amuzament a participat la primele concursuri. Exerciţiile intense şi voinţa incredibilă au ajutat-o să se cunoască mai bine și să atingă nivelul unor reușite sportive remarcabile. În cadrul concursurilor de handbike, Roxana a îmbrăcat de mai multe ori tricoul de învingătoare iar în momentul de faţă se pregătește pentru Jocurile Paralimpice ce se vor desfășura la Tokio, peste 2 ani.

Roxana Dobrică, are îndeletniciri variate : este  fotomodel, scrie, fiind autoarea unor cărţi de literatură motivaţională iar în timpul liber, merge la spitalul unde a fost internată pentru a-i motiva pe pacienţii înternaţi acolo. Ea reuşeşte să le demonstreze că succesul şi dizabilitatea sunt, şi vor fi compatibile, mereu, dacă pe lângă dorinţa de a trăi frumos şi demn, voinţa înfloreşte tocmai atunci când timpul pare să se fi oprit în loc.

Liliana Moldovan (L.M.) : – Vom începe acest interviu pornind de la una dintre realizările tale de excepţie şi anume  la evenimentul de paracilism de la Palm Springs din California. Ce a însemnat pentru tine participarea la acest eveniment sportiv de anvergură?

Roxana Dobrică (R.D.) : – Anul trecut a fost anul schimbării pentru mine. Mi-am îmbrăţişat viaţa, am iubit schimbarea, şi am acceptat sa trăiesc cu provocarea. Am văzut ca încă pot sa fac multe lucruri frumoase, că pot să visez, să ma bucur de viaţă şi să am curajul de lupta pentru a-mi atinge scopurile.

Handbike este o bicicleta construită special pentru persoanele care nu pot să îşi folosească membrele inferioare. S-a născut ca un instrument adaptat pentru a se putea deplasa în condiţii de siguranţă şi în mod independent, devenind apoi, datorită distribuţiei sale importante în ultimii ani, unul dintre cele mai populare sporturi pentru persoanele cu handicap şi, de asemenea, fiind un sport care a trezit interesul presei.

Pedalând cu mânile, este chiar distractiv! 

Aveam un vis pe care-l ţineam într-un sertar al sufletului – să ajung în California. Aşa că, văzând că încă pot să fac atâtea lucruri m-am pus la încercare şi am început să îmi organizez vacanţa Statele Unite. Mi-am făcut bagajul, mi-am luat bicicleta, biletul şi , am plecat. A fost o experienţă minunată. Am rămas în San Diego, California , pentru trei luni unde m-am antrenat, dar am şi vizitat multe locuri minunate. Mi-am făcut mulţi prieteni în perioada asta. Americanii chiar sunt nişte oameni buni.

Am locuit cu minunata familie Enge, care, m-a ajutat cu cazarea, oferindu-mi o camera în casa lor primindu-mă călduros în familie.

Un lucru important a fost contactarea Fundaţiei: Challenge Athletes Foundation (CAF), San Diego, unde am fost primită, de asemenea,cu braţele deschise, membrii ei invitându-mă la numeroase evenimente. M-au prezentat multor persoane. Mi-am făcut noi prieteni cu care ţin legătura şi la ora actuala.

Acolo am participat la un maraton ( Carlsbad Marathon ) şi am avut curajul de a mă arunca într-o provocare şi mai mare la acel timp : Turul de la Palm Springs, unde aveam de ales să pedalez 10 mile, 25 mile, 50 mile sau 100 mile. Am ales ce era mai greu – au început să îmi placă  provocările şi am reuşit să parcurg cele 100 mile (160km ) cu bicicleta mea, pedalând cu mânuţele mele, timp 8 ore şi 30 minute.

A fost o experienţă  experienţă incredibilă dar satisfacţia cea mare am simţit-o atunci când am reuşit să termin toţi aceşti km, când am realizat că am ajuns la finalul turului, atunci când m-am simţit cea mai puternică femeie din lume. Odată terminat turul de Palm Springs eram aşa de obosită încât nu am putut să fac transferul din bicicleta în scaunul meu cu rotile până când nu am dat gata două batoane de cereale care mi-au dat ceva forţă. Ştiind că durerea în braţe şi oboseala o voi simţi mai rău a doua zi, am hotărât să nu rămân la hotel pentru următoarea noapte, aşa ca m-am pus în maşina şi m-am întors “ acasă ”, conducând mai bine de 3 ore. A fost o zi lungă dar cu mari satisfacţii .

L.M. : – Cum ai ajuns să practici acest sport? Cine te-a inspirat ? Unde, cu cine şi cât timp te antrenezi?

R.D. : – Timp de mulţi ani, trăiam cu gândul că am nevoie de ajutor constant. Eram dependentă de cei din jurul meu. Într-o zi, acum doi ani, m-am trezit şi am luat o decizie care a schimbat cursul vieţii mele. Nu mai rezistam să mă trezesc dimineaţa cu acelaşi gând, că mă ridic din pat pe picioarele mele şi aveam dezamăgirea de a mă trezi şi a mă afla în scaunul meu rulat.

Am cerut să fie internată din nou în clinica Domus Salutis din Brescia, Italia, unde mai fusesem internată de câteva ori. Ştiam că acolo este locul de unde pot sa dau start vieţii mele. Ştiam că  trebuia să fac acest lucru cu ani în urmă.

Am întâlnit un grup de sportivi paraciclişti. Mi-au arătat ce înseamnă să îţi îmbrăţişezi limitele şi să le depăşeşti ; mulţi dintre erau, de asemenea în fotoliu rulant, dar complet independenţi, mergând în şcoli pentru a vorbi cu copiii despre viaţa cu dizabilităţi, practicând sporturi adaptive şi vorbind despre siguranţa rutieră.

Aşa a început anul 2017 pentru mine, când eu habar nu aveam ce înseamnă paraciclism, dar intrând în această lume a sportului, cunoscând atâţia oameni frumoşi şi trăind atâtea emoţii m-am gândit; cum ar fi ca EU să particip şi să-mi reprezint ţara la jocurile Olimpice de la Tokyo în 2020.

Am început cu începutul şi am făcut ANTRENAMENT.

Un antrenament dur, care mă făcea să plâng. Dureri musculare, de articulaţii, oboseală dar nu m-am dat bătută chiar şi fără un antrenor care să îmi facă un program de antrenament corect, eu am continuat să pedalez pe străzile Italiei în mijlocul traficului riscându-mi viaţa zi de zi.

Cu cât îmi era mai greu, cu atât îmi doream mai mult să îmi ating scopul. Încă sper că o sa reuşesc. Am această  şansă şi vreau să profit de ea. Am câştigat Turul Italiei la handbike în 2017.

Acum am trecut la următorul nivel şi am început sa mă antrenez mai serios având un bun antrenor şi urmând un program bine stabilit. Am început pregătirea pentru Tokyo 2020. Preşedintele Federatiei de Ciclism a României mi-a dat deja disponibilitatea de a participa la mai multe competiţii internaţionale în 2019, unde trebuie să concurez pentru a strânge punctele necesare calificării la jocurile paralimpice.

Tot ce rămâne este să muncesc din greu şi să am rezultate bune. Să aduc medalii acasă.

L.M. : – Concomitent cu activităţile sportive, practici modelingul dar eşti şi lider motivaţional. Cum reuşeşti să  aloci timp unor activităţi atât de solicitante şi atât de diferite? 

R.D. : – Încă din 2016, când am hotărât să îmi schimb viaţa am acceptat şi oferta de a deveni model pentru agenţia Iulia Barton Inclusive din Roma şi de a participa la Milano Fashion Week, prezentând îmbrăcămintea unor designerilor proeminenţi. Când am decis să privesc viaţa cu ochii pozitivi, lucrurile bune au început să apăra în viaţa mea.

De asemenea, am devenit speaker motivaţional, fiind invitată la şcoli locale, cluburi şi chiar la Parlamentul României la Bucureşti.

Pare a fi greu, dar dacă tot ceea ce faci, faci cu drag, atunci devine o plăcere. Modelingul este un “ răsfăţ “. Nu îmi ocupă foarte mult timp, două defilări pe an, câteva şedinţe fotografice şi nişte interviuri. Iubesc să defilez pe podium, iubesc să fiu în compania echipei de la agenţia Iulia Barton, să petrecem zile împreună.

Acest job îmi oferă emoţie, lacrimi de fericire, este un job care m-a ajutat să înţeleg ca în picioare sau aşezată, sunt frumoasă oricum.

Modelingul se referă doar acele femei, înalte, frumoase, care defilează pe tocuri de 10-15cm, moda înseamnă elegantă şi atitudine.

Lider motivaţional? Nu ştiu dacă mă pot numi aşa dar îmi place să merg în şcoli  unde stau de vorbă cu studenţi de toate vârstele şi încerc să le arăt o parte a vieţii pe care mulţi dintre ei nu o cunosc. Încerc să le povestesc despre experienţele mele, cu speranţa că vor acorda mai multă atenţie, pe viitor, siguranţei pe străzi. Încerc să le arăt ca o persoană cu dizabilităţi trebuie acceptată şi primită în comunitate, ca orice altă persoană, pentru că, în afara de faptului că ne deplasăm diferit, suntem la fel. Le vorbesc despre sport şi despre importanţa lui în viaţa oricărui individ.

Citește continuarea interviului AICI