Avea numai 16 ani atunci când s-a întâmplat accidentul. Cu zâmbetul pe buze însă, Monalisa a depășit toate traumele dovedind că este o femeie foarte puternică. Acum este un exemplu pentru noi toți și încearcă să schimbe mentalități și să ajute persoanele cu dizabilități să fie reintegrate în societate

Monalisa locuiește în Italia, are propria ei afacere în domeniul imobiliar, este mama unui băiat. Luptă pentru drepturile oamenilor care-și duc viața într-un scaun cu rotile, fiind voluntar la cel mai mare centru de medical de reabilitare din Italia, și revine frecvent în România pentru a atrage atenția asupra greutăților cu care se confruntă persoanele cu nevoi speciale din țara noastră.

În urma unuli astfel de accident oamenii reacționează diferit: sunt oameni care rămân prizonieri în scaunul cu rotile sau oameni care aleg să se adapteze și să-și ducă viața mai departe, normal, redescoperindu-se și apreciind viața mult mai mult decât au făcut-o până atunci sau decât o fac oamenii care nu au probleme de sănătate. „Eu am avut familia aproape care m-a ajutat foarte. Imediat după am început să lucrez foarte mult, implicându-mă în multe activități și proiecte. Erau proiecte fie pentru prevenirea accidentelor rutiere fie pentru reintegrarea în societate a persoanelor cu dizabilități. Și atunci mi-am revenit și eu. Nu am avut timp să-mi plâng de milă, nici nu sunt genul pentru că sunt un om pozitiv, care nu și-a pierdut niciodată zâmbetul. Mă uitam de curînd la niște poze de acum 13 ani, destul de repede după accident. Eram o copilă și nu știam ce o să mă aștepte și aveam și atunci zâmbetul pe buze. “, a declarat Monalisa într-un interviu pentru Antena3.

„Suntem niște foarte activi, diferă doar modul prin care ne deplasăm“

Accidentul a avut loc în Italia, în urmă cu 13 ani. Monalisa Munteanu mergea des în Italia, pentru că aproape toată familia ei se mutase acolo. Acum trăiește în Italia, și vine foarte des în România. „Diferența între cele două țări este mare. Și când spun asta mă refer în primul rând la mentalitate. Persoanele cu dizabilități nu sunt privite pe stradă cu compasiune, așa cum pățesc în România. Aici mi se întâmplă deseori să mi se spună: „Săraca de ea!“ sau „E tânără și frumoasă, dar păcat de ea!“ Asta nu este OK. La ultimele proiecte la care am lucrat am încercat să transmit mesajul că faptul că ne mișcăm pe patru roți nu schimbă absolut nimic. Suntem niște foarte activi, diferă doar modul prin care ne deplasăm. Aș vrea ca acest mesaj să ajungă la oameni, să nu ne mai privească precum niște persoane neajutorate, și care gata, viața noastră s-a terminat. Acesta este mesajul pe care vrem să-l transmitem. “

Monalisa Munteanu este mama unui băiețel pe care l-a născut atunci când se afla deja în scaunul cu rotile. Era foarte tânără, avea 21 de ani. „Și eu și tatăl lui Ianis ni l-am dorit foarte mult. Și nu am avut nicio clipă teama că nu aș putea să-i ofer totul din cauză că sunt în scaunul cu rotile. Și așa a și fost. Ianis are o copilărie normală și fericită și nu simte nicio clipă problema mea sau limite de vreun fel. Adică facem absolut totul. Și atunci totul este o normalitate. Spune deseori că este norocos să aibă o mamă ca mine pentru că atunci când ne plimbăm mai obosește și se urcă în brațe la mine și gata. Privește foarte mult partea bună a lucrurilor. “

„Aș vrea să nu avem bariere de niciun fel“

„Atelierul cu vise“, al cărei ambasador onorific este, reprezintă un proiect prin care se încearcă reintegrarea persoanelor cu dizabilități în sport și alte activități. „Particip la toate proiectele de acest fel pentru că vreau să mă întorc în țară cu drag, vreau ca Ianis să-și cunoască rădăcinile și să învețe foarte limba română și să ne simțim bine. Adică să nu avem bariere de niciun fel. Pentru că dacă eu am barierele, atunci le are și el. Lucruri de genul acesta aș vrea să evit. De aceea, în momentul de față mă aflu acolo , vin aici încercând să schimb ceva câtuși de puțin.

Părerea mea este că ar trebui educarea, informarea încă de la copii. Din toate punctele de vedere. Educația de la vârste fragede înseamnă ca un copil să nu creadă că o persoană în scaun rulant nu are nimic, nu te mușcă. Să aibă curajul să se apropie, să privească precum o normalitate. Dacă de mici copii învață lucrul acesta, ajungând adolescenți sau adulți sar altfel să dea o mână de ajutor când văd pe cineva la nevoie. Sau, dacă au o mică afacere, să pună o mică rampă, că nu e mare lucru. Astfel, de la micile lucruri se poate ajunge la cele mari. Am văzut multe diferența în Italia încă din faza critică în care am fost imediat după un grav accident rutier și poate că aș avea multe sfaturi de dat aici. Dar important este să vrem. Dacă punem mână de la mână reușim să facem un mic pas“, a conchis Monalisa Munteanu.

sursa foto: Facebook

Citește și:

Lunând această decizie, nu s-a gândit niciodată că viaţa ei avea să se schimbe radical. Astfel, la vârsta de 24 de ani, în urma unui accident petrecut în Italia a rămas paralizată și a fost nevoită să accepte că v-a reuși să mai meargă niciodtă fiind nevoită să se deplaseze pentru tot restul zilelor folosind un scaun rulant.

Pentru oamenii obişnuiţi, viaţa ca persoană cu dizabilităţi pare aproape imposibilă. Nu și pentru Roxana Dobrică ! După o lungă perioadă de recuperare, după operaţii efectuate în Germania şi Italia, Roxana a depășit perioada cenușie a depresiei și a înţeles că trebuie să profite de faptul că este în viaţă şi a decis să lupte atât pentru ea, cât şi pentru fiul ei.

Recâștingându-și încrederea în sine, a început să scrie, să practice modelingul şi să facă sport de performanţă. La spitalul din Brescia, la Cologne în localitatea unde s-a stabilit, Roxana a întâlnit un grup de sportivi care practicau paraciclismul. Impresionată de performanţele lor a început antrenamentele ca amuzament, tot din amuzament a participat la primele concursuri. Exerciţiile intense şi voinţa incredibilă au ajutat-o să se cunoască mai bine și să atingă nivelul unor reușite sportive remarcabile. În cadrul concursurilor de handbike, Roxana a îmbrăcat de mai multe ori tricoul de învingătoare iar în momentul de faţă se pregătește pentru Jocurile Paralimpice ce se vor desfășura la Tokio, peste 2 ani.

Roxana Dobrică, are îndeletniciri variate : este  fotomodel, scrie, fiind autoarea unor cărţi de literatură motivaţională iar în timpul liber, merge la spitalul unde a fost internată pentru a-i motiva pe pacienţii înternaţi acolo. Ea reuşeşte să le demonstreze că succesul şi dizabilitatea sunt, şi vor fi compatibile, mereu, dacă pe lângă dorinţa de a trăi frumos şi demn, voinţa înfloreşte tocmai atunci când timpul pare să se fi oprit în loc.

Liliana Moldovan (L.M.) : – Vom începe acest interviu pornind de la una dintre realizările tale de excepţie şi anume  la evenimentul de paracilism de la Palm Springs din California. Ce a însemnat pentru tine participarea la acest eveniment sportiv de anvergură?

Roxana Dobrică (R.D.) : – Anul trecut a fost anul schimbării pentru mine. Mi-am îmbrăţişat viaţa, am iubit schimbarea, şi am acceptat sa trăiesc cu provocarea. Am văzut ca încă pot sa fac multe lucruri frumoase, că pot să visez, să ma bucur de viaţă şi să am curajul de lupta pentru a-mi atinge scopurile.

Handbike este o bicicleta construită special pentru persoanele care nu pot să îşi folosească membrele inferioare. S-a născut ca un instrument adaptat pentru a se putea deplasa în condiţii de siguranţă şi în mod independent, devenind apoi, datorită distribuţiei sale importante în ultimii ani, unul dintre cele mai populare sporturi pentru persoanele cu handicap şi, de asemenea, fiind un sport care a trezit interesul presei.

Pedalând cu mânile, este chiar distractiv! 

Aveam un vis pe care-l ţineam într-un sertar al sufletului – să ajung în California. Aşa că, văzând că încă pot să fac atâtea lucruri m-am pus la încercare şi am început să îmi organizez vacanţa Statele Unite. Mi-am făcut bagajul, mi-am luat bicicleta, biletul şi , am plecat. A fost o experienţă minunată. Am rămas în San Diego, California , pentru trei luni unde m-am antrenat, dar am şi vizitat multe locuri minunate. Mi-am făcut mulţi prieteni în perioada asta. Americanii chiar sunt nişte oameni buni.

Am locuit cu minunata familie Enge, care, m-a ajutat cu cazarea, oferindu-mi o camera în casa lor primindu-mă călduros în familie.

Un lucru important a fost contactarea Fundaţiei: Challenge Athletes Foundation (CAF), San Diego, unde am fost primită, de asemenea,cu braţele deschise, membrii ei invitându-mă la numeroase evenimente. M-au prezentat multor persoane. Mi-am făcut noi prieteni cu care ţin legătura şi la ora actuala.

Acolo am participat la un maraton ( Carlsbad Marathon ) şi am avut curajul de a mă arunca într-o provocare şi mai mare la acel timp : Turul de la Palm Springs, unde aveam de ales să pedalez 10 mile, 25 mile, 50 mile sau 100 mile. Am ales ce era mai greu – au început să îmi placă  provocările şi am reuşit să parcurg cele 100 mile (160km ) cu bicicleta mea, pedalând cu mânuţele mele, timp 8 ore şi 30 minute.

A fost o experienţă  experienţă incredibilă dar satisfacţia cea mare am simţit-o atunci când am reuşit să termin toţi aceşti km, când am realizat că am ajuns la finalul turului, atunci când m-am simţit cea mai puternică femeie din lume. Odată terminat turul de Palm Springs eram aşa de obosită încât nu am putut să fac transferul din bicicleta în scaunul meu cu rotile până când nu am dat gata două batoane de cereale care mi-au dat ceva forţă. Ştiind că durerea în braţe şi oboseala o voi simţi mai rău a doua zi, am hotărât să nu rămân la hotel pentru următoarea noapte, aşa ca m-am pus în maşina şi m-am întors “ acasă ”, conducând mai bine de 3 ore. A fost o zi lungă dar cu mari satisfacţii .

L.M. : – Cum ai ajuns să practici acest sport? Cine te-a inspirat ? Unde, cu cine şi cât timp te antrenezi?

R.D. : – Timp de mulţi ani, trăiam cu gândul că am nevoie de ajutor constant. Eram dependentă de cei din jurul meu. Într-o zi, acum doi ani, m-am trezit şi am luat o decizie care a schimbat cursul vieţii mele. Nu mai rezistam să mă trezesc dimineaţa cu acelaşi gând, că mă ridic din pat pe picioarele mele şi aveam dezamăgirea de a mă trezi şi a mă afla în scaunul meu rulat.

Am cerut să fie internată din nou în clinica Domus Salutis din Brescia, Italia, unde mai fusesem internată de câteva ori. Ştiam că acolo este locul de unde pot sa dau start vieţii mele. Ştiam că  trebuia să fac acest lucru cu ani în urmă.

Am întâlnit un grup de sportivi paraciclişti. Mi-au arătat ce înseamnă să îţi îmbrăţişezi limitele şi să le depăşeşti ; mulţi dintre erau, de asemenea în fotoliu rulant, dar complet independenţi, mergând în şcoli pentru a vorbi cu copiii despre viaţa cu dizabilităţi, practicând sporturi adaptive şi vorbind despre siguranţa rutieră.

Aşa a început anul 2017 pentru mine, când eu habar nu aveam ce înseamnă paraciclism, dar intrând în această lume a sportului, cunoscând atâţia oameni frumoşi şi trăind atâtea emoţii m-am gândit; cum ar fi ca EU să particip şi să-mi reprezint ţara la jocurile Olimpice de la Tokyo în 2020.

Am început cu începutul şi am făcut ANTRENAMENT.

Un antrenament dur, care mă făcea să plâng. Dureri musculare, de articulaţii, oboseală dar nu m-am dat bătută chiar şi fără un antrenor care să îmi facă un program de antrenament corect, eu am continuat să pedalez pe străzile Italiei în mijlocul traficului riscându-mi viaţa zi de zi.

Cu cât îmi era mai greu, cu atât îmi doream mai mult să îmi ating scopul. Încă sper că o sa reuşesc. Am această  şansă şi vreau să profit de ea. Am câştigat Turul Italiei la handbike în 2017.

Acum am trecut la următorul nivel şi am început sa mă antrenez mai serios având un bun antrenor şi urmând un program bine stabilit. Am început pregătirea pentru Tokyo 2020. Preşedintele Federatiei de Ciclism a României mi-a dat deja disponibilitatea de a participa la mai multe competiţii internaţionale în 2019, unde trebuie să concurez pentru a strânge punctele necesare calificării la jocurile paralimpice.

Tot ce rămâne este să muncesc din greu şi să am rezultate bune. Să aduc medalii acasă.

L.M. : – Concomitent cu activităţile sportive, practici modelingul dar eşti şi lider motivaţional. Cum reuşeşti să  aloci timp unor activităţi atât de solicitante şi atât de diferite? 

R.D. : – Încă din 2016, când am hotărât să îmi schimb viaţa am acceptat şi oferta de a deveni model pentru agenţia Iulia Barton Inclusive din Roma şi de a participa la Milano Fashion Week, prezentând îmbrăcămintea unor designerilor proeminenţi. Când am decis să privesc viaţa cu ochii pozitivi, lucrurile bune au început să apăra în viaţa mea.

De asemenea, am devenit speaker motivaţional, fiind invitată la şcoli locale, cluburi şi chiar la Parlamentul României la Bucureşti.

Pare a fi greu, dar dacă tot ceea ce faci, faci cu drag, atunci devine o plăcere. Modelingul este un “ răsfăţ “. Nu îmi ocupă foarte mult timp, două defilări pe an, câteva şedinţe fotografice şi nişte interviuri. Iubesc să defilez pe podium, iubesc să fiu în compania echipei de la agenţia Iulia Barton, să petrecem zile împreună.

Acest job îmi oferă emoţie, lacrimi de fericire, este un job care m-a ajutat să înţeleg ca în picioare sau aşezată, sunt frumoasă oricum.

Modelingul se referă doar acele femei, înalte, frumoase, care defilează pe tocuri de 10-15cm, moda înseamnă elegantă şi atitudine.

Lider motivaţional? Nu ştiu dacă mă pot numi aşa dar îmi place să merg în şcoli  unde stau de vorbă cu studenţi de toate vârstele şi încerc să le arăt o parte a vieţii pe care mulţi dintre ei nu o cunosc. Încerc să le povestesc despre experienţele mele, cu speranţa că vor acorda mai multă atenţie, pe viitor, siguranţei pe străzi. Încerc să le arăt ca o persoană cu dizabilităţi trebuie acceptată şi primită în comunitate, ca orice altă persoană, pentru că, în afara de faptului că ne deplasăm diferit, suntem la fel. Le vorbesc despre sport şi despre importanţa lui în viaţa oricărui individ.

Citește continuarea interviului AICI