Dar Kruger, ca oricare altă rezervație naturală, a fost închis încă din 25 martie din cauza carantinei provocate de coronavirus. Felinele mari erau văzute pe drumuri  de către rangeri de obicei numai noaptea.

Cum au fost făcute fotografiile?

Ca ranger într-una din cele mai mari rezervații din Africa, Sowry are un rol esențial și continuă să muncească în timpul carantinei, verificând rezervația și păzind animalele de braconieri.

În timp ce conducea mașina aproape de Orpen Rest Camă, a observat leii întinși pe drum în fațî și s-a apropiat de ei la numai cinci metri pentru a privi neobișnuitul fenomen. Când a făcut poze cu telefonul mobil, leii nu au părut deranjați, mulți dintre ei părând să doarmă adânc.

„Leii sunt obișnuiți cu oameni în mașini”, explică el. „Toate animalele au o teamă instinctivă mai mare față de oamenii care merg pe jos, așa că dacă m-aș fi dus pe jos spre ei, nu mi-ar fi permis să mă apropii atât de mult.”

Cea mai bătrână leoaică din rezervație are aproape 14 ani, „ceea ce este foarte mult pentru o leoaică”, așa că sunt obișnuiți să vadă mașini. În mod normal, Sowry ar vedea lei dormind pe drumurile din rezervație în nopțile reci de iarnă când asflatul reține mare parte din căldură. Ceea ce rangerii nu-și doresc totuși este ca leii să înceapă să creadă că drumurile sunt locuri sigure, doar pentru că acum sunt goale.

Cum afectează carantina rezervația?

În aceste vremuri de liniște au fost văzuți leii dar și câini sălbatici într-un golf din rezervație, dar altfel spus Sowry nu crede că această carantină ar avea vreun efect major asupra comportamentului animalelor. Deocamdată.

pic.twitter.com/50DtDGmHEm

— Kruger National Park (@SANParksKNP) April 13, 2020

„Kruger este un loc foarte sălbatic”, spune el. „A fost și încă este sălbatic.”

Este foarte fericit că poate arăta fotografiile sale oamenilor care nu pot vizita rezervația acum din cauza pandemiei cu coronavirus. „Sunt vremuri dificile pentru toată lumea, iar intenția a fost de a aduce oamenilor bucurie”, spune el.

Până azi, Africa de Sud a înregistrat 34 de decese din cauza COVID-19 și a înregistrat 2.506 de cazuri de infecție, făcând-o cea mai afectată țară din Africa. Carantina a fost extinsă miercuri cu încă două săptămâni.

„Toată lumea își dă seama de importanța carantinei, iar rangerii sunt aici pentru aș face treaba în mod obișnuit”, spune ofițerul de presăa Isaac Phaala. „Pentru a menține infrastructura, e nevoie de puțină muncă, astfel încât atunci când rezervația se va deschide, să nu trebuiască să o iei de la zero”

Cât despre lei, spune el, „în mod normal ar fi în tufișuri, din cauza traficului, dar sunt foarte deștepți, iar acum se bucură de libertatea oferită de parc în lipsa noastră”.

Dar, s-ar putea să vă întrebați, de ce leii ar prefera asfaltul în dezavantajul ierbii? Poate din simplu motiv că a plouat timp de aproape 24 de de ore și așa cum explică și Phaala: „asfaltul era mai uscat decât iarba la ora aceea – felinele și apa nu se prea înțeleg”.

sursa: BBC

foto: RICHARD SOWRY/KRUGER NATIONAL PARK

Drumul deschis este prietenul meu, iar chemarea lui este una pe care nu o pot ignora cu ușurință. Am o dorință infinită de a călători. O durere blândă pentru toate locurile pe care le-am explorat deja. O dorință pentru conexiuni intense pe care să le fac pe drum. Parfumul aventurii în vânt.

Vezi tu, m-am născut să fiu sălbatică. Voi muri liberă. Iar între astea două, hoinăresc. Cum ar zice Angelina Jolie, „dacă nu ieși din zona de confort în care ai fost crescută, nu vei avea habar cât este lumea asta de mare“. Numai prin răspunsul la chemarea hoinărelii ne putem extinde lumile, credințele și înțelegerea diferitelor culturi prin intermediul oamenilor pe care îi întâlnim pe drum.

Mi-am lăsat în urmă cariera de avocat și casa în 2011 pentru a o lua de la capăt în Andalucia, Spania, pentru a avea un alt fel de trai  și o viață de hoinărit. Oriunde înfig acul în hartă, acolo este casa mea, iar anul trecut am pus acul în Porto, Portugalia dintr-un simplu motiv: Porto este foarte aproape de Camino de Santiago. Acesta este o rețea de cărări pentru excursii pe jos care trec prin toată Europa, dar care sunt mult mai mult decât atât. Să mergi pe Camino de Santiago înseamnă să te implici într-o aventură spirituală și în călătoria vieții. Este o ocazie să întâlnești foarte mulți oameni din întreaga lume.

Camino de Santiago a fost locul perfect pentru mine pentru a-mi satisface setaea de călătorit și aventură. Am învățat că hoinăritul și aventura nu înseamnă numai să te distrezi. Călătoria poate fi și cel mai bun profesor. Călătoriile mele au devenit cumva o formă accelerată de dezvoltare personală pentru întâlnesc tot feluri de aspecte diferite la mine, de mii de ori pe un drum, mai ales pe Camino de Santiago.

Fie că este tânărul cu rucsac în spate care explorează lumea, ori familia care merge într-o aventură diferită, sau femeia care călătorește singură pentru prima dată, continui să mă văd în ochii celorlalți. Diferiții oameni pe care-i întâlnesc pe drum, din culturi diferite, orașe, de vârste diferite cu trecurui diferite pur și simplu mă uluiesc. Mă văd în toți aceștia. Mă văd oglindită în oamenii pe care îi întâlnesc și cu care am o conexiune imediată. Aceia la care sufletul meu reacționează „Aha, prieten vechi, te cunosc“.

Mă văd și oamenii cu care nu mă potrivesc, ba chiar și în aia care-mi displac. Mă simt reflecată în ei toți – buni, răi, urâți.

Din această reflexie, învăț mai multe despre mine – aspectele mele pozitive și negative. Înțeleg cânt treebuie să fiu mai bună și mai atentă cu cei din jurul meu, și la fel de important, cu mine însămi. Înțeleg când și cum am nevoie să -mi las părerile deoparte și când să-mi deschid mintea. Înțeleg unde mai am de lucru la limitele mele, dar mai mult decât atât, înțeleg când sunt pe cale să-mi fac un prieten pe viață.

Mă întâlnesc de mii de ori pe un drum, și sunt recunoascătoare fiecărei persoane care m-a arătat pe mine atunci când m-am uitat în ochii ei. Le sunt recunoscătoare că mi-au arătat cine sunt și cine vreau să fiu, ce trebuie să îmbunătățesc sau la ce trebuie să renunț. Numai prin întâlnirile cu acești oameni într-o perioadă scurtă de timp am putut să lucrez „la mine“ atât de intens.

Așa că, dacă auzi chemarea hoinărelii, sau prinzi un iz de aventură în briză, este timpul să-ți faci bagajul și să călătorești. Să-ți extinzi mintea și să vezi cât de mare este lumea.

Du-te și întâlnește-te de mii de ori pe drum. și vezi cât ești de binecuvântată să poți experimenta senzația asta de a fi sălbatică și liberă.

Un text de Ana Maria Ursu

Citește și: