Care este prima ta amintire legată de teatru?

Cred că prima amintire este de când aveam șase ani. Știu că am venit la București cu mama, am mers la Teatrul Nottara și am văzut un spectacol cu Horațiu Mălăele. Nu mai știu ce spectacol era, dar îmi amintesc că voiam să urc pe scenă, să joc și eu. Vorbeam încontinuu, iar mama era terorizată că le stric spectacolul oamenilor. M-a fascinat efectiv. Mi s-a părut ceva extraordinar. Bine, foarte multe îmi amintesc din poveștile mamei și acum mi se pare că sunt, de fapt, amintirile mele. Cred că mi-am imaginat și eu din ce mi-a povestit. Parcă văd sala, unde stăteam, știu tot. Asta a fost prima amintire legată direct de teatru, dar eu încă de la patru-cinci ani începusem să cânt operă prin casă. După aceea, am făcut pian, cam doi ani și avansasem destul de mult, cântam la patru mâini cu profesoara, mergeam la concursuri și aceasta mereu îi zicea mamei: E foarte bună! Trebuie să îi cumpărați pian să exerseze și acasă. Iar mama nu mi-a luat nici orgă, nici pian, nici nimic… Exersam pe un bloc de desen pe care desenasem clapele. N-am continuat. Eram un copil introvertit. Scriam cu stânga, iar educatoarea mă bătea cu linia că de ce nu scriu cu dreapta. Din clasa I până în a IV-a, obligată de învățătoare, am mers la un concurs dedicat Mădălinei Manole. În fiecare zi, după ce se terminau orele, mă punea să cânt în fața clasei un cântec de-al Mădălinei, ca să mă pregătesc pentru concursul ăla. Eram terorizată. Am participat la concurs, am luat locul I, dar așa împinsă de alți oameni, nu eram conștientă că eu pot sau nu să cânt.

Crezi că toate lucrurile astea te-au ajutat pe tine să îți găsești drumul către actorie?

Da, cred că da. În liceu, pe la paisprezece ani, m-am dus la Palatul Copiilor și am început să fac acolo teatru cu o profesoară de limba română. M-a luat la un festival internațional de teatru la Bușteni și mi-a dat un monolog. Am urcat pe scenă și am zis monologul ăla, fără prea multe repetiții, pentru că eu aflasem cu două săptămâni înainte de festival. La final a venit domnul Mircea Albulescu și mi-a zis: Tu o să ajungi o mare actriță! (râde)

Mai ții minte ce monolog era?

Cred că îl mai știu și-acum. Dar trebuie să mă gândesc. Îl am scris pe undeva. Îmi amintesc că era ceva scris de profesoară, în care povesteam despre mine și vorbeam tot timpul cu publicul. Oricum, în ziua cu festivalul trebuia să plec la mare cu ai mei și mama a făcut scandal. Iar eu i-am zis că dacă nu mă lasă să merg la festivalul ăsta îmi distruge viața. A zis: Bine! Du-te, iar după, te întorci cu trenul acasă și plecăm la mare. Era mai importantă marea decât festivalul meu de la Bușteni (râde).

Dacă ar fi să îți rezumi copilăria la un singur moment reprezentativ, care ar fi acela?

Cred că toată copilăria și adolescența mi-aș rezuma-o la încercările mele de a reuși. Mi-a fost foarte greu să descifrez și să-mi găsesc drumul. Îți povestesc un singur lucru pe care mi-l amintesc din copilărie și care mi se pare reprezentativ pentru că s-a întins de-a lungul anilor până când am intrat la UNATC. Am vrut să fac cursuri de pian și nu mai erau locuri. La chitară, eram prea mică să car chitara și așa am intrat la vioară. Iar eu plângeam acasă că vreau să fac pian…  La cursurile de vioară, profesorul era beat tot timpul și-mi zicea că tot ce fac e foarte bine. Dar eu nu știam să cânt nimic. Îmi mutam mâna pe acolo, cântam niște note. Deci habar n-aveam. Într-una din zile, după cursuri, am alunecat pe gheață în curtea școlii, cu vioara la piept, încercând să o protejez – chiar dacă am dezacordat-o – (râde) și am căzut pe spate atât de tare, că nu mai puteam să respir. Și-am rămas acolo, încercam să strig „Ajutor!”, dar nu puteam. Până la urmă m-a ridicat o femeie de pe jos, mi-a dat trei palme și aia a fost. Cam asta e toată copilăria mea. Mi se părea că nu mă înțelege nimeni. Nu ieșeam din casă, mă uitam în gol, îmi imaginam tot felul de lucruri, visam că zbor. În vis mereu mă aruncam de la balconul etajului patru, unde locuiam atunci, dar niciodată nu mă prăbușeam. Înainte de a ajunge jos, începeam să zbor printre ceilalți oameni și după ce prindeam curaj mă duceam și mai sus. Era atât de real visul ăsta când eram mică, încât săream cu brațele pe masă din sufragerie ca să rămân cu picioarele în aer pentru că eram convinsă că s-a întâmplat chestia asta, că eu am zburat, dar nu mai știu cum să-mi aminesc să o fac din nou. Și mi se întâmplă și-acum. O dată pe an visez același lucru.

Prima facultate n-a fost UNATC-ul. Știu că ai terminat Facultatea de economie a turismului, la ASE. Cum te-ai decis sa dai admitere la actorie la 25 de ani?

Vezi tu, tot copilăria asta te influențează mult. Mergeam la meditație la limba engleză la un profesor foarte bun și trebuia să plecăm într-o excursie la Londra. Evident că părinții mei nu aveau bani, iar eu nu înțelegeam în acel moment că n-avem. Toți ceilalți copii din grupa de pregătire veneau din familii cu afaceri în Vâlcea și toți au plecat în excursie. Numai eu n-am plecat. Atunci mama mi-a zis: Pe mine taică-tu nu m-a dus nici până la vârsta asta. Să te măriți și să te ducă soțul tău că eu n-am bani să te duc la Londra. Și cam așa au stat lucrurile și cu facultatea. Mama a zis că trebuie să fac ceva serios, care să-mi aducă bani, să nu mor de foame. Și uite că am ajuns iarăși la vorba ei… (râde). Ea având agenție de turism, lucrând în zona asta, cea mai simplă alegere a fost să merg la ASE. Eu n-am fost ghidată, nu m-a ajutat nimeni să-mi deschidă mintea, să-mi zică: Asta trebuie să înveți, asta trebuie să faci! Mi se părea ceva foarte complicat să vin la București și să am EU șansa. Nu mă pregătisem, nu făcusem decât acel monolog la paisprezece ani. Atât. Am făcut facultatea asta și prin anul II am aflat de o audiție la B1 TV. Din opt sute de fete, au ales cinci, printre care și pe mine. Asta, pentru că a zis: Doamne, ce voce de desene animate ai! În fine, m-a ales pentru voce. Și așa am ajuns să lucrez în televiziune la douăzeci și unu de ani. Apoi, după șase luni, am aflat de un casting la Pro TV pentru un serial pe care îl făcea Florin Călinescu. Iar eu m-am prezentat la primul casting din viața mea. Eu împreună cu alte două sute de modele… Toate arătau perfect. Eu eram trezită de la patru dimineață, cu matinalul ăsta… eram terminată. Am intrat prima, pentru că mă grăbeam să ajung înapoi la muncă și am citit textul cu vocea mea de-atunci, care era foooarte subțire! (râde)  Călinescu a zis: Ea e! Asta e. Gata! și le-a trimis pe celelalte fete acasă. Iar eu am luat proba. După aceaa am ajuns să lucrez la Acasă TV cu Adrian Titieni, Medeea Marinescu, Florin Zamfirescu, cu toată lumea…

Fără ca tu să fi făcut cursuri de actorie sau altceva…

Fără. Deci eu nu făcusem nimic. Și atunci, cunoscându-i pe toți, mi-au zis să dau admitere la UNATC. Și așa am dat admitere. Toți actorii m-au susținut. Eram deja la al treilea serial când am intrat la UNATC.

Cum au fost anii de studenție?

Eram foarte serioasă. Îmi notam tot. Asta pentru că aveam deja altă vârstă, plus că eram în dezavantaj față de ceilalți colegi care veneau din familii cu părinți regizori, actori sau din trupe de teatru. Eu mă chinuiam să învăț toate jocurile, repetam acasă singură Ninja și Samuray. Am fost foarte serioasă pentru că mi se părea că toți știau mai multe decât mine. Mi-am dat licența cu un singur spectacol, dar am terminat cu patru. Și cu nota zece.

Citește interviul în întregime pe amfiteatru.com

Filmul a câștigat chiar și un premiu Oscar pentru scenariu original, dar a avut și nominalizări pentru „cel mai bun film”, „cea mai bună actriță în rol principal” și „cel mai bun regizor”. Cu siguranță, Juno a făcut un pic de magie, și nu numai pentru film, ci și pentru tânăra actriță căreia începuseră să i se deschidă ușile.

Primul rol la 10 ani

S-a născut în 1987 în Noua Scoție, iar părinții săai au divorțat când ea era foarte mică, așa că făcea deseori drumuri între casele acestora, o dată la două săptămâni. Mama ei și-a făcut o nouă familie înToronto, așa că Ellen a ajuns în marele oraș ori de câte ori mergea în vizită. Într-un dintre aceste deplasări a văzut musicalul Fantoma de la Operă și s-a îndrăgostit de el. A întrebat-o pe mama ei ce școală ar trebui să facă pentru a o putea juca pe Christine.

Crescând în Noua Scoție, Page a primit primul rol la 10 ani. Page nu a așteptat să facă vârsta de facultate pentru a juca. Așa că s-a încscris la orele de actorie din școală. Într-o zi a fost aleasă să apară în Pit Pony, în 1997, un film TV care apoi a devenit serial. „De multe ori mă gândesc ce naiba s-ar fi întâmplat dacă aș fi fost bolnavă acasă în ziua aia în care tipul care căuta noi talente venise la noi în școală?”, se întreba ea într-un interviu pentru The Guardian.

A apărut apoi în mai multe filme și emisiuni TV din Canada și chiar într-un film european. Iar pentru că ambii părinți erau mult timp plecați la serviciu, Ellen a învățat să fie un copil independent. Pe platourile de filmare trebuia să fie însoțită de un adult, așa că apela la oricine putea să vină cu ea.

Hard Candy, primul film american

Când a împlinit 16 ani, Ellen s-a mutat în Toronto pentru a urma cursuri în marele oraș. Dar, curând a trebuit să se mute în sudul Californiei pentru primul ei film american. Hard Candy este un film despre o tânără care răpește un bărbat despre care crede că este pedofil și îl torturează. Page avea 16 ani când a jucat acest rol, cu acordul părinților săi. „E un film intens. Tata venea cu mine la filmări. Dar amîndoi au fost OK cu subiectul, aveau încredere în mine. ”, a declarat ea pentru The Guardian.

Filmul nu era pentru sensibili. „Îmi amintesc că mă pregăteam pentru scenele alea, aveam 16 ani, și practic mă separam de mine: șocată, curioasă și entuziasmată. Era un sentiment ciudat, și dădea dependență.”, a continuat ea.

Juno a însemnat o importantă rampă de lansare

Dar a cunoscut stânjenitoarea faimă abia în 2007 cu acest film indie, Juno care a catapultat-o în distrbuția blockbusterelor X-Men și Inception. Când citea scenariul pentru Juno , Ellen a știut că vrea să joace acel rol. „M-am îndrăgostit de rol și voiam să fiu o parte din acel sceanriu”, își amintea într-un interviu pentru Collider.

Personajul i se potrivea din mai multe motive, în principal datorită faptului că era autentică, reală. „Eram entuziamată de acest personaj pentru că simțeam că era o adolescentă cum nu mai întâlnisem vreodată,”, a continuat ea. „Era unică, spirituală, autentică și foarte sinceră”.

Impactul a fost dur pentru că, un an mai târziu, 17 eleve au rămas gravide la o școală din Massachusetts în același timp cu fata de 17 ani a Sarei Palin, iar revista Time  a numit asta „efectul Juno”. La acel moment, Page a decis să dispară. Cel puțin pentru o vreme.

Nebunescul film Inception

Revenită după perioada de vindecare, Page a sărit imediat în barca actoricească. De data asta, era vorba despre un fil cu adevărat important, pe lângă faptul că juca alături de Leonardo Di Caprio: Inception, 2010. „Încercam să aflu de unde a venit ideea asta nebunească a filmului și eram absolut entuziasmată. Așa că am intrat într-un birou la Warner Bros. pentru a citi scenariul și a fost unul dintre acele momente când ești uimit de-a dreptul”, declara Page pentru revista Time. 

Nu a avut decât cuvinte de laudă pentru DiCaprio, pe care-l admira, și regizorul Chris Nolan. „Îmi plac absolut toate filmele lui. Înciuda magnitudinii vizuale, și toată incredibila acțiune, există o bază de sinceirtate și onestotate în jurul cărora se întâmplă totul”, continua ea.

A revenit în rolul lui Kitty Pride

După o perioadă aglomerată pe platourile de filmare în 2011 și 2012, page a revenit în 2013 în distribuția filmului X-Men: Days of Fitire Past în rolul lui Kitty Pryde. La primul rol în serie, în 2006, avea 18 ani. Nu citise benzi desenate până atunci și habar nu aveam cine era Kitty Pryde, dar i s-a părut un personaj minunat.

Nu se aștepta la o revenire în serie în 2013. „Nu m-am așteptat să o joc din nou, așa că atunci când a venit vestea a fost frumos. Sunt recunoscătoare că am revenit”, a declarat ea.

A recunoscut că este lesbiană într-un fel aparte

Un an mai târziu, a făcut un lucru foarte curajos: a recunoscut că este lesbiană într-un discurs la o campanie pentru drepturile omului. În acest discurs a vorbit despre o cultură toxică ce marginalizează oamenii din comunitatea LGBTQ+ și a făcut un apel să fim mai buni și mai toleranți unii cu alții. „Sunt aici pentru că sunt gay. Și pentru că poate pot face diferența”. A povestit apoi la show-ul lui Ellen DeGeneres că era pregătită să o facă și de-abia aștepta să o facă.

Își amintește cu tristețe de efectul pe care l-a avut asupra ei faptul că sexualitatea sa devenise subiect de presă, înainte să se împace cu sine și alegerile sale. „Nici măcar nu atinsesem o femeie în public până la 27 de ani. Eram în depresie, și aveam anxietate. Nu eram bine deloc.”

Față în față cu un ucigaș al celor din comunitatea LGBTQ+

Stând de vorbă cu regizorul Michael Moore

În 2015, a plecat împreună cu cel mai bun prieten al ei, Ian Daniel, într-o călătorie în întreaga lume pentru a sta de vorbă cu reprezentanții comunităților LGBTQ+ și a afla problemele cu care aceștia se confruntă. Totul s-a tranformat într-o serie de documentare, Gaycation, pentru Viceland. Nu a fost o simplă călătorie, a fost cu adevărat o experiență de viață pentru că au existat momente frumoase, emoționante, dar și momente dure, periculoase. Un astfel de moment a fost în Brazilia, țara care are cea mai mare rată de mortalitate în rândul persoanelor gay și transsexuale. Era 2015, iar într-o parcare din Brazilia, un bărbat mascat stătea în fața ei, și îi spunea de ce omoară gay și ar prefera și pe ea să o vadă moartă. Era un fost polițist și a spus că va ucide din nou.

În parcare, singurul semn care arată că este deranjată de ce spunea acest om era ridicarea din sprâncene. Era o tehnică pe care o aplicase și când explica în Juno de ce vrea să păstreze copilul, și când a castrat un pedofil în Hard Candy și când lumea exploda în jurul ei în Inception.

A încheiat acel episod explicând că, deși a stat față în față cu un om care ar fi omorât-o, a părăsit Vrazilia simțindu-se inspirată de o țară unde oamenii sărbătoresc cu așa mare bucurie ceea ce sunt, mai ales în fața unei astfel de violențe. „Spiritul iubirii este cel care învinge în final.”

S-a căsătorit cu Emma Portner

Ellen Page și Emma Portner

Anul 2018 a adus un eveniment foarte fericit în viața ei: s-a căsătorit cu partenera sa de viață, Emma Portner. Evenimentul a fost anunțat printr-o postare pe Instagram: „Nu-mi vine să cred că pot să-i spun acestei femei extraordinare soția mea.” Portner este o dansatoare din Canada și care este absolut îndrăgostită de Page. „Avem o legătură neobosită și o dorință permanentă de a fi una lângă cealaltă”, s-a confesat ea într-un interviu. „Ellen este cea mai bunp și încă mai plând ori de câte ori munca ne face să stăm departe una de alta. Probabil că toată viața o să plâng, dar e OK.”

Vanya, în serialul Netflix The Umbrella Academy

Anul următor, Netflix a lansat un nou serial: The Umbrella Academy, o adaptare a benzilor desenate ale Dark Horse. Ellen Page joacă alături de nume mari: Mary J.Blige, Tom Hopper și Colm Feore și urmărește traiectoria unor frați cu puteri supranaturale. Page o interpretează pe Vanya Hargreeves, o violonistă și singura fără superputeri, un rol cu care se identifică. „Am fost atrasă de vanya imediat pentru că m-am regăsit în acel sentiment de închistare, de luptă cu depresia și anxietatea”, a spus într-un interviu pentru Glamour. „Am avut propriile probleme cu care m-am confruntat și mă regăsesc în Vanya, în durerea ei și voiam să explorez asta.”

Al doilea sezon tocmai a fost lansat pe Netflix.

Ellen Page învață în permanență câte ceva nou, de la citirea cărții Rebeccăi Solnit, The Mother of All Questions la geografie prin intermediul unei aplicații. „Întotdeauna învăț câte ceva, sunt mereu smerită, dar încercând să fiu deschisă și să mă dezvolt, și să-mi reamintesc vremurile când nu știam toate astea”, a spus ea într-un interviu pentru The Guardian.

Autor: Andreea Tudorică

În opinia psihologului Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI), tot ceea ce am auzit, am văzut și am învățat de la cei care ne-au crescut sunt lucruri care rămân instalate ferm în „centrul de comandă” din creierul nostru și ne decid acțiunea sau inacțiunea în diferite situații. De cele mai multe ori, deși ne propunem să mergem la sală „de luni”, setările deja instalate în capul nostru sunt cele care dau comanda finală și care ne fac să nu ajungem nici măcar marți. Astfel, ajungem să amânăm sau să nu facem o mulțime dintre lucrurile pe care ni le propunem.

„Eu vreau să mă duc la sală, dar luni nu m-am simțit prea bine. Știu că mi-ar prinde bine, dar m-am trezit prea târziu săptămâna asta” – cam acestea sunt principalele noastre mecanisme de gândire în această speță. Iar exemplul cu sala este doar cel mai la îndemână. Sunt atât de multe lucruri importante pe care nu le facem sau pe care le facem în mod repetat, deși ne-am propus să nu le mai facem. Știm că ne-ar face bine să facem mișcare, sau să ne schimbăm regimul, sau să ne schimbăm jobul, să ieșim dintr-o relație etc; și totuși, deși la nivel conștient gândim și susținem că ar trebui să facem X lucru, nu ajungem niciodată să le facem”, declară psihologul Andra Tănăsescu.

Totodată, specialistul afirmă că, pe de-o parte, e zona de comfort, iar pe de altă parte, sunt toate convingerile pe care le avem foarte adânc înrădăcinate, cele care ne limitează experiențele și mișcările în viață.

„Consecințele vin din ceea ce amânăm să facem, anume să privim dincolo de cortină și să descoperim care ne sunt credințele pe care le-am „moștenit”. Odată ce am privit acolo, este important să facem curățenie și să lăsăm în loc credințe care să ne susțină procesul de creștere în viață. Cu cât amânăm mai mult să privim în spatele „cortinei”, cu atât mai mult ne lăsăm pe mâna programelor instalate”, conchide psihologul Andra Tănăsescu.

Citește și:

Cum sabotăm fericirea noastră și a celor din jur? Opinia psihologului

Efectele bullying-ul asupra Generației Z și Alpha. Ce spun psihologii

7 metode să eviți intoxicarea mentală de la o societate „ultra consumeristă”. Explicațiile psihologului

Cum strigă după ajutor Generația Z și Generația Alpha?

Cum le putem reda copilăria micuților noștri?

Dacă timpul nu ne-ar alerga ai putea sta la povestiri ore întregi cu Rona. Pentru că ea dă importanță fiecărui lucru care i s-a întâmplat sau i se întâmplă în viață și se bucură de orice mărunțiș cu inocența unui copil.

„Copilul Rona urca pe acoperiș ca să ia cireșele cele mai bune pentru că eram sigură că nu au niciun vierme în ele. De aceea, eu nu pot niciodată să mănânc un fruct stricat. Pentru mine, un fruct înseamnă să te urci în copac și să-mi iau ce fruct vreau.“

Rona a cunoscut bucuriile scenei încă de la 5 ani. „Pentru mine a cânta înseamnă să se audă dincolo de pereți.Pentru mine vocea a fost să transmit , să sparg peretele să se audă dincolo.“.

Astăzi poți urmări prima parte dintr-un interviu spumos cu Rona Hartner, în care puteți afla aproape tot despre copilul Rona, și despre rolul pe care l-au avut părinții în formarea ei. Aceștia i-au creat copilului Rona un Univers al culorilor și al frumuseții în care trăia zi de zi. „Mama făcea în fiecare dimineață micul dejun în culori. Nu se trântea o pleașcă acolo și gata masa. Nu, ea aranja totul în culori și tranforma fiecare mâncare“.

Mâine poți urmări partea a doua a interviului în care vei afla cum a ajuns Rona Hartner să trăiască în Franța, dar vei vedea și un dialog emoționant cu viitorul său soț, DJ HMJ.

Vezi și: