Am stat izolată în casă în Oradea, împreună cu logodnicul meu. La început, am glumit gândindu-mă cum introvertita de mine iubea ideea de a stat departe de oameni o perioadă în care pot să fac mai multe pentru mine. Asta a durat cam o săptămână. Cea mai mare provocare, însă, pentru mine, a fost să rămân motivată și să combat gândurile negative, anxioase.

Cred că cel mai mult m-am bucurat de reconectarea cu lucrurile mărunte care mă fac fericită și s-o fac fără a mă simți vinovată.

Mi-am dat seama în perioada asta că pentru cea mai mare parte a vieții mele i-am lăsat pe alții să-mi influențeze percepția despre mine. M-a făcut să-mi dau seama că fericirea mea se afla în mâinile unor zeci de oameni, dar nu în ale mele. Și m-am hotărât să recâștig controlul vocii mele.

Am observat că stau foarte mult agățată de ideea „oare cum ar trebui să arate viața mea sau ce ar trebui să fac în loc să las lucrurile să treacă și să mă deschid pentru prezent sau viitor”. Uneori să te ții de un lucru sau de o persoană este mai dureros decât să le dai drumul

Vreau să fac un efort conștient de a face pauze. Vreau să merg în adâncul meu să văd dacă trăiesc pentru mine, dacă îmi hrănesc bucuriile sufletului și să pun în balanță ce trebuie să las să plece pentru că mie nu îmi mai este de folos. Am văzut cât de mult mă agăț de ideea cum ar trebui să arate viața, în loc să abandonez ce nu-mi trebuie, să mă deschid către prezent și viitor.

Alina, 25 de ani

Eu împart un apartament din București cu o prietenă, și sunt bucuroasă că am fost împreună în perioada asta.

Să nu văd oameni și să nu-mi pot îmbrățișa sau vedea familia care trăiește în alt oraș a fost foarte greu pentru mine. Sunt o extrovertită, iar dacă stau foarte mult timp în casă ceva nu e OK. A trebuit să fac eforturi mari să-mi păstrez obiceiurile mici de zi cu zi (băut cafea dimineața, citit 20 de pagini pe zi dintr-o carte, să lucrez la niște proiecte, etc) și să nu intru în depresie.

Așa că am ales în puținele ieșiri din casă, sau când alergam să-mi fac un alt fel de rutină. Trăiesc într-o zonă frumoasă, cu case vechi, mulți copaci și cafenele prietenoase destul de aproape de casă. Mi-a plăcut să explorez vecinătatea altfel, cu noi coordonate: mi-am ales casele preferate și am apreciat primăvara într-un mod în care nu o mai făcusem până atunci.

Poate că știam asta undeva în sinea mea, dar orice despre care spun că aș face dacă aș avea mai mult timp, este de fapt ceva pentru care nu mi-am făcut timp. Mi-am dat seama și cât de dificil îmi este să fiu îndurătoare cu mine.

Cred că dezamăgirea despre noi înșine atunci când ne privim în oglindă scoate la iveală în ce ne-am pus speranța, așteptările. Având spațiu pentru a-mi plâge unele dintre dezamăgiri, am putut să stau cu mine însămi și să-mi dau seama care sunt zonele de care îmi e teamă, rușine, mă apăr, dar și de cele în care mă simt în siguranță sau pe care le iubesc.

Sper ca micul dejun să devină un obicei de zi cu zi, iar gătitul în casă să fie o regulă, și nu o excepție. Sper să fiu mai blândă și mai bună, recunoscătoare pentru ceea ce am, să îmbrățișez oamenii și mai strâns decât o făceam înainte. M-am odihnit, mi-am tras sufletul. Vreau să văd acest moment ca pe o linie de pornire. Vreau să am în fiecare zi momente cu mine, de liniște, poate chiar meditație.

Bianca, 28 de ani

Pentru mine carantina a fost exact perioada de care aveam nevoie să mă reinventez.

Am petrecut primele șase săptămâni în izolare totală alături de Barni, soțul meu, (un tip foarte de gașcă). Cea mai mare surpriză pentru mine a fost să descopăr că știu să gătesc și că îmi mai și place, chipurile.

Cine ar fi crezut vreodată!? Înainte de izbucnirea pandemiei, lucram la o clinică privată, timpul mi-l petreceam la job, iar serile obișnuiam să pictez. Ieșeam să mănânc în oraș o zi da una nu, și niciodată nu m-am gândit că poate izbucnii o epidemie care să ne forțeze pe toți să ne autoizolăm la domiciliu.

Carantina mi-a oferit șansa să mă redescopăr ca invidid dar și ca artist. Am avut foarte mult timp să descopăr că mă pricep la o grămadă de treburi, l-am cunoscut și mai bine pe Barni și am petrecut tot timpul împreună descoperind tot felul de lucruri împreună.

Nu m-am plâns de țara asta, cel puțin nu de data asta. Că nu este România cea mai bună, se știe, dar nici cea mai rea. Ah, ce ne mai place să ne văicărim și să ne victimizăm. Pun pariu că dacă întrebi un francez de rând are multe nemulțumiri la adresa lui Macron. Și nu legate de nevasta acestuia. La fel este dacă întrebi un spaniol, un italian și așa mai departe.

Am vorbit cu cei dragi prin telefon, am citit mai mult și mi-am odihnit sufletul pe deplin. Nu mi-a fost dor nici de restaurante, nici de cafenele, aproape că am uitat cum e să stai la coadă la Starbucks.

La sfârșitul lunii aprilie destinul mi-a adus în cale o nouă oportunitate de carieră pe care nu am ezitat s-o îmbrățișez cu drag.

M-am reinventat din nou, am renăscut în calitate de jurnalist și treaba asta mi-a plăcut fantastic de mult. De fapt, în viața mea toate lucrurile bune au apărut în momente de criză. Fie vorba de o relație, de un examen promovat, de o idee inovatoare, de o fotografie executată perfect sau de nu job nou!

Primul lucru pe care l-am făcut luni, 1 iunie, a fost să merg la cafeneaua mea preferată din Dorobanți și să savurez în taină un cappuccino. Peisajul era același, dar am văzut urme de schimbare în privirea oamenilor din jurul meu; erau mai temători, mai descurajați, mai neîncrezători.

Eu sunt aceeași, am un entuziasm născut din dorința de a impacta societatea în care trăiesc. Am aceleași dorințe, aceleași țeluri.

Cu siguranță sunt mai matură, mai sigură pe mine, și mai conștientă că totul se poate schimba oricând, iar că nimic de acum încolo nu trebuie să ne ia prin surprindere!

Diana, 40 de ani

Crezând că mă voi duce în continuare la muncă și voi interacționa cu colegii, în primele două săptămâni m-am mutat la o mătușă care stătea mai aproape de locul unde lucrez. După aceea, însă, după ce am început să lucrez de acasă am revenit în domiciliul meu unde stau singură.

În această carantină, am găsit timp pentru mine, ceea ce pare totuși ciudat într-o perioadă de izolare socială. Sunt o persoană extrem de introvertită, deși mereu sunt în preajma multor oameni. Niciodată nu mi-am dat seama cât de mult duc lipsa timpului în care merg singură pe stradă sau conduc mașina. Am ieșit la plimbări prin cartier sau la alergat, dar parcă nu era același lucru. Perioada asta m-a făcut să fiu mai creativă cu modul în care îmi gestionez timpul, inclusiv discuțiile pe Zoom sau FaceTimes din fiecare seară.

Ritmul acesta al vieții mi-a adus cea mai mare bucurie. Sunt o persoană „de casă”, și practic a fost un fel de cadou să nu mă simt vinovată pentru faptul că stau acasă tot timpul. A fost foarte reconfortant pentru mine.

Mi-am dat seama în perioada asta că îmi place să dețin controlul, „control freak” cum se zice în engleză. „Știam asta dinainte, dar nu eram pregătită pentru această latură a mea. La început am avut o stare de anxietate. Mă întorceam de la cumpărături sau alergat și voiam să fiu sigură și să știu exact tot ce ar fi putut să mă expună virusului. Iar când am stat cu mătușa mea o întrebam, unde a fost, pe ce a pus mâna, dacă s-a spălat pe mâini, dacă a spălat cada după ce a folosit-o.

Nu mi-am dat seama cât de mult mă consumam singură. Mai ales după ce am înțeles că diabetecii sunt foarte afectați de coronavirus, gândurile mele au fost: eu, mai întâi, și apoi restul. Am fost destul de dezamăgită să-mi văd unele laturi adevărate.

A fost prima dată într-o perioadă lungă de vreme în care mi-am permis să nu fiu atât de ocupată. Multe dintre proiectele mele au fost puse pe așteptare. M-am îndrăgostit de o viață în care nu aveam o listă uriașă cu lucruri pe care trebuie să le fac și care-mi stă mereu atârnată deasupra capului. Îmi place să creez lucruri noi și nu voi înceta să lucrez la diverse proiecte, dar în cel mai serios mod vreau să lucrez la proiectul care sunt eu, și să mă pun pe mine pe primul loc.

Cristina, 35 de ani
Vestea virusului „m-a prins” în Londra, unde tocmai ce ajunsesem nu să o iau de la capăt, ci să ”Let it Be!” . O bună și dragă, și frumoasă prietenă (to say the least) m-a primit nu doar cu brațele deschise, ci și cu un concert-surpriză, cu little trips prin Londra, expresii & how to… cu tot ce a avut mai bun în tolba ei de oferit. Mno bun, a început căutarea febrilă de job-uri: mail-uri, telefoane, interviuri, recruteri și mult, mult good old Google Maps.

Am găsit orașul cu port la Tamisa la fel de prietenos ca și în alte dăți, doar că acum nu mai sunt în trecere. Nu-i ușor să scapi de ”sindromul turistului”; mi-a luat vreo 4 luni să îmi dau seama și să simt că sunt de-a locului, că nu trebuie să mai fotografiez toate străzile și pub-urile care îmi plac, fiindcă o să le mai văd, și, în sfârșit, sa nu mai folosesc ”sfântul” maps.

Izolarea s-a instalat la fel de repede ca virusul: de la speech-urile autorităților prin megafoane, ne-am trezit direct cu măști, mănuși, un adevărat kit de aventurare în lume. Măsurile nu au fost prea stricte față de România, însă ne-am izolat cât de bine am putut. Și da, am gătit, am citit, am vorbit cu cei de acasă și cu prietenii mai mult decât oricând, într-un timp atât de scurt. Cel mai intens moment de panică l-am avut atunci când s-au oprit interviurile, zborurile, de parcă se oprise tot. Totuși, cumva, îmi era limpede că sunt unde trebuie, că being still for a while is not that bad; ca în melodia „Stuck in a Moment You Can’t Get Out Of”, U2, în care, deși pare o situație fară ieșire, mă face să dansez, să cant și să nu-mi plâng de milă. Bine, s-a și plâns de-adevaratalea de câteva ori, dar s-a și ras, mult mai mult, cu veselie și cu sentimentul ăla de Nirvana.

Să stai cu o prietena în pandemie este super fun! Să te prindă în altă țară, pentru a mine a fost mai mult decât interesant! Nu aș putea să fac un calendar cu ziua x, y, z de pandemie, pentru că am trăit și am trecut prin prea multe stări și clipe, ca să le mai pot pune în ordine. Sunt încă în Londra, nu știu ce vă urma, însă stiu că I am here to stay.

Îmi este dor de omuleții din România, mai mici și mai mari, știu ei care sunt… și, vedeți, încă stiu unde stați! :))
Acum, aproape de final, mă simt victorioasă! Mă simt victorioasă, pentru că am câștigat o prietenie unică, pe viață, pentru că le-am păstrat pe cele dragi, pentru că se ivesc, aici, altele noi…

Ana, 23 de ani

Locuiesc într-un campus din Paris, cu un parc privat alcătuit din diverse case reprezentând diferite țări pentru studenții străini. Nu exista Casa României, practic, ci Casa mai multor state din Europa de sud și sud-est și sunt vreo 50 de persoane. Stau pe un etaj cu alți 16 artiști și muzicieni. Deși există reguli stricte de distanțare socială, am putut să intru în contact cu oameni despre care habar n-aveam că trăiesc în aceeași clădire. Mentalitatea „suntem în asta împreună” a funcționat foarte bine aici, în fiecare zi”.

Cred că ospitalitatea este cea mai importantă formă de artă. Am un raft plin cu căni de cafea pe care s-a pus praful în această perioadă. Fiecare îmi amintește de diferiți prieteni, momente, de comunitate sau de frumusețea de a trăi cu alții. Mi-au lipsit întâlnirile cu oamenii și pălăvrăgitul în jurul unei mese.

Vremea devenise într-un final suficient de caldă în Paris, așa că am lăsat ferestrele deschise. Luni dimineața spălam rufe. Deschideam ferestrele larg, iar briza, aroma detergentului de trandafiri și tonurile de alb inspirau poezie. Scriam o poezi pe zi la o mașină de scris vintage pe care o găsisem într-un târg de vechituri și le împărtășeam lumii: pe Facebook sau altfel.

Reînvăț ospitalitatea: un nou fel de ospitalitate. Învăț să-mi acord mie spațiu, să-mi restructurez ziua cu puține farfurii de spălat. Am învățat să las bilete vecinilor, în loc să bat la ușă. Am învățat să râd atunci când conexiunea WIFI nu funcționează sau mă încurc în parolele Zoom. Învăț un nou fel de ospitalitate în casa sufletului meu.

Speranța mea a fost zdruncinată în această perioadă. Mi-am dat seama cât de mult pun din mine în lucrurile pe care le fac, decât în cine sunt. Oamenii de aici au avut o stare bună și pozitivism. Trăind într-un context străin în timpul COVID-19 am încercat să aflu dacă viața și visurile mele își au rădăcina în pregătire și speranță adevărată, sau sunt pur și simplu optimism fabricat sau planuri nestatornice fără o fundație.

Această perioadă m-a învățat frumusețea și simplitatea naturii interioare și a intimității gândurilor și sentimentelor mele. Cred, de asemenea, că lumea este pe cale să reînvețe sp existe. Totul începe cu rădăcinile fiecărui individ, la nivel personal. Am învățat că relațiile sunt sacre și, precum semințele dintr-o grădină, pot fi cultivate și crescute. Este nevoie doar de timp, răbdare, și unele furtuni și căutarea luminii.

Monica, 38 de ani

Trăiesc cu soțul și cei trei copii ai mei (11, 10 și 6 ani) și un câine. Am tot schimbat camerele pentru a reuși ca toți cei trei copii să poată face școală de acasă, dar și pentru ca eu și soțul meu să putem lucra de acasă.

Partea cea mai dificilă a fost să joc diverse roluri pentru copiii mei, dar și pentru mine, în aceeași zi. Uneori chiar într-un interval de câteva ore. Uneori eram profesor, uneori prieten și partener de joacă, apoi bucătar, expert marketing, și foarte rar apucam să fac meditație.

Cea mai bună parte a izolării a fost că am stat toți față în față, ca o familie. În izolare, am avut foarte mult timp și spațiu ca să fim împreună. De la momentul în care ne uitam la filmulețe sau emisiuni, luam gustarea împreună, prânzul în fiecare, glumeam și râdeam foarte mult. M-am bucurat de toată această perioadă.

Mi-am dat seama că în continuare nu-mi place să curăț bucătăria. Mi-am dat seama că sunt o persoană de casă, așa cum bănuiam, și că mă îngrijorez mai des decât ar trebui.

Am aflat cât de mult poate starea mea să-i afecteze pe cei din jurul meu. Când sunt stresată, asta are efect de undă. Când sunt calmă, același lucru. Mi-am dat seama cât de interconectați suntem toți sub același acoperiș, non-stop, și cum punându-mi mie, metaforic vorbind, prima masca de oxigen (să fac sport, să dorm suficient și să am momente când nu funcționez), mă face o mamă mai bună, mai blândă și un partener ideal, iar casa…casa un loc mai însorit.

Îmi propun să nu mai fie fiecare zi ca și cum mi s-ar cuveni. Este uimitor cât de ușor am făcut-o înainte, iar perioada asta de izolare mi-au amintit că și zilele stresante, normale, obișnuite cu tot felul de mici sau mari evenimente sunt un dar.

Scriitoarea în vârstă de 77 de ani, cunoscută pentru romanul său ”Casa spiritelor”, precum şi pentru tradiţia sa riguroasă de a începe un nou roman pe 8 ianuarie, susţine că tinerelor generaţii le revine sarcina de a construi lumea de după, având drept fundamente principiile egalităţii rasiale şi de gen.
”În urma pandemiei, se va crea un val, o avalanşă de noi interpretări ale realităţii noastre, nu doar în artă, ci şi în filozofie, istorie, tot. (…) Dar în ceea ce mă priveşte, am nevoie de mai mult timp şi de distanţă pentru a vedea lucrurile mai clar”, a mărturisit scriitoarea cu prilejul unui interviu acordat AFP prin videoconferinţă din San Francisco, oraşul în care aceasta locuieşte.

”Aş fi putut scrie ‘Casa spiritelor’ imediat după lovitura de stat militară din 1973. Am avut nevoie de mai bine de opt ani pentru a o termina întrucât aveam nevoie să diger ceea ce se întâmpla. Şi cred că voi proceda la fel cu situaţia din prezent”, a răspuns autoarea la întrebarea referitoare la modul în care pandemia i-a afectat munca.
Întrebată care ar fi lecţia pe care a învăţat-o în urma pandemiei, Allende a precizat că ”ne-a învăţat să ne analizăm priorităţile şi să ne confruntăm cu realitatea. Inegalitatea este realitatea: cum unii au petrecut perioada de izolare pe un iaht în Caraibe, în timp ce alţii au suferit de foame.”

”Ne-a învăţat de asemenea că suntem o mare familie. Ceea ce i se întâmplă unei persoane din Wuhan, se întâmplă apoi întregii planete, nouă tuturor. (…) Nu există un zid, nu există niciun zid care să poată separa oamenii.”
”Persoanele creative, artiştii, oamenii de ştiinţă, tinerii şi numeroase femei, cu toţii reflectează la felul în care va arăta lumea de după. Nu doresc să se întoarcă la vechea lume. Este cea mai mare miză a epocii noastre: visul unei lumi diferite. Trebuie să ajungem acolo”.

”Va fi sfârşitul patriarhatului. Agresorii care guvernează lumea îşi vor fi pierdut forţele. O lume în care atât bărbaţii, cât şi femeile îşi împart în mod echitabil guvernarea lumii”, a precizat scriitoare după ce a fost întrebată în ce fel va fi diferită lumea de după pandemie.
”Să nu permitem lumii să fie condusă de violenţă şi lăcomie, ci mai degrabă de solidaritate, compasiune, speranţă. Este lumea pe care ne-o dorim.”

”Tinerele generaţii vor moşteni o lume pe care am distrus-o în mii de bucăţi. Ei sunt cei care trebuie să salveze planeta, dacă mai poate fi salvată. Sper că vor avea o soluţie pozitivă.”
Întrebată de reporterul AFP ce părere are despre manifestaţiile împotriva rasismului din Statele Unite, scriitoarea a spus ”Manifestaţiile cer dreptate rasială, care este în mod direct legată de problema sărăciei. Cine sunt cele mai sărace persoane din această ţară? Cine sunt cei cu cea mai dezavantajoasă asigurare medicală, care găsesc cel mai greu de muncă, afectaţi cel mai mult de violenţe din partea poliţiştilor, care sunt cel mai adesea trimişi la închisoare? Afro-americanii.”

”Cred că astfel de proteste vor izbucni peste tot. Ne confruntăm cu o criză economică mondială majoră, care va duce la pierderea altor locuri de muncă, la sărăcie şi deci, la mai multă violenţă. Vor avea loc şi alte proteste, proteste de amploare.”
”Aceste probleme nu pot fi rezolvate cu gloanţe sau gaze lacrimogene. Ci doar dacă sunt atacate rădăcinile problemelor. Sunt probleme profunde, care datează din epoca sclaviei”, a mai spus Allende.

sursa: Agerpres

„În urmă cu două săptămâni, fiul meu, de trei ani, Jameson, şi eu am prezentat simptome de COVID-19. Din fericire, medicul nostru de asistenţă primară a avut acces la teste şi rezultatele au fost pozitive”, a scris ea într-o postare pe reţelele de socializare, citată de Mediafax.„Familia mea era deja autoizolată în casă şi am continuat să facem acest lucru în ultimele două săptămâni după instrucţiunile medicului nostru. În urmă cu doar câteva zile, am fost testată din nou şi acum rezultatele sunt negative”, a mai scris artista.

În continuare, Pink a vorbit despre testarea cu noul coronavirus şi criza produsă în jurul acesteia.

Pink a numit testarea „un eşec al guvernului nostru de a nu face testarea mai accesibilă. Această boală este gravă şi reală. Oamenii trebuie să ştie că sunt afectaţi tinerii şi bătrânii, sănătoşi şi nesănătoşi, bogaţi şi săraci şi trebuie să facem testarea gratuită şi accesibilă la scară largă pentru a ne proteja copiii, familiile, prietenii şi comunităţile noastre”.

Artista a anunţat că pentru a se implica în lupta împotriva COVID-19 va dona 1 milion de dolari.

View this post on Instagram

Two weeks ago my three-year old son, Jameson, and I are were showing symptoms of COVID-19. Fortunately, our primary care physician had access to tests and I tested positive. My family was already sheltering at home and we continued to do so for the last two weeks following the instruction of our doctor. Just a few days ago we were re-tested and are now thankfully negative. It is an absolute travesty and failure of our government to not make testing more widely accessible. This illness is serious and real. People need to know that the illness affects the young and old, healthy and unhealthy, rich and poor, and we must make testing free and more widely accessible to protect our children, our families, our friends and our communities. In an effort to support the healthcare professionals who are battling on the frontlines every day, I am donating $500,000 to the Temple University Hospital Emergency Fund in Philadelphia in honor of my mother, Judy Moore, who worked there for 18 years in the Cardiomyopathy and Heart Transplant Center. Additionally, I am donating $500,000 to the City of Los Angeles Mayor’s Emergency COVID-19 Crisis Fund. THANK YOU to all of our healthcare professionals and everyone in the world who are working so hard to protect our loved ones. You are our heroes! These next two weeks are crucial: please stay home. Please. Stay. Home.❤️

A post shared by P!NK (@pink) on Apr 3, 2020 at 6:27pm PDT

Mirka este o companioană care-și ajută soțul în viața profesională: o putem vedea aproape la toate turneele în loja lui Federer, bucurându-se sau făcând față cu greu și emoții momentelor dificile prin care trece acesta. Roger și Mirka s-au căsătorit la 11 aprilie 2009. La 24 iulie 2009 s-a născut prima lor pereche de gemeni, fetele Myla Rose și Charlene Riva.

A doua pereche de gemeni, băieții Leo și Lenny s-au născut la 6 mai 2014. „Mirka mă ajută în mod special din punct de vedere mental. Înțelege când sunt nervos și îmi oferă critici constructive, foarte importante. Și mă ajută mai ales cu organizarea familiei. Cam de cinci ori pe an jucăm tenis împreună, mai ales în vacanțe”, spune Roger.

Roger și Mirka s-au cunoscut în timpul Olimpiadei de la Sydney din 2000, unde au și jucat împreună la probla de dublu mixt. Ea s-a retras din tenis în 2002 în urma unei accidentări foarte serioase la picior, după ce a câștigat 3 turnee ITF și intrase în clasamentul WTA pe locul 76.

„Toate mecanismele trebuie să meargă în direcția corectă, altfel cariera mea ar avea de suferit. Soția mea, pe care am întâlnit-o pentru prima dată la Olimpiada de la Sydeny în anul 2000, a fost o piatră foarte tare în viața mea, care întotdeauna mi-a oferit stabilitate”, spune el.

Mirka a îmbunătățit de asemenea și vestimentația lui Roger. „Când am început relația a aflat că aveam doar o pereche de jeanși, niște tricouri, treninguri, un pulover și o curea. Imediat mi-a spus: nu crezi că ar trebui să-ți îmbunătățești stilul vestimentar? M-a sfătuit cu ce să mă îmbrac la ceremoniile de premiere și cum să port anumite costume cu diferite cravate. Încetul cu încetul am progresat: de la faptul că eram intrigat de modul cum o face la situația în care am început și eu să mă implic. Mi-a explicat că oamenii cu care mă întâlneam erau foarte atenți la astfel de detalii și am început să iau în considerare această problemă chiar și în timpul meciurilor”.

sursa: tennisworldusa.org

Citește și:

Maria Sharapova s-a retras din tenis: „Îmi iau la revedere”

Cine este Sofia Kenin, câștigătoarea de la Australian Open

Mamă și fiică pilotează același avion pentru prima dată în istorie

Ea va conduce coaliția de centru-stânga, formată din cinci partide, toate conduse de femei. Când va prelua funcția, Sanna Marin va deveni cel mai tânăr prim-ministru din lume. Premierul Noii Zeelande, Jacinda Ardern are 39 de ani, în timp ce cel al Ucrainei, Oleksii Honcearuk are 35.

Cine este Sanna Marin?

S-a născut la 16 noiembrie 1985, iar presa locală relatează că Sanna a fost crescută într-o „familie curcubeu”, trăind într-un apartament împreună cu mama ei și partenera de viață a acesteia. Viitorul premier al Finlandei a povestit că nu i-a fost ușor, că a suferit lipsuri materiale și că adesea a fost stigmatizată de societate pentru că provenea dintr-o astfel de familieEa a declarat în 2015, pentru site-ul Menaiset că a fost un copil „invizibil” pentru că nu putea vorbi deschis despre familia ei.  Dar a spus că mama ei i-a fost întotdeauna sprijin și a făcut-o mereu să creadă că poate face orice își dorește. A fost prima persoană din familia ei care a mers la facultate.

Nu își cunoaște tatăl biologic.

Marin a trecut devreme în tabăra Social-Democraților, fiind primar al orașului Tampere la 27 de ani și devenind membru al Parlamentului în 2015. A fost ministru al Transporturilor și Comunicațiilor din luna iunie și are o fiică de 22 de luni, cu partenerul ei, Markus Räikkönen.

sursa: BBC

Citește și:

Mamă și fiică pilotează același avion pentru prima dată în istorie

De ce „The Piano” este cel mai bun film regizat de o femeie

Tina Turner, la 80 de ani: „E o a doua șansă în viață“

Căpitanul Wendy Rexon și fiica sa, Kelly Rexon, sunt prima pereche mamă-fiică din istorie care pilotează împreună un zbor pe o linie comercială. Oricum, zborul este o afacere de familie când vine vorba de familia Rexon.  Wenedy și cele două fiice ale sale sunt piloți de avion, la fel și soțul ei, care este pilot pentru American Airlines.

„Ne-am tot jucat cu bonetele de căpitan ale părinților noștri și ne-am distrat pe când eram copii, pentru că mergeam în călătorii cu ei”, își amintește Kelly pentru ABC News. „Cu siguranță, era o chestie în familie. Am început să conduc un aparat de zbpr la 16 ani și am fost foarte bucuroasă să fiu instructorul surorii mele mai mici, fiind astfel primul meu elev”.

Wendy și fiica sa, Kelly Rexon, au zburat pentru prima dată cu un avion în afara aeroportului JFK din New York. Primul lor zbor s-a dovedit a fi provocator, având în vedere că s-au confruntat cu fum în cabina piloților. În ciuda dificultăților, cele două au aterizat în siguranță la Los Angeles în ceea ce a fost prima dată când Wendy a fost de față la aterizarea de urgență a fiicei sale care s-a descurcat foarte bine. „A fost fabtastică”, povestește Wendy. „A fost o situație dificilă care a fost controlată cu ușurință datorită pregătirii lui Kelly și a competenței sale.”

Deși industria aviației este dominată de bărbați, în ultimii zece ani tot mai multe femei au devenit pilot.  Cel puțin în America.

Sursa: https://www.unearthwomen.com/

Citește și:

De ce „The Piano” este cel mai bun film regizat de o femeie

Astronautele Christina Koch și Jessica Meir au efectuat prima ieșire în spațiu exclusiv feminină

Margaret Atwood: „Pentru o vreme îndelungată, ne-am îndepărtat de Gilead. Apoi, ne-am întors și am pornit direct spre el“

Animalele de casă sunt o responsabilitate mare și au nevoie de timp și atenție. Totuși, dacă ai așa ceva pentru un animal în viața ta, aceasta va fi cea mai bună decizie din viața ta. Iată 7 motive pentru care viața ta se va schimba complet când vei permite celui mai bun prieten al femeii să intre în casa și inima ta.

Patul nu este niciodată gol

Indiferent dacă îți dorești ca animaluțul tău să fie sau nu în pat, somnul este pur și simplu mai bun atunci când te culcușești lângă un prieten blănos.

Cineva este întotdeauna bucuros să te vadă

Animăluțele cu greu te vor intra să intri în casă fără să-ți facă un duș de pupăceli. Indiferent dacă ai avut o zi grozavă sau una proastă, este o încântare să ajungi acasă.

Întotdeauna ai cu cine să iei masa

Mâncareeee! Câinilor noștri le place ora mesei, la fel de mult cât ne place și nouă. Nu e bine să le dai din mâncarea ta, dar o îmbucătură acolo le va face ziua mult mai frumoasă.

Mângâierea animalelor îți poate crește starea de spirit

Potrivit medicilor americani, mângâierea câinelui sau pisicii eliberează un hormon al relaxării care practic te calmează.

Pagina ta de Instagram este 100% mai adorabilă

Insta+animale = favoritele tuturor! Fii cinstită, și recunoaște că urmărești cel puțin câteva pagini ale unor animăluțe pe Instagram. Și noi!

Fac parte din familie

Nu locuiești aproape de familia ta? Nu te-ai împruetenit cu vecinii? Animalul tău este cel mai fericit să fie cel mai bun prieten al tău – în orice zi, oricând!

Te mențin în mișcare

Câinele are nevoie de mișcare și nu prea are cum s-o facă fără tine. Indiferent că alergi, înoți, te plimbi, puteți arde calorii împreună, iar studiile arată că poți astfel să micșorezi riscul de a face infarct.

Citește și:

“Prince a fost un geniu și o desfătare pentru simțuri”, spune Ava DuVernay. “Singurul mod în care pot face acest film, este cu dragoste și cu multă grijă. Sunt onorată și recunoscătoare moștenitorilor că mi-au încredințat această oportunitate.”

Un alt documentar, despre legendarul concert Prince and the Revolution de la First Avenue,  din Minneapolis, din luna august 1983 e în lucru la Apple Music. E vorba de concertul care a marcat debutul chitaristei Wendy Melvoin, începutul erei “Purple Rain”, dar și prezentarea în premieră a câtorva piese care au apărut pe album aproape un an mai târziu. De fapt, albumul conține trei piese înregistrate în acel concert, deși unele părți au fost adăugate ulterior.

Supă cremă de morcovi