Vor să plece și să cucerească demonii lumii, așa cum i-au văzut ei. Sunt pregătți să-și pună amprenta lor asupra societății. Cam cum am făcut și noi la vârsta lor.

Și când numărul magic 40 apare, începem să realizăm că viața înseamnă mai mult decât un vraf nesfârșit de rufe și conducerea copiilor la diferite activități. Ne-am petrecut toată viața de adult încercând să ne dăruim cuiva în afara noastră. Mai întâi, facultății. Apoi, primului job. Apoi soților și copiilor. Am consumat atât de mult timp și energie pentru alții, încercând să ne demonstrăm existența, încât am uitat de noi însene tot acest drum.

Îmi amintesc că atunci când am devenit pentru a doua oară mamă citeam articole din reviste care îmi spuneau că-mi fac timp și pentru atunci când doarme copilul. Îmi amintesc și că pufnea râsul când le citeam, pentru că mi-era clar că persoanele care le scriau nu avuseseră vreodată copii. Când dormea copilul eram ocupată cu treburile gospodărești pe care nu aveam timp să le fac atunci când copilul era treaz. Maldărul de farfurii din chiuvetă. Munții de rufe pe care trebuie să le pun la spălat. Nu înțelegeam cum o ființă atât de mică poate produce atât de multe haine murdare. Nici astăzi nu înțeleg.

Nu exista timp pentru mine la vremea aceea. Trebuia să fac atâtea lucruri în ora aia în care dormea copilul! Viața mergea înainte cât el își încărca bateriile.

Așadar, dăm. Dăm mai mult decât ne dăm seama. Apoi, fără să ne dăm seama, deodată, maldărul de farfurii s-a micșorat. Munții de rufe s-au transformat în movile. Mâncarea gătită pentru una sau două persoane devine o nouă realitate. Și atunci ne dăm seama că ne-am dăruit tuturor, mai puțin nouă însene. Și vine ziua aceea magică, atunci când ne uităm în jur și nu mai sunt jucării de strâns și ne dăm seama că nu suntem responsabile decât pentru noi însene. Și poate că toate articolele alea care ne spuneau să ne facem timp pentru noi aveau dreptate, pentru că acum ce se întâmplă? Acum cui mă mai dăruiesc?

Cam acum este vremea când începem să ne uităm în interior. Începem să ne întrebăm care ne sunt pasiunile și care ar putea fi interesele. Desigur, o să ne facem probabil timp pentru lucrurile care ne-au încântat în ultimii câțiva ani – dar mai mult pentru ieși din casă și a scăpa de treburile gospodărești, decât pentru a da frâu liber pasiunilor care ne-au făcut inimile să cânte.

Și așa ajungem să ne întrebăm „ce facem acum?“Acum că putem face orice vrem,  fără să purtăm de grijă copiilor sau fără să ne întrebăm ce gătim pentru familie, suntem dezorientate.

„Cine sunt?“, „Ce mă conduce?“, „Ce îmi bucură inima?“. Toate aceste întrebări devin importante în mințile noastre. Trebuie să le găsim răspunsul. Cumpărăm cărți de dezvoltare personală. Poate mergem și la un psihoterapeut. Avem tot felul de conversații cu prietenii. Ceea ce vedem câteodată  în interiorul nostru ne sperie. Această puternică dorință de a deveni mai conștiente de ceea ce ne conduce este mai mare acum decât i-am permis vreodată să fie. Unele dintre noi se vor înfuria pe ele însele pentru că pentru că i-am permis pasiunii noastre să stea în amorțire în toți acești ani. Altele se sperie de cât de puternică este dorința. Iar altele habar n-au care le sunt cu adevărat pasiunile.

Atunci începe deșteptarea noastră.

Oamenii care ne privesc s-ar putea să numească asta criza vârstei de mijloc, și nu o deșteptare. Chiar și nouă ni s-ar putea întâmpla să o numim uneori criză și nu o deșteptare. O criză este definită ca o situație instabilă sau chiar periculoasă – și s-ar putea să ne simțim schimbătoare, într-o lume pe care o știam atât de bine, o lume în care ne dădeam seama de toate regulile și schemele. Apoi, pare că toate astea s-au schimbat peste noapte. Ne trezim în toate aceste senzații ciudate pe care le experimentăm. Începem să recunoaștem sau să devenim conștienți de ceva ce s-a stârnit în noi. Ceva profund și real din noi.

Când am divorțat, mi s-a spus că trec prin criza vârstei de mijloc. „O să fie bine“, mi se spunea. Și aveau dreptate, pentru că nu simțeam altceva decât că mă aflu într-o criză. Mă simțeam vie și liberă pentru ptrima dată în nici nu mai știu cât de mulți ani. Parcă mă trezisem dintr-un somn adânc, de care nici nu eram conștientă. Dorințele și pasiunile se dezmorțeau de parcă dormiseră secole. Își flexau mușchii. Țipând la mine să le ascult.

Toate astea s-au întâmplat în jurul magicei vârste de 40 de ani. Sau poate că 40 este noul 20. Poate că 40 este vârsta la care realizăm că suntem o parte importantă a societății – nu pentru a lăsa urme, pentru a ne pune amprenta , ci pentru a descoperi ce daruri avem de oferit.

Găsim modalități mai simple de a permite societății să afle că avem ceva de oferit.

Pe noi însene.

Mirela Miroiu

Citește și:

Este decembrie şi deşi nu este zăpadă, aşa cum şi ar dori cei mici, mai există  ceva care să -i bucure la fel sau chiar mai mult. Mâine este Moş Nicolae. Astă seară, cei mici îşi vor pregăti sârguincioşi şi plini de bucurie, ghetuţele. Unii vor sta şi anul acesta la pândă, doar, doar l-or zări pe Moşul bun şi darnic. Alţii, se vor culca liniştiţi şi nerăbdători să treacă noaptea pentru ca mâine de dimineaţă să descopere surprizele din ghetuţe. Deşi ştiu că Moşul vine la copiii cuminţi, şi cei mai nazdrăvani speră că pe lângă renumita nuieluşă, vor primi măcar o jucărie şi delicioasele dulciuri şi ,ca să arate câte ştiu ei, speră să le aducă şi nişte fructe pentru că sunt sănătoase. Este prima noapte magică de sărbătoare a iernii şi toţi, de la mic la mare, ne gândim cât de darnic va fi Moş Nicolae cu noi. Mai toţi ştim legenda Sfântului Nicolae, care era un om bun şi darnic şi cum a decis să salveze trei fete foarte sărace, ce urmau a fi vândute de către tatăl lor, cum  a lăsat la uşa într-o noapte o pungă cu galbeni, pentru ca a doua zi fata cea mare să fie salvată. Şi aşa a făcut în fiercare an, pentru fiecare fată.  Iar de atunci, în fiecare an, fără să fie văzut, merge la toate casele şi lasă daruri pentru toţi.  Nimic nu poate descrie bucuria copiilor din dimineaţa de 6 decembrie.  Somnoroşi dar plini de nerăbdare, vă spun sincer, nu se pot descrie nicicum trăirile celor mici din această dimineaţă. Cei mai mulţi dintre copii, au ales să-i scrie şi lui Moş Nicolae aşa cum fac de Crăciun, pentru a fi siguri că dorinţele le vor fi îndeplinite. Scrisorile lor sunt o încântare pentru Moşul, aşa vede cât de mult au crescut, câte au învăţat la şcoală şi cât de ascultători, buni şi darnici sunt la rândul lor. Noaptea magică este astă seară şi toţi dintre noi, în sufletele noastre de copii, aşteptăm să vină dimineaţa. Lăsăm tristeţea şi grijile deoparte şi cu gândul că fiecare vom fi surprinşi într-un fel sau altul, să ne gândim cu recunoştinţă la tot ceea ce ne oferă sărbătorile de iarnă. La faptul că, parcă toţi devenim mai buni, mai darnici şi mai iertători. Magia asta ne cuprinde pe fiecare, uneori nici nu ne dăm seama cum, dar ceva este clar, în această perioadă devenim cum ar trebui să fim în fiecare zi. Ar fi frumos să ne imaginăm că în fiecare seară, chiar noi putem deveni un Moş Nicolae pentru toţi cei care au nevoie de o rază de speranţă şi un strop de bucurie.

Vă dorim o seară minunată şi Moş Nicolae să vină cu tot ce aţi sperat! Iar pentru toţi cei care poartă numele acestui Sfânt,  vă urăm, La mulţi ani!