Am stat izolată în casă în Oradea, împreună cu logodnicul meu. La început, am glumit gândindu-mă cum introvertita de mine iubea ideea de a stat departe de oameni o perioadă în care pot să fac mai multe pentru mine. Asta a durat cam o săptămână. Cea mai mare provocare, însă, pentru mine, a fost să rămân motivată și să combat gândurile negative, anxioase.

Cred că cel mai mult m-am bucurat de reconectarea cu lucrurile mărunte care mă fac fericită și s-o fac fără a mă simți vinovată.

Mi-am dat seama în perioada asta că pentru cea mai mare parte a vieții mele i-am lăsat pe alții să-mi influențeze percepția despre mine. M-a făcut să-mi dau seama că fericirea mea se afla în mâinile unor zeci de oameni, dar nu în ale mele. Și m-am hotărât să recâștig controlul vocii mele.

Am observat că stau foarte mult agățată de ideea „oare cum ar trebui să arate viața mea sau ce ar trebui să fac în loc să las lucrurile să treacă și să mă deschid pentru prezent sau viitor”. Uneori să te ții de un lucru sau de o persoană este mai dureros decât să le dai drumul

Vreau să fac un efort conștient de a face pauze. Vreau să merg în adâncul meu să văd dacă trăiesc pentru mine, dacă îmi hrănesc bucuriile sufletului și să pun în balanță ce trebuie să las să plece pentru că mie nu îmi mai este de folos. Am văzut cât de mult mă agăț de ideea cum ar trebui să arate viața, în loc să abandonez ce nu-mi trebuie, să mă deschid către prezent și viitor.

Alina, 25 de ani

Eu împart un apartament din București cu o prietenă, și sunt bucuroasă că am fost împreună în perioada asta.

Să nu văd oameni și să nu-mi pot îmbrățișa sau vedea familia care trăiește în alt oraș a fost foarte greu pentru mine. Sunt o extrovertită, iar dacă stau foarte mult timp în casă ceva nu e OK. A trebuit să fac eforturi mari să-mi păstrez obiceiurile mici de zi cu zi (băut cafea dimineața, citit 20 de pagini pe zi dintr-o carte, să lucrez la niște proiecte, etc) și să nu intru în depresie.

Așa că am ales în puținele ieșiri din casă, sau când alergam să-mi fac un alt fel de rutină. Trăiesc într-o zonă frumoasă, cu case vechi, mulți copaci și cafenele prietenoase destul de aproape de casă. Mi-a plăcut să explorez vecinătatea altfel, cu noi coordonate: mi-am ales casele preferate și am apreciat primăvara într-un mod în care nu o mai făcusem până atunci.

Poate că știam asta undeva în sinea mea, dar orice despre care spun că aș face dacă aș avea mai mult timp, este de fapt ceva pentru care nu mi-am făcut timp. Mi-am dat seama și cât de dificil îmi este să fiu îndurătoare cu mine.

Cred că dezamăgirea despre noi înșine atunci când ne privim în oglindă scoate la iveală în ce ne-am pus speranța, așteptările. Având spațiu pentru a-mi plâge unele dintre dezamăgiri, am putut să stau cu mine însămi și să-mi dau seama care sunt zonele de care îmi e teamă, rușine, mă apăr, dar și de cele în care mă simt în siguranță sau pe care le iubesc.

Sper ca micul dejun să devină un obicei de zi cu zi, iar gătitul în casă să fie o regulă, și nu o excepție. Sper să fiu mai blândă și mai bună, recunoscătoare pentru ceea ce am, să îmbrățișez oamenii și mai strâns decât o făceam înainte. M-am odihnit, mi-am tras sufletul. Vreau să văd acest moment ca pe o linie de pornire. Vreau să am în fiecare zi momente cu mine, de liniște, poate chiar meditație.

Bianca, 28 de ani

Pentru mine carantina a fost exact perioada de care aveam nevoie să mă reinventez.

Am petrecut primele șase săptămâni în izolare totală alături de Barni, soțul meu, (un tip foarte de gașcă). Cea mai mare surpriză pentru mine a fost să descopăr că știu să gătesc și că îmi mai și place, chipurile.

Cine ar fi crezut vreodată!? Înainte de izbucnirea pandemiei, lucram la o clinică privată, timpul mi-l petreceam la job, iar serile obișnuiam să pictez. Ieșeam să mănânc în oraș o zi da una nu, și niciodată nu m-am gândit că poate izbucnii o epidemie care să ne forțeze pe toți să ne autoizolăm la domiciliu.

Carantina mi-a oferit șansa să mă redescopăr ca invidid dar și ca artist. Am avut foarte mult timp să descopăr că mă pricep la o grămadă de treburi, l-am cunoscut și mai bine pe Barni și am petrecut tot timpul împreună descoperind tot felul de lucruri împreună.

Nu m-am plâns de țara asta, cel puțin nu de data asta. Că nu este România cea mai bună, se știe, dar nici cea mai rea. Ah, ce ne mai place să ne văicărim și să ne victimizăm. Pun pariu că dacă întrebi un francez de rând are multe nemulțumiri la adresa lui Macron. Și nu legate de nevasta acestuia. La fel este dacă întrebi un spaniol, un italian și așa mai departe.

Am vorbit cu cei dragi prin telefon, am citit mai mult și mi-am odihnit sufletul pe deplin. Nu mi-a fost dor nici de restaurante, nici de cafenele, aproape că am uitat cum e să stai la coadă la Starbucks.

La sfârșitul lunii aprilie destinul mi-a adus în cale o nouă oportunitate de carieră pe care nu am ezitat s-o îmbrățișez cu drag.

M-am reinventat din nou, am renăscut în calitate de jurnalist și treaba asta mi-a plăcut fantastic de mult. De fapt, în viața mea toate lucrurile bune au apărut în momente de criză. Fie vorba de o relație, de un examen promovat, de o idee inovatoare, de o fotografie executată perfect sau de nu job nou!

Primul lucru pe care l-am făcut luni, 1 iunie, a fost să merg la cafeneaua mea preferată din Dorobanți și să savurez în taină un cappuccino. Peisajul era același, dar am văzut urme de schimbare în privirea oamenilor din jurul meu; erau mai temători, mai descurajați, mai neîncrezători.

Eu sunt aceeași, am un entuziasm născut din dorința de a impacta societatea în care trăiesc. Am aceleași dorințe, aceleași țeluri.

Cu siguranță sunt mai matură, mai sigură pe mine, și mai conștientă că totul se poate schimba oricând, iar că nimic de acum încolo nu trebuie să ne ia prin surprindere!

Diana, 40 de ani

Crezând că mă voi duce în continuare la muncă și voi interacționa cu colegii, în primele două săptămâni m-am mutat la o mătușă care stătea mai aproape de locul unde lucrez. După aceea, însă, după ce am început să lucrez de acasă am revenit în domiciliul meu unde stau singură.

În această carantină, am găsit timp pentru mine, ceea ce pare totuși ciudat într-o perioadă de izolare socială. Sunt o persoană extrem de introvertită, deși mereu sunt în preajma multor oameni. Niciodată nu mi-am dat seama cât de mult duc lipsa timpului în care merg singură pe stradă sau conduc mașina. Am ieșit la plimbări prin cartier sau la alergat, dar parcă nu era același lucru. Perioada asta m-a făcut să fiu mai creativă cu modul în care îmi gestionez timpul, inclusiv discuțiile pe Zoom sau FaceTimes din fiecare seară.

Ritmul acesta al vieții mi-a adus cea mai mare bucurie. Sunt o persoană „de casă”, și practic a fost un fel de cadou să nu mă simt vinovată pentru faptul că stau acasă tot timpul. A fost foarte reconfortant pentru mine.

Mi-am dat seama în perioada asta că îmi place să dețin controlul, „control freak” cum se zice în engleză. „Știam asta dinainte, dar nu eram pregătită pentru această latură a mea. La început am avut o stare de anxietate. Mă întorceam de la cumpărături sau alergat și voiam să fiu sigură și să știu exact tot ce ar fi putut să mă expună virusului. Iar când am stat cu mătușa mea o întrebam, unde a fost, pe ce a pus mâna, dacă s-a spălat pe mâini, dacă a spălat cada după ce a folosit-o.

Nu mi-am dat seama cât de mult mă consumam singură. Mai ales după ce am înțeles că diabetecii sunt foarte afectați de coronavirus, gândurile mele au fost: eu, mai întâi, și apoi restul. Am fost destul de dezamăgită să-mi văd unele laturi adevărate.

A fost prima dată într-o perioadă lungă de vreme în care mi-am permis să nu fiu atât de ocupată. Multe dintre proiectele mele au fost puse pe așteptare. M-am îndrăgostit de o viață în care nu aveam o listă uriașă cu lucruri pe care trebuie să le fac și care-mi stă mereu atârnată deasupra capului. Îmi place să creez lucruri noi și nu voi înceta să lucrez la diverse proiecte, dar în cel mai serios mod vreau să lucrez la proiectul care sunt eu, și să mă pun pe mine pe primul loc.

Cristina, 35 de ani
Vestea virusului „m-a prins” în Londra, unde tocmai ce ajunsesem nu să o iau de la capăt, ci să ”Let it Be!” . O bună și dragă, și frumoasă prietenă (to say the least) m-a primit nu doar cu brațele deschise, ci și cu un concert-surpriză, cu little trips prin Londra, expresii & how to… cu tot ce a avut mai bun în tolba ei de oferit. Mno bun, a început căutarea febrilă de job-uri: mail-uri, telefoane, interviuri, recruteri și mult, mult good old Google Maps.

Am găsit orașul cu port la Tamisa la fel de prietenos ca și în alte dăți, doar că acum nu mai sunt în trecere. Nu-i ușor să scapi de ”sindromul turistului”; mi-a luat vreo 4 luni să îmi dau seama și să simt că sunt de-a locului, că nu trebuie să mai fotografiez toate străzile și pub-urile care îmi plac, fiindcă o să le mai văd, și, în sfârșit, sa nu mai folosesc ”sfântul” maps.

Izolarea s-a instalat la fel de repede ca virusul: de la speech-urile autorităților prin megafoane, ne-am trezit direct cu măști, mănuși, un adevărat kit de aventurare în lume. Măsurile nu au fost prea stricte față de România, însă ne-am izolat cât de bine am putut. Și da, am gătit, am citit, am vorbit cu cei de acasă și cu prietenii mai mult decât oricând, într-un timp atât de scurt. Cel mai intens moment de panică l-am avut atunci când s-au oprit interviurile, zborurile, de parcă se oprise tot. Totuși, cumva, îmi era limpede că sunt unde trebuie, că being still for a while is not that bad; ca în melodia „Stuck in a Moment You Can’t Get Out Of”, U2, în care, deși pare o situație fară ieșire, mă face să dansez, să cant și să nu-mi plâng de milă. Bine, s-a și plâns de-adevaratalea de câteva ori, dar s-a și ras, mult mai mult, cu veselie și cu sentimentul ăla de Nirvana.

Să stai cu o prietena în pandemie este super fun! Să te prindă în altă țară, pentru a mine a fost mai mult decât interesant! Nu aș putea să fac un calendar cu ziua x, y, z de pandemie, pentru că am trăit și am trecut prin prea multe stări și clipe, ca să le mai pot pune în ordine. Sunt încă în Londra, nu știu ce vă urma, însă stiu că I am here to stay.

Îmi este dor de omuleții din România, mai mici și mai mari, știu ei care sunt… și, vedeți, încă stiu unde stați! :))
Acum, aproape de final, mă simt victorioasă! Mă simt victorioasă, pentru că am câștigat o prietenie unică, pe viață, pentru că le-am păstrat pe cele dragi, pentru că se ivesc, aici, altele noi…

Ana, 23 de ani

Locuiesc într-un campus din Paris, cu un parc privat alcătuit din diverse case reprezentând diferite țări pentru studenții străini. Nu exista Casa României, practic, ci Casa mai multor state din Europa de sud și sud-est și sunt vreo 50 de persoane. Stau pe un etaj cu alți 16 artiști și muzicieni. Deși există reguli stricte de distanțare socială, am putut să intru în contact cu oameni despre care habar n-aveam că trăiesc în aceeași clădire. Mentalitatea „suntem în asta împreună” a funcționat foarte bine aici, în fiecare zi”.

Cred că ospitalitatea este cea mai importantă formă de artă. Am un raft plin cu căni de cafea pe care s-a pus praful în această perioadă. Fiecare îmi amintește de diferiți prieteni, momente, de comunitate sau de frumusețea de a trăi cu alții. Mi-au lipsit întâlnirile cu oamenii și pălăvrăgitul în jurul unei mese.

Vremea devenise într-un final suficient de caldă în Paris, așa că am lăsat ferestrele deschise. Luni dimineața spălam rufe. Deschideam ferestrele larg, iar briza, aroma detergentului de trandafiri și tonurile de alb inspirau poezie. Scriam o poezi pe zi la o mașină de scris vintage pe care o găsisem într-un târg de vechituri și le împărtășeam lumii: pe Facebook sau altfel.

Reînvăț ospitalitatea: un nou fel de ospitalitate. Învăț să-mi acord mie spațiu, să-mi restructurez ziua cu puține farfurii de spălat. Am învățat să las bilete vecinilor, în loc să bat la ușă. Am învățat să râd atunci când conexiunea WIFI nu funcționează sau mă încurc în parolele Zoom. Învăț un nou fel de ospitalitate în casa sufletului meu.

Speranța mea a fost zdruncinată în această perioadă. Mi-am dat seama cât de mult pun din mine în lucrurile pe care le fac, decât în cine sunt. Oamenii de aici au avut o stare bună și pozitivism. Trăind într-un context străin în timpul COVID-19 am încercat să aflu dacă viața și visurile mele își au rădăcina în pregătire și speranță adevărată, sau sunt pur și simplu optimism fabricat sau planuri nestatornice fără o fundație.

Această perioadă m-a învățat frumusețea și simplitatea naturii interioare și a intimității gândurilor și sentimentelor mele. Cred, de asemenea, că lumea este pe cale să reînvețe sp existe. Totul începe cu rădăcinile fiecărui individ, la nivel personal. Am învățat că relațiile sunt sacre și, precum semințele dintr-o grădină, pot fi cultivate și crescute. Este nevoie doar de timp, răbdare, și unele furtuni și căutarea luminii.

Monica, 38 de ani

Trăiesc cu soțul și cei trei copii ai mei (11, 10 și 6 ani) și un câine. Am tot schimbat camerele pentru a reuși ca toți cei trei copii să poată face școală de acasă, dar și pentru ca eu și soțul meu să putem lucra de acasă.

Partea cea mai dificilă a fost să joc diverse roluri pentru copiii mei, dar și pentru mine, în aceeași zi. Uneori chiar într-un interval de câteva ore. Uneori eram profesor, uneori prieten și partener de joacă, apoi bucătar, expert marketing, și foarte rar apucam să fac meditație.

Cea mai bună parte a izolării a fost că am stat toți față în față, ca o familie. În izolare, am avut foarte mult timp și spațiu ca să fim împreună. De la momentul în care ne uitam la filmulețe sau emisiuni, luam gustarea împreună, prânzul în fiecare, glumeam și râdeam foarte mult. M-am bucurat de toată această perioadă.

Mi-am dat seama că în continuare nu-mi place să curăț bucătăria. Mi-am dat seama că sunt o persoană de casă, așa cum bănuiam, și că mă îngrijorez mai des decât ar trebui.

Am aflat cât de mult poate starea mea să-i afecteze pe cei din jurul meu. Când sunt stresată, asta are efect de undă. Când sunt calmă, același lucru. Mi-am dat seama cât de interconectați suntem toți sub același acoperiș, non-stop, și cum punându-mi mie, metaforic vorbind, prima masca de oxigen (să fac sport, să dorm suficient și să am momente când nu funcționez), mă face o mamă mai bună, mai blândă și un partener ideal, iar casa…casa un loc mai însorit.

Îmi propun să nu mai fie fiecare zi ca și cum mi s-ar cuveni. Este uimitor cât de ușor am făcut-o înainte, iar perioada asta de izolare mi-au amintit că și zilele stresante, normale, obișnuite cu tot felul de mici sau mari evenimente sunt un dar.

La adăpostul multor locuințe din România, în spatele ușilor închise de teama noului COVID-19, se petrec adevărate drame.  Pentru a evita astfel de situații e important să știi ce drepturi ai în calitate de victimă și ce obligații are polițistul. 

Din materialul următor poți afla cum te apără legea în fața agresorului din familie. Un material #Hashtag.

Astfel, timpul, atenția, gândurile și acțiunile orientate către teama de pandemie sunt manifestarea energiei noastre vitale, de zi cu zi. Cantitatea de efort pe care o investim în a ține viu acest aspect din noi, duce în timp la epuizare și ne face să ne pierdem concentrarea, răbdarea, ne poate provoca insomnii, oboseală cronică, dereglări digestive, tendința de a ne închide în noi, de a ne izola, atacuri de panică sau chiar depresie.

În opinia psihologului Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI), toate aceste reacții vin odată cu alegerea noastră (conștientă sau nu) de a păstra conexiunea vie cu toate senzațiile, gândurile și trăirile care vin la pachet cu frica, îngrijorarea sau nesiguranța. „Frica are putere doar în măsura în care alegem să i-o oferim noi.

Dacă alegem să oprim alimentarea fricilor și să ne concentrăm pe lucrurile pozitive, atunci aceasta își va epuiza resursele iar impactul ei asupra noastră va scădea considerabil. Frica este ca bateria telefonului. O alimentăm prin a băga telefonul în priză. Cu cât stă mai mult conectată la curent, cu atât mai mult se va încărca și va păstra aprinsă sursa anxietății noastre (telefonul). Dacă, dintr-un motiv oarecare, ar primi o tensiune mult mai mare decât cea normal, ni s-ar prăji atât bateria cât și telefonul. Din momentul în care decidem să scoatem telefonul din priză și să epuizăm resursele bateriei, aceasta va rămâne fără putere și în final va înceta să ne controleze”, explică psihologul Andra Tănăsescu.

După ce a stat la Londra pentru două luni, Keil a revenit în Paris exact înainte de carantină. „În loc să ies și să mă conectez cu străzile pe care îmi place să mă plimb, am descoperit că sunt blocată și legată de constrângerile apartamentului meu de la etajul șase”, spune ea. „Ca mulți alții, m-am găsit deodată izolată și cu nesiguranța zilei de mâine.  Mă simțeam de parcă eram într-un vis, trăind undeva între real și suprareal cu singura ghidare după știri, ce auzeam de la prieteni și schimbările pe care observam că se petrec în jurul meu în fiecare zi.”

Julia Keil: „Inițial, m-am gândit doar să recreez Lady Lilith, a lui Dante Rossettu, și am așteptat pentru momentul potrivit când lumina serii devine aurie. Totuși, când am făcut fotografia, am preferat ca în loc să țin o oglindă precum Lady Lilith, să-mi iau telefonul, care a devenit un semn al autoreflexiei și comunicării permițându-ne să stăm conectați în izolare.”

„Mi-am dat repede seama că fără să lucrez și să am o viață socială, am trecut de la etapa în care nu aveam suficient timp, la cea în care aveam din belșug. Toate scuzele mi care mi le găsisem înainte pentru a nu-mi urma ideile creative erau acum fără rost. Am decis în fiecare zi să fac un portret – m-am transpus în acea lume. M-am dicumentat, am ascultat muzică din acea perioadă, m-am uitat la filme și documentare. Am studiat poziția și emoția din fiecare imagine sau pictură aleasă și, bineînențeles, mi-am acordat timp pentru a face fotografia și a o prelucra apoi.”

Julia Keil: „Această fotografie a fost inspirată de filmul Pulp Fiction, regizat de Quentin Tarantino. Am vrut să recreez un poster emblematic al filmului cu obiecte reprezentative în prezent. Am intitulat-o „Real Fiction” din cauza multor povești suprarealiste, tragice și unele senzaționale care ne invadează paginile de social media.”

„Tot ceea ce alcătuia fiecare imagine am improvizat cu ceea ce aveam deja acasă cu excepția unor peruci, pe care le-am așteptat nerăbdătoare după ce lea-m comandat pe Amazon. Continuarea acestui proiect mi-a oferit o structură și un „loc de joacă” în zilele de carantină, dar și un înțeles pentru a comunica din punct de vedere vizual ceea ce eu și alții poate că au simțit sau experimentat în această perioadă.”

Julia Keil: „În timp ce căutam prin imagini emblematice, mi-am amintit de această frumoasă pictură, Fata cu un cercel de perlă a lui Johannes Vermeer. Și cum nu aveam niciun cercel mare de perlă am improvizat cu ce aveam – o pereche de cercei prezentînd un ou prăjit, și prosopul albastru de baie pe care-l înfășor în jurul capului după fiecare duș.”

„Să avem o lume cu ritm încetinit, în afară de circumstanțele tragice, poate fi luată ca o un fel de cadou – un cadou care poate fi plin numai de teamă, dar și de speranță și ocazie de a reflecta, de a învăța și de a te reconecta în moduri pe care le-am dat la o parte în lumea care obișnuia să fie”.

Julia Keil: „Am văzut filmul cu vampiri „Only Lovers Left Alive”, regizat de Jim Jarmush, cu o seară înainte să fac poza. Mi s-a părut că reflectă foarte bine climatul actual, cu câțiva oameni care ies afară în timpul zilei și care sunt în stare de izolare, așa cum este personajul lui Adam.Am recreat prima scenă și m-am înconjurat de cărți de ficțiune și psihologie, pentru a comenta asupra suprarealului, lumii care seamănă cu un vis în care pare că eu și alții suntem implicați.”

Julia Keil : „Inspirată de „The Soul of the Rose” a lui Waterhouse, această fotografie din serie s-a născut din dorința mea de a fi afară mirosind noile flori ale primăverii, iar acum nu aveam decât acest trandafir uscat.”

Julia Keil: „Am petrecut ziua în lumina soarelui la fereastra mea ținând în mâini globul disco sperând să surprind reflexiile de care aveam nevoie, și asta în timp ce ascultam muzica de la Sister Sledge, Blondie și Chic. Am făcut poza a doua zi după ce m-am uitat la Saturday Night Fever.”

Julia Keil: „Unele zile sunt albastre. Perioada de albastru a lui Picasso a fost atunci când a căzut în depresie. Subiectul din tabloul său „ Femme aux Bras Croisés”, care ar putea fi o deținută de la spitalul-închisoare Saint-Lazare din Paris, are o expresie goală, a cuiva care a trecut prin multă suferință și care se află sub o vrajă profundă și întunecată. Această privire goală și starea de izolare au o legătură cu mine și mi-am dorit să le recreez.”

Julia Keil: „Aceasta a fost inspirată de personajul Pris din filmul „Blade Runner”, regizat de Ridley Scott. În prwzent, gândurile la viitor sunt constante și pline de incertitudine. Acest film a fost lansat în 1982 cu acțiunea în 2019. În multe feluri, el evaluează înțelesul umanității într-o lume vigilentă, ceva cu care rezonez în această stare de reevaluare a modurilor de trai și de colectare a informațiilor.”

Julia Keil: „M-am plimbat pe străzile Parisului, dincolo de fereastra mea cu ajutorul cuvintelor lui Hemingway. Unele zile dunt compleșitoare din cauza oboselii și a unei minți umplute de zgomot acompaniată de un dor de liniște interioarî și aer.”

Julia Keil: „Am vrut să fac propria mea versiune a minunatului portert al lui Meryl Streep făcut de Annie Leibovitz, dar cu elemente pe care le folosesc de obicei, cum ar fi o mască cu argilă. Periuța și pasta de dinți pe care nu se află focusul sunt un indiciu că este vorba despre oglinda din baie, iar privitorii sunt reflexia mea.”

Julia Keil: „Am vrut să explorez simbolismul atingerii în climatul actual cu multele avertizări de a nu ne atinge fața și de a păstra 2 metri distanță unii față de alții. Acest portret a necesitat o altfel de abordare, hotărând să printez imaginea în stil cianotic.”

Julia Keil: „Lucrările lui Gerhard Richter au fost mereu o inspirație pentru mine, încă de când eram tânără. În mod ironic, și ascunderea chipului în fața camerei. Pentru acest portert, am decis să nu am o costumație și să recreez acest efect folosind balsam de buze și folie de plastic pentru împachetat.”

Julia Keil: „Acest portret a fost inspirat și de știrea că toate comenzile neesențiale de pe Amazon au fost suspendate în Franța, dar și de Pandora din mitologia greacă, care a cedat cuzriozității și a eliberat boala, moartea și sărăcia peste lume dintr-o cutie misterioasă pe care i-a dat-o Zeus. Ea s-a grăbit să închidă cutia, dar și-a dat seama că a mai rămas ceva în interior care se simțea altfel. Deschizând încă o dată cutia, ultimul lucru a zburat afară, plin de lumină și de spirit, împrăștiind liniște peste panică și durere. Această lumină era speranța. Iar speranța este cadoul care ne curge nou, oamenilor, prin venele comune, îndemnându-ne să mergem mai departe, insuflîndu-ne ideea că vom trece și peste asta.”

sursa: BBC

Potrivit specialiștilor, cu cât atitudinea și starea noastră psihică este calmă și pozitivă, indiferent de natura problemei, cât de mare sau gravă ar fi aceasta problemă, cu atât avem șanse mai mari să ne fie mai bine; asta deoarece sistemul nostru imunitar este în strânsă legătură negativă cu stresul, respectiv pozitivă cu relaxarea și tonusul psihic din viața noastră.

În opinia psihologului Angela Nuțu, vicepreședintele Asociației Române de Hipnoză, am învățat de-a lungul timpului (ca specie, nu doar ca individ) că dacă prevedem pericole și facem strategii în avans, avem șanse mai mari să avem ce mânca, să rămânem în viață, să perpetuăm specia și puii de om să crească și să fie în siguranță, etc. Totodată, am învățat atât de bine această lecție, ne-am dezvoltat capacitatea de a previziona atât de mult încât acest lucru se poate (si uneori o face!) întoarce împotriva noastră. Pentru ca avem această dublă sau triplă calitate a creierului nostru, avem rațiunea, mintea conștientă și avem EMOȚIILE, instinctele, instinctul de supraviețuire.

„Astăzi suferim de atacuri de panică fără să existe NICIO amenințare reală – nici pantera sau ursul, nici foametea, nici războiul, nici atacul tribului vecin venit să ne ia hrana sau să ne siluiască femeile etc. Astăzi avem anxietate, doar uită-te ce se întâmplă, astăzi, când oamenii sunt nevoiți să stea în case; sau anxietate de ieșit afară, între oameni, între semenii noștri. Astăzi, avem stări de frică fără obiect și motiv, avem fobii de lucruri sau animale cu care de fapt nu ne interesectăm mai deloc sau chiar niciodată. Știai că, statistic vorbind, în mai mult de 80% dintre situațiile în care ne temem de ceva rău care ni s-ar putea întâmpla, de fapt acele lucruri nu se întâmplă niciodată, sau nu sunt atât de grave pe cat ne imaginăm?! „, explică psihologul Angela Nuțu, vicepreședintele Asociației Române de Hipnoză.

Ghid de supraviețuire … mentală în plină pandemie de Covid-19

1. Meditează. „Mulți se sperie de această concept deoarece automat se gândesc la metodele complexe din filme. Este o modă poate, dar tu fă-o așa… cinstit și relaxat, pentru sufletul tău! Dacă nu ai vreo metodă anume pe care să o cunoști, e simplu: stai într-o poziție relaxată și observă-ți respirația, bătăile inimii sau gândurile care vin și…ghici ce? – trec! Doar observă-le, nu le urma, nu le combate! Fă acest lucru ori de cate ori ai ocazia sau ai nevoie. Începe cu câte 5, maxim 10 minute, nu te arunca la prea mult timp încă de la inceput. Altfel va fi ca la dietele cu o roșie pe zi… te va ține până pe la ora 16-17 când devastezi frigiderul”, explică psihologul Angela Nuțu.

2. Introspecția. „Stai cu tine și întelege-te. Iartă-te! Acceptă-te! Cunoaște-te! Spuneți mereu că cel mai bine e așa cum se întâmplă, că era nevoie în drumul tău, în viața ta să ai acea experiență, care o fi ea, mai ales acelea care nu-ți plac, ca să fii mai mult, să fii mai conștient, să fii mai puternic, mai iertător sau plin de compasiune etc.”, spune specialistul.

3. Râzi. „Fă din asta un obicei! Construiește o „autostradă” pentru atitudinea de joacă, de bucurie. Uneori este bine să nu ne luăm prea tare în serios! Dă-ți voie să „greșești”! Dacă te temi de ridicol sau de greșeli, fă-le special! Imunizează-te! Ieși din casă cu tricolul pus pe dos și observă, cu uimire, cum pământul nu s-a oprit din rotație pentru că tu ai făcut acest lucru”, este de părere psihologul Angela Nuțu.

4. Cultivă recunoștința. „Simt că nu pot sublinia îndeajuns importanța acestui lucru, acestui obicei – de a fi recunoscători pentru ceea ce trăim, avem, experimentăm, suntem! Dimineața, când te trezești și/sau seara când te duci la nani, fă-o cu sufletul ușor pentru toate binecuvântările din viața ta! Poate ai două mâini, două picioare. Poate mergi bine sau chiar poți alerga. Poate ai un job, un partener, părinții sau măcar unul dintre ei în viață, frați, surori, prieteni. Poate ești frumos/frumoasă, poate ai haine frumoase și o casă confortabilă, și vacanțe, și amintiri speciale.

Poate azi ai găsit rapid un loc liber de parcare cand te grăbeai. Poate realizezi că ești integru mental si psihic – crede-mă, am facut rezidențiat la Spitalul Obregia din Bucuresti și știu ce înseamnă să nu fii! Indiferent că sunt motive mari sau mici, dă-ți seama câte motive de recunoștință și bucurie ai în fiecare zi! Infinit mai multe decât cele de lipsă sau teamă! Cu alte cuvinte – dă un sens, o direcție vieții tale! Aceea a binelui și a creșterii! Cu cât o să faci aceste lucruri, cu atât teama, stresul și imunitatea scăzută, vor fi mai mici în viața ta. Pentru că alegi ce atitudini și emoții să cultivi! Fii liber, fii conștient, fii vesel, întelege, acceptă și fii recunoscător!”, conchide psihologul Angela Nuțu, vicepreședintele Asociației Române de Hipnoză.

Dar Kruger, ca oricare altă rezervație naturală, a fost închis încă din 25 martie din cauza carantinei provocate de coronavirus. Felinele mari erau văzute pe drumuri  de către rangeri de obicei numai noaptea.

Cum au fost făcute fotografiile?

Ca ranger într-una din cele mai mari rezervații din Africa, Sowry are un rol esențial și continuă să muncească în timpul carantinei, verificând rezervația și păzind animalele de braconieri.

În timp ce conducea mașina aproape de Orpen Rest Camă, a observat leii întinși pe drum în fațî și s-a apropiat de ei la numai cinci metri pentru a privi neobișnuitul fenomen. Când a făcut poze cu telefonul mobil, leii nu au părut deranjați, mulți dintre ei părând să doarmă adânc.

„Leii sunt obișnuiți cu oameni în mașini”, explică el. „Toate animalele au o teamă instinctivă mai mare față de oamenii care merg pe jos, așa că dacă m-aș fi dus pe jos spre ei, nu mi-ar fi permis să mă apropii atât de mult.”

Cea mai bătrână leoaică din rezervație are aproape 14 ani, „ceea ce este foarte mult pentru o leoaică”, așa că sunt obișnuiți să vadă mașini. În mod normal, Sowry ar vedea lei dormind pe drumurile din rezervație în nopțile reci de iarnă când asflatul reține mare parte din căldură. Ceea ce rangerii nu-și doresc totuși este ca leii să înceapă să creadă că drumurile sunt locuri sigure, doar pentru că acum sunt goale.

Cum afectează carantina rezervația?

În aceste vremuri de liniște au fost văzuți leii dar și câini sălbatici într-un golf din rezervație, dar altfel spus Sowry nu crede că această carantină ar avea vreun efect major asupra comportamentului animalelor. Deocamdată.

pic.twitter.com/50DtDGmHEm

— Kruger National Park (@SANParksKNP) April 13, 2020

„Kruger este un loc foarte sălbatic”, spune el. „A fost și încă este sălbatic.”

Este foarte fericit că poate arăta fotografiile sale oamenilor care nu pot vizita rezervația acum din cauza pandemiei cu coronavirus. „Sunt vremuri dificile pentru toată lumea, iar intenția a fost de a aduce oamenilor bucurie”, spune el.

Până azi, Africa de Sud a înregistrat 34 de decese din cauza COVID-19 și a înregistrat 2.506 de cazuri de infecție, făcând-o cea mai afectată țară din Africa. Carantina a fost extinsă miercuri cu încă două săptămâni.

„Toată lumea își dă seama de importanța carantinei, iar rangerii sunt aici pentru aș face treaba în mod obișnuit”, spune ofițerul de presăa Isaac Phaala. „Pentru a menține infrastructura, e nevoie de puțină muncă, astfel încât atunci când rezervația se va deschide, să nu trebuiască să o iei de la zero”

Cât despre lei, spune el, „în mod normal ar fi în tufișuri, din cauza traficului, dar sunt foarte deștepți, iar acum se bucură de libertatea oferită de parc în lipsa noastră”.

Dar, s-ar putea să vă întrebați, de ce leii ar prefera asfaltul în dezavantajul ierbii? Poate din simplu motiv că a plouat timp de aproape 24 de de ore și așa cum explică și Phaala: „asfaltul era mai uscat decât iarba la ora aceea – felinele și apa nu se prea înțeleg”.

sursa: BBC

foto: RICHARD SOWRY/KRUGER NATIONAL PARK

COVID-19 este o boală nouă, dar este provocată de un coronavirus de tipul celui identificat prima dată de dr. Almeida în 1964 în laboratorul ei din Spitalul St. Thomas din Londra.

Virusologul s-a născut cu numele June Hart în 1930 și a crescut într-o casă închiriată aproape de Alexandra Park în nord-estul orașului Glasgow. A abandonat școala la 16 ani, dar s-a angajat ca tehnician într-un laborator de histopatologie de la Glasgow Royal Infirmary. Mai târziu, s-a mutat la Londra pentru a-și continua cariera, iar în 1954 s-a căsătorit cu Enriques Almeida, un artist venezuelean.

Cercetarea

Cuplul, împreună cu fiica lor, s-a mutat la Toronto, în Canada, și, potrivit scriitorului George Winter, dr. Almeida și-a dezvoltat abilitățile cu un microscop electronic la Institutul Cancerului din Ontario.

A creat o metodă prin care virusurile erau mai bine observate prin folosirea unor anticorpi care să-i reunească. Winter a declarat pentru BBC Radio Scotland că talentul medicului au fost recunoscute în Marea Britanie și a revenit aici în 1964 la St Thomas’s Hospital Medical School în Londra, același spital care l-a tratat și pe prim-ministrul Boris Johnson pentru că suferea de infecția cu COVID-19.

La întoarcere a început să colaboreze cu dr. David Tyrell, care conducea o cercetare asupra banalei răceli în Salisbury, în Wiltshire. Winter spune că dr. Tyrell studia spălăturile nazale ale unor voluntari, iar echipa sa descoperise că era posibil să se dezvolte unele virusuri asociate răcelii, dar nu la toți.

O anumită mostră, care a devenit cunoscută ca B814, era din spălăturile nazale ale unui copil de la un internat din Surrey, în 1960. Au descoperit că pot transmite simptomele de răceală obișnuită voluntarilor, dar nu puteau crește un astfel de virus în cultura de celule de rutină.

Totuși, studiile pe voluntari au demonstrat dezvoltarea sa în culturi de organe, iar dr. Tyrell se întreba dacă nu ar putea fi observat la un microscop electronic. I-a trimis mostre lui June Almeida care a observat particulele de virus în mostre, pe care le-a descris ca fiind virusuri gripale, dar care nu sunt chiar la fel. Ea a identificat ceea ce a devenit cunoscut ca fiind primul coronavirus la om.

sursa: Getty Images

Winter spune că dr. Almeida practic văzuse particule precum acestea și înainte, când a investigat hepatita la șoareci și bronșita infecțioasă la găini.

Totuși, spune Winter, lucrarea sa care ar fi trebui să fie publicată a fost respinsă „pentru că juriul a spus că imaginile pe care le-a prezentat erau doar niște poze proaste ale unor particule de virus gripal”.

Despre noua descoperire a lui B814 s-a scris în British Medical Journal în 1965, iar prima fotografie a ceea ce ea a văzut a fost publicată în Journal of Gdneral Virology, doi ani mai târziu.

Potrivit lui Winter, dr. Tyrell și Dr. Almeida, împeună cu prof. Tony Waterson, omul care se afla la conducerea spitalului St.Thomas, l-au numit coronavirus din cauza coroanei sau haloului care-l înconjoară.

Dr. Almeida a lucrat mai târziu la Postgraduate Medical School în Londra, unde și-a luat doctoratul.

Și-a terminat cariera la Institutul Wellcome, unde și-a pus numele pe mai multe descoperiri în domeniul imagisticii virusologice.

După ce a plecat de acolo, dr. Almeida a devenit profesor de yoga, dar a revenit în domeniul său drept consilier la sfîrșitul anilor 1980 când a ajutat la cercetarea noului virus HIV.

June Almeida a murit în 2007, la 77 de ani.

Acum, la 13 ani de moartea sa, în sfârșit primește recunoașterea pe care o merita ca pionier a cărui muncă a accelerat înțelegerea unui virus care în prezent se răspândește în întreaga lume.

sursa: BBC

Cunoscute dintotdeauna ca embleme ale haute couture, Louis Vuitton, Burberry și Chanel sunt celebrate de cunoscătorii în domeniul modei care definind stilul în privința genților, rochiilor și pantofilor.

Acum pun „mușchii” la treabă și își oferă expertiza pentru producerea la haine de protecție pentru cei din prima linie de luptă cu coronavirusul, care a infectat mai mult de 1,9 milioane de oameni și a ucis cel puțin 119.000 în întreaga lume, potrivit Universității Johns Hopkins, citată de CNN.

Răspândirea rapidă a virusului încă din luna decembrue a determinat o cerere imensă la nivel mondial pentru elemente de protecție, precum măștile, mănușile și halatele.

Rerezentanții brandului francez Louis Vuitton spun că este vorba despre o alăturare într-un efort la nivel mondial pentru a asigura mai multe echipamente pentru cei din sistemul medical. Compania, prin intermediul Instagram, spune că a reorientat activitatea unor centre din Franța pentru „a produce sute de mii de măști nechirurgicale” pentru cei din sistemul medical. Prin această inițiativă vom dona echipamente atât de dorite de cei din prima linie a frontului. Mulțumim miilor de artizani care s-au oferit voluntari pentru a crea aceste măști, așa cum fiecare își face datoria în această pandemie”, spun reprezentanții companiei.

Restricțiile de mișcare menite să oprească răspândirea coronavirusului poate face ca violența domestică să fie mai frecventă, mai severă și chiar mai periculoasă.

„Vorbim de violență domestică atunci când o persoană exercită un abuz asupra partenerului, încercând să-l controleze și să-și impună puterea asupra sa în cadrul relației. Abuzul poate fi fizic, psiho-emoțional, sexual sau financiar. În majoritatea cazurilor, violența domestică este săvârșită de bărbați și experimentată de femei, însă sunt și cazuri inverse.”, spune psihologul Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI).

Potrivit acesteia, cea mai des întâlnită formă de abuz este cea fizică, care poate duce la răniri fizice grave, în unele cazuri chiar la pierderea vieții. Este considerat abuz fizic: împingerea, scuipatul, astuparea gurii pentru a nu țipa, pălmuitul, trasul de păr, lovitul sau înjunghiatul cu diverse obiecte, sexul fără consimțământ (sexul nu este o obligativitate care reiese din actul de căsătorie).

Totodată, specialistul afirmă că și abuzul psiho-emoțional este la fel de des întâlnit, cu toate că este un modalitate mai subtilă de a stabili un dezechilibru de putere într-o relație. „Adesea nu poate fi definit clar de către cei din afara relației deoarece nu este văzut cu ochiul liber. De multe ori este greu de definit acest tip de abuz chiar de către victimă în sine, deoarece are un istoric asemănător al familiei de proveniență și consideră „normal” un astfel de comportament, fiindu-i greu să explice concret de unde-i vine suferința. Abuzul psiho-emoțional presupune:  înjosiri și critici constante; control și monitorizare în mod constant prin folosirea tehnologiei (de exemplu, utilizarea programelor spion pentru verificarea și înregistrarea convorbirilor telefonice, acces la conturi de socializare, instalarea pe ascuns a unor camere în casă etc.); amenințări atât către victimă cât și către rudele și prietenii acestora; distrugerea proprietăților/obiectelor victimei; victima nu este lăsată niciodată singură astfel încât să nu poată căuta sau cere ajutor”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru.

Totodată, atunci când există o dinamică a abuzului și controlului într-o relație, riscul de a duce această atitudine și către un abuz sexual este foarte mare. Abuzul sexual presupune: forțarea victimei să întrețină relații intime fără dorința ei; i se spune că e datoria ei să întrețină relații sexuale cu abuzatorul; viol în fața copiilor; viol în cazuri de vulnerabilitate fizică, de exemplu în timpul sarcinii sau chiar în perioada imediată nașterii unui copil; interzicerea accesului la servicii vitale privind sănătatea sexuală și reproductivă a femeii; degradarea emoțional-sexuală prin folosirea pornografiei grafice și explicite.

Nu în ultimul rând, practica abuzului financiar este tot mai răspândită în societatea actuală. Prin această formă de violență domestică, abuzatorul folosește banii ca modalitate de a-și controla partenerul, câștigând putere și dominare asupra sa și are ca scop izolarea persoanei într-o stare de completă dependență financiară.

„Astfel abuzatorul se asigură că femeia este forțată să aleagă între a rămâne în relația abuzivă cu el sau să facă față unei sărăcii extreme. Este considerat abuz financiar: interdicția de a avea un venit independent; interdicția de a cumpăra lucruri personale (de exemplu tampoane sanitare); controlul excesiv asupra finanțelor familiei prin cerința de a justifica toate cheltuielile; interdicția/confiscarea cardurilor bancare; a nu da bani în casă pentru mâncare sau pentru plata facturilor de întreținere; găsirea de diverse motive pentru a-și justifica abuzul”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru.

Cum îi afectează pe copii violența domestică?

Specialistul este de părere că micuții din familia respectivă sau care intră în contact cu respectivul cuplul (trăiesc în aceeași casă), cad victime la rândul lor formelor de abuz fizic (inclusiv sexual) și psiho-emoțional. Acest lucru poate să apară ca o manifestare directă asupra lor sau indirect prin lipsă de afecțiune, înțelegere, comunicare, empatie, inducându-le stări de  frică, nesiguranță, ducând la atacuri de panică, tentația de abandon școlar, depresie sau chiar gânduri de suicid.

Ce riscuri presupune violența domestică în perioada izolării la domiciliu (Covid-19)?

În această perioadă, centrele de criză, adăposturile, serviciile de asistență juridică și de protecție sunt mai reduse, diminuându-se astfel și mai mult accesul la, și așa insuficientele, surse de ajutor la care ar fi putut apela persoanele abuzate. Rămân în picioare serviciile de asistență telefonică, cel puțin teoretic, deoarece victima va evita să sune în prezența agresorului.
Riscurile principale identificate de psihologul Laura Maria Cojocaru în perioada izolării la domiciliu pot fi:
1. Victima este non-stop în prezența agresorului, fapt care face ca agresiunea să crească atât cantitativ cât și „calitativ”.
2. Riscul ca abuzul să devieze către lucruri grave (afectarea gravă a sănătății victimei sau chiar moartea) crește considerabil.
3. Se accentuează deteriorarea stărilor psiho-emoționale ale victimei.
4. Creșterea riscului ca agresiunea să se răsfrânge și asupra copilului/copiilor sau să se diversifice dacă este deja prezentă.

Ce resurse are victima?

1. Menținerea de activități care au ajutat în trecut la gestionarea situațiilor dificile.
2. Ținerea la îndemână (astfel încât partenerul să nu afle) de informații despre liniile de asistență telefonică, asistența socială, protecția copiilor, cea mai apropiată secție de poliție și adăposturi sau servicii de suport disponibile.
3. Asigurarea de sprijin din partea rudelor și a prietenilor de încredere (telefon, e-mail, sms-uri) care le pot acorda ajutor emoțional și practic (adăpost, mâncare, îngrijire pentru copiii lor).
4. Elaborarea unui plan de scăpare pentru ele și copiii lor în cazul în care situația se agravează (modalități – exersate înainte de mai multe ori împreună cu copiii – prin care pot fugi de acasă și se pot adăposti undeva în siguranță): motiv de a ieși din casă, mod de transport, pe cine sună, unde se adăpostesc etc.
5. Ținerea la îndemână (ascunse) a documentelor importante (buletine, certificate de naștere, certificate de proprietate, carnete de sănătate etc.), bani, câteva obiecte personale strict necesare pe care să le ia în caz că trebuie să plece de urgență.

Ea dezvăluit care este noul ei program zilnic într-un interviu pentru emisiunea Garantat 100%. „Sunt în apartamentul meu din București. Dorm destul de mult, ceea ce nu puteam face în trecut pentru că aveam program întotdeauna. Recunosc că mă duc la culcare puțin mai târziu, în jur de orele 23-24, dar dorm până la 10-10.30. Nu dormeam mai mult de ora 8.30-9.00, dar nu pentru că nu puteam. Mental, știind că urma să am un program în timpul zilei, mă trezeam fără alarmă. Acum pot dormi relaxată, pentru că știu că-mi pot face propriul prgram”, spune Halep.

Chiar dacă autoritățile din România au interzis activitățile din afara casei, în afară de deplasările care implică mersul la cumpărături ori la medic, Simona ca și alții care vor să facă mișcare, are un loc unde poate să alerge. „Ia un mic dejun târziu, cam pe la 11, iar după asta ies afară în complex. Alerg pentru că asta e treaba mea și trebuie să mă păstrez în formă. După aceea, îmi fac exercițiile: pentru abdomene, picioare, tot ce pot face în casă, spune Halep. „Alerg cam 20-25 de minte, dar progresiv, aș vrea să alerg o oră, odată. De obicei, nu alerg prea mult, dar acesta este singurul mod în care mă pot menține în formă. În casă, fac flotări, genuflexiuni, fandări,  exerciții pentru spate  – pentru că am probleme, întinderi, abdomene…exact ce făceam când eram copil”. În afară de mâncat și sport, Simona spune că citește mult și se uită la filme.

Izolarea o face pe Simona Halep mai puternică

„Îmi doresc să mai câștig Grand Slam-uri”! Acesta este visul Simonei, după ce vor fi reluate competițiile sportive.

„Am avut perioade, la început, în care teama a fost destul de mare, dar am analizat, am citit foarte mult și mi-am dat seama că, dacă te protejezi, totul o să fie ok”, spune Simona.

Marea sportivă este optimistă și crede că va învăța din această criză să aprecieze mai mult lucrurile care țin de suflet: „Cu siguranță vom ieși altfel din toată perioada aceasta, va fi un impact emoțional destul de mare. Psihic, nu știu dacă o să ajute sau o să fim afectați într-un sens negativ. […] Am senzația că o să învăț să prețuiesc lucrurile mai mici, lucrurile sufletești mult mai mult decât le apreciam înainte de această criză. […] Cred că nu e un lucru atât de rău că Globul și-a luat o pauză, Pământul și-a luat o pauză și se curăță de tot și ne face și pe noi să apreciem alte lucruri decât apreciam înainte.”

Fostul lider mondial le-a transmis un mesaj emoționant tuturor celor care o susțin: „E o perioadă dificilă pentru toată lumea, si pentru mine si pentru toți, indiferent de situația în care te afli. Ar trebui să fim pozitivi, să credem cu toată ființa noastră că se va termina cu bine toată această criză și că în curând o sa avem posibilitatea să ne îmbrățișăm, sa ieșim, sa dam mâna unul cu altul, să ieșim în parc, să ne plimbăm. Pentru mine acesta este obiectivul principal. Dacă ne gândim foarte mult pozitiv la acest lucru putem și noi să schimbăm un pic energia Globului si cu siguranță o să fie bine pentru toată lumea.”, conchide Simona în interviul acordat Garantat 100%.