Care este prima ta amintire legată de teatru?

Cred că prima amintire este de când aveam șase ani. Știu că am venit la București cu mama, am mers la Teatrul Nottara și am văzut un spectacol cu Horațiu Mălăele. Nu mai știu ce spectacol era, dar îmi amintesc că voiam să urc pe scenă, să joc și eu. Vorbeam încontinuu, iar mama era terorizată că le stric spectacolul oamenilor. M-a fascinat efectiv. Mi s-a părut ceva extraordinar. Bine, foarte multe îmi amintesc din poveștile mamei și acum mi se pare că sunt, de fapt, amintirile mele. Cred că mi-am imaginat și eu din ce mi-a povestit. Parcă văd sala, unde stăteam, știu tot. Asta a fost prima amintire legată direct de teatru, dar eu încă de la patru-cinci ani începusem să cânt operă prin casă. După aceea, am făcut pian, cam doi ani și avansasem destul de mult, cântam la patru mâini cu profesoara, mergeam la concursuri și aceasta mereu îi zicea mamei: E foarte bună! Trebuie să îi cumpărați pian să exerseze și acasă. Iar mama nu mi-a luat nici orgă, nici pian, nici nimic… Exersam pe un bloc de desen pe care desenasem clapele. N-am continuat. Eram un copil introvertit. Scriam cu stânga, iar educatoarea mă bătea cu linia că de ce nu scriu cu dreapta. Din clasa I până în a IV-a, obligată de învățătoare, am mers la un concurs dedicat Mădălinei Manole. În fiecare zi, după ce se terminau orele, mă punea să cânt în fața clasei un cântec de-al Mădălinei, ca să mă pregătesc pentru concursul ăla. Eram terorizată. Am participat la concurs, am luat locul I, dar așa împinsă de alți oameni, nu eram conștientă că eu pot sau nu să cânt.

Crezi că toate lucrurile astea te-au ajutat pe tine să îți găsești drumul către actorie?

Da, cred că da. În liceu, pe la paisprezece ani, m-am dus la Palatul Copiilor și am început să fac acolo teatru cu o profesoară de limba română. M-a luat la un festival internațional de teatru la Bușteni și mi-a dat un monolog. Am urcat pe scenă și am zis monologul ăla, fără prea multe repetiții, pentru că eu aflasem cu două săptămâni înainte de festival. La final a venit domnul Mircea Albulescu și mi-a zis: Tu o să ajungi o mare actriță! (râde)

Mai ții minte ce monolog era?

Cred că îl mai știu și-acum. Dar trebuie să mă gândesc. Îl am scris pe undeva. Îmi amintesc că era ceva scris de profesoară, în care povesteam despre mine și vorbeam tot timpul cu publicul. Oricum, în ziua cu festivalul trebuia să plec la mare cu ai mei și mama a făcut scandal. Iar eu i-am zis că dacă nu mă lasă să merg la festivalul ăsta îmi distruge viața. A zis: Bine! Du-te, iar după, te întorci cu trenul acasă și plecăm la mare. Era mai importantă marea decât festivalul meu de la Bușteni (râde).

Dacă ar fi să îți rezumi copilăria la un singur moment reprezentativ, care ar fi acela?

Cred că toată copilăria și adolescența mi-aș rezuma-o la încercările mele de a reuși. Mi-a fost foarte greu să descifrez și să-mi găsesc drumul. Îți povestesc un singur lucru pe care mi-l amintesc din copilărie și care mi se pare reprezentativ pentru că s-a întins de-a lungul anilor până când am intrat la UNATC. Am vrut să fac cursuri de pian și nu mai erau locuri. La chitară, eram prea mică să car chitara și așa am intrat la vioară. Iar eu plângeam acasă că vreau să fac pian…  La cursurile de vioară, profesorul era beat tot timpul și-mi zicea că tot ce fac e foarte bine. Dar eu nu știam să cânt nimic. Îmi mutam mâna pe acolo, cântam niște note. Deci habar n-aveam. Într-una din zile, după cursuri, am alunecat pe gheață în curtea școlii, cu vioara la piept, încercând să o protejez – chiar dacă am dezacordat-o – (râde) și am căzut pe spate atât de tare, că nu mai puteam să respir. Și-am rămas acolo, încercam să strig „Ajutor!”, dar nu puteam. Până la urmă m-a ridicat o femeie de pe jos, mi-a dat trei palme și aia a fost. Cam asta e toată copilăria mea. Mi se părea că nu mă înțelege nimeni. Nu ieșeam din casă, mă uitam în gol, îmi imaginam tot felul de lucruri, visam că zbor. În vis mereu mă aruncam de la balconul etajului patru, unde locuiam atunci, dar niciodată nu mă prăbușeam. Înainte de a ajunge jos, începeam să zbor printre ceilalți oameni și după ce prindeam curaj mă duceam și mai sus. Era atât de real visul ăsta când eram mică, încât săream cu brațele pe masă din sufragerie ca să rămân cu picioarele în aer pentru că eram convinsă că s-a întâmplat chestia asta, că eu am zburat, dar nu mai știu cum să-mi aminesc să o fac din nou. Și mi se întâmplă și-acum. O dată pe an visez același lucru.

Prima facultate n-a fost UNATC-ul. Știu că ai terminat Facultatea de economie a turismului, la ASE. Cum te-ai decis sa dai admitere la actorie la 25 de ani?

Vezi tu, tot copilăria asta te influențează mult. Mergeam la meditație la limba engleză la un profesor foarte bun și trebuia să plecăm într-o excursie la Londra. Evident că părinții mei nu aveau bani, iar eu nu înțelegeam în acel moment că n-avem. Toți ceilalți copii din grupa de pregătire veneau din familii cu afaceri în Vâlcea și toți au plecat în excursie. Numai eu n-am plecat. Atunci mama mi-a zis: Pe mine taică-tu nu m-a dus nici până la vârsta asta. Să te măriți și să te ducă soțul tău că eu n-am bani să te duc la Londra. Și cam așa au stat lucrurile și cu facultatea. Mama a zis că trebuie să fac ceva serios, care să-mi aducă bani, să nu mor de foame. Și uite că am ajuns iarăși la vorba ei… (râde). Ea având agenție de turism, lucrând în zona asta, cea mai simplă alegere a fost să merg la ASE. Eu n-am fost ghidată, nu m-a ajutat nimeni să-mi deschidă mintea, să-mi zică: Asta trebuie să înveți, asta trebuie să faci! Mi se părea ceva foarte complicat să vin la București și să am EU șansa. Nu mă pregătisem, nu făcusem decât acel monolog la paisprezece ani. Atât. Am făcut facultatea asta și prin anul II am aflat de o audiție la B1 TV. Din opt sute de fete, au ales cinci, printre care și pe mine. Asta, pentru că a zis: Doamne, ce voce de desene animate ai! În fine, m-a ales pentru voce. Și așa am ajuns să lucrez în televiziune la douăzeci și unu de ani. Apoi, după șase luni, am aflat de un casting la Pro TV pentru un serial pe care îl făcea Florin Călinescu. Iar eu m-am prezentat la primul casting din viața mea. Eu împreună cu alte două sute de modele… Toate arătau perfect. Eu eram trezită de la patru dimineață, cu matinalul ăsta… eram terminată. Am intrat prima, pentru că mă grăbeam să ajung înapoi la muncă și am citit textul cu vocea mea de-atunci, care era foooarte subțire! (râde)  Călinescu a zis: Ea e! Asta e. Gata! și le-a trimis pe celelalte fete acasă. Iar eu am luat proba. După aceaa am ajuns să lucrez la Acasă TV cu Adrian Titieni, Medeea Marinescu, Florin Zamfirescu, cu toată lumea…

Fără ca tu să fi făcut cursuri de actorie sau altceva…

Fără. Deci eu nu făcusem nimic. Și atunci, cunoscându-i pe toți, mi-au zis să dau admitere la UNATC. Și așa am dat admitere. Toți actorii m-au susținut. Eram deja la al treilea serial când am intrat la UNATC.

Cum au fost anii de studenție?

Eram foarte serioasă. Îmi notam tot. Asta pentru că aveam deja altă vârstă, plus că eram în dezavantaj față de ceilalți colegi care veneau din familii cu părinți regizori, actori sau din trupe de teatru. Eu mă chinuiam să învăț toate jocurile, repetam acasă singură Ninja și Samuray. Am fost foarte serioasă pentru că mi se părea că toți știau mai multe decât mine. Mi-am dat licența cu un singur spectacol, dar am terminat cu patru. Și cu nota zece.

Citește interviul în întregime pe amfiteatru.com

Se uită iari și iar și filmulețele cu Laura, încercând să pună cap la cap ultimele ei zile, dar în timp ce încearcă să înțeleagă de ce a murit, încearcă să înțeleagă rolul pe care l-a jucat el în tragicul eveniment.

„Otto Barbarul” este debutul regizoral de lung metraj al Ruxandrei Ghițescu și zilelea acestea participă în competiția finală a Festivalului de Film de la Sarajevo. Înainte de premiera filmului, Ghițescu a stat de vorbă cu revista Variety.

Ne poți spune la început de unde ți-a venit ideea pentru acest film?

Ideea acestui film mi-a venit când eram gravidă cu fiica mea. Cred că a venit din acea nevoie a mea ca viitor părinte de a înțelege mai bine acea perioadă de adolescență, care a lăsat o amprentă asupra mea. Îmi amintesc că eram foarte singură în acea perioadă și nu reușeam să stabilesc o legătură cu părinții mei. De aceea, cred că aceasta a fost nevoia de a mă întoarce în acea perioadă și să înțeleg perspectiva unui adolescent.

Deşi e conectată la tot ce e nou, actrița Aida Economu mărturiseşte la Oamenii Dimineții la Digi 24că se împacă greu cu vremurile pe care le trăim, pentru că reperele ei sunt în literatura şi cinematografia de altădată.

O voce care ne reamintește cum ar trebui de fapt să privim lucrurile, ne trezește la realitate și ne prezintă una dintre problemele cu care doamnele și domnișoarele de astăzi se confruntă. Aida Economu, un exemplu care vine să ne demonstreze că frumusețea stă în ochii celui care privește, iar standardele impuse de societate nu fac decât să altereze ceea ce fiecare dintre noi are mai de preț, unicitatea.

Trăim într-o societate în care idealul frumuseții a fost și va fi în continuare umbrit de o serie de criterii. Astăzi, femeile aleargă după perfecțiunea impusă de vocile inflente ale revistelor de modă, ale influencerilor sau ale celor care cred că frumusețea se dobândește, se construiește din silicon, acid hialuronic sau ore întregi în saloanele de înfrumusețare.

Are 34 de ani, are fire albe, riduri și își arată vârsta natural, fără ascunzișuri, fără secrete. Nu crede în egalitatea dintre sexe, însă consideră că femeile au alte arme de putere decât bărbații, iar cea mai importantă dintre acestea este feminitatea.

Cum se împacă cu vremurile?

„Greu. Cumva nu mă simt la locul meu și nu dintr-o chestie de superioritate, sau pentru că m-aș simți mai specială. Reperele mele s-au instalat în altă părți. Am copilărit pe litoral. La vremea aceea, ospătarii erau numai bărbați, îmbrăcați la cămașă cu papion. Femeile, seara, erau toate în rochii. Bărbații erau extrem de eleganți. Existau diseuse la fiecare terasă. Cumva, lucrurile astea și-au pus amprenta asupra mea.

(…) Știi cum e cu nostalgia asta? Eu am nostalgia unor lucruri pe care nici măcar nu le-am trăit neapărat. Am și o nostalgie a lucrurilor pe care le-am trăit, firește, dar majoritatea sunt lucruri pe care eu doar le-am lecturat, pe care doar le-am văzut în filme, dar în care mă regăsesc foarte tare.

Camera 409 cu vedere la mare

Așa și-a petrecut Aida întreaga copilările. De dimineața până seara pe plajă sau ajutându-și părinții care aveau o cârciumă pe litoral, undeva în Eforie.

„Părinții mei sunt cârciumari, și pe lângă cârciuma pe care o au, când eu eram mică administrau un bar, pe cel de la hotel Ancora din Eforie, care acum nu mai există. Și verile le locuiam acolo, până pe la 14 ani, la camera 409, la etajul 4, cu vedere spre mare. Eram de dimineața până seara pe plajă și îi mai ajutam pe ai mei la cârciumă: mai împachetam niște șervețele, mai spălam vase, mai debarasam. Cred că cine sunt astăzi are legătură cu ce am văzut atunci, cu ce s-a întâmplat atunci și cu reperele din acea vreme. ”

Crede foarte mult în iubire

Tot aici a descoperit și dragostea. Veșnic amorezată și dornică să împartă iubirea oamenilor din jurul ei, Aida povestește râzând cât de importantă este iubirea și cât de sănătos este să vrei să o dăruiești celor dragi.

„Am fost o persoană care s-a îndrăgostit foarte des de-a lungul vieții (râde) și cred că e sănătos, cred în iubire foarte tare. Prima dată m-am îndrăgostit când aveam vreo 5-6 ani de un prieten de-a lui taică-miu, conflicte oedipiene cât cuprinde (râde). Da, acela era mediul în care am crescut”, a mai spus aceasta.

Tot mediul a ajutat-o să-și descopere și să devolte latura artistică. Trăind într-un univers al spectacolului, Aida a încercat pentru început baletul, apoi a dat la teatru.

Debut neașteptat

La început de drum, Aida a avut norocul de a juca un rol figurativ în pelicula „Eu când vreau să fluier, fluier”, un film regizat de Florin Șerban, care a fost apreciat la nivel internațional. Cu toate acestea, în ciuda celor cinci secunde de apariție în film, Aida a devenit rapid cunoscută pentru interpretarea sa, reușind să devină din ce în ce mai vizibilă.

„Debutul meu în cinematografie, în anul I de facultate – Doamne, m-au luat și cu mașina de acasă! – (râde), a fost poezie. Am apărut cinci secunde în film, un film premiat la Berlin, „Eu când vreau să fluier, fluier”. Am făcut figurație specială acolo și este amuzant cum unii jurnaliști care scriu astăzi despre mine, pentru simplul fapt că apar într-un serial la TV, <<O știți, a făcut un rol magistral în „Eu când vreau să fluier, fluier”>> și am zis <<Stop! Nici despre Ada Condeescu nu s-a scris așa!>>”, a mai spus Aida.

Munca, sacrificiul, determinarea și dragostea pentru ceea ce face acestea sunt fundamentul carierei Adei Economu. Crede cu tărie că atunci când iubești ceea ce faci poți excela și poți deveni exemplu pentru cei din jurul tău. Cu toate acestea nu își dorește popularitatea, menționând că între titulatura de actriță și vedetă este o linie destul de fină, pe care nu ar vrea să o depășească, tocmai din cauza standardelor societății.

„Sunt extrem de îndrăgostită de ceea ce înseamnă cinematografie și acesta este motivul pentru care fac această meserie în continuare și nu m-am redirecționat către altceva, pentru că nu este o meserie ușoară, este o meserie destul de ingrată. Mă bucur că încă sunt percepută ca actrița din… și nu ca vedetă, și sper să rămână așa, pentru că vedeta implică un tip de comportament de societate, pe care eu nu sunt dispusă să-l am”, a mențonat actrița.

Filmul a câștigat chiar și un premiu Oscar pentru scenariu original, dar a avut și nominalizări pentru „cel mai bun film”, „cea mai bună actriță în rol principal” și „cel mai bun regizor”. Cu siguranță, Juno a făcut un pic de magie, și nu numai pentru film, ci și pentru tânăra actriță căreia începuseră să i se deschidă ușile.

Primul rol la 10 ani

S-a născut în 1987 în Noua Scoție, iar părinții săai au divorțat când ea era foarte mică, așa că făcea deseori drumuri între casele acestora, o dată la două săptămâni. Mama ei și-a făcut o nouă familie înToronto, așa că Ellen a ajuns în marele oraș ori de câte ori mergea în vizită. Într-un dintre aceste deplasări a văzut musicalul Fantoma de la Operă și s-a îndrăgostit de el. A întrebat-o pe mama ei ce școală ar trebui să facă pentru a o putea juca pe Christine.

Crescând în Noua Scoție, Page a primit primul rol la 10 ani. Page nu a așteptat să facă vârsta de facultate pentru a juca. Așa că s-a încscris la orele de actorie din școală. Într-o zi a fost aleasă să apară în Pit Pony, în 1997, un film TV care apoi a devenit serial. „De multe ori mă gândesc ce naiba s-ar fi întâmplat dacă aș fi fost bolnavă acasă în ziua aia în care tipul care căuta noi talente venise la noi în școală?”, se întreba ea într-un interviu pentru The Guardian.

A apărut apoi în mai multe filme și emisiuni TV din Canada și chiar într-un film european. Iar pentru că ambii părinți erau mult timp plecați la serviciu, Ellen a învățat să fie un copil independent. Pe platourile de filmare trebuia să fie însoțită de un adult, așa că apela la oricine putea să vină cu ea.

Hard Candy, primul film american

Când a împlinit 16 ani, Ellen s-a mutat în Toronto pentru a urma cursuri în marele oraș. Dar, curând a trebuit să se mute în sudul Californiei pentru primul ei film american. Hard Candy este un film despre o tânără care răpește un bărbat despre care crede că este pedofil și îl torturează. Page avea 16 ani când a jucat acest rol, cu acordul părinților săi. „E un film intens. Tata venea cu mine la filmări. Dar amîndoi au fost OK cu subiectul, aveau încredere în mine. ”, a declarat ea pentru The Guardian.

Filmul nu era pentru sensibili. „Îmi amintesc că mă pregăteam pentru scenele alea, aveam 16 ani, și practic mă separam de mine: șocată, curioasă și entuziasmată. Era un sentiment ciudat, și dădea dependență.”, a continuat ea.

Juno a însemnat o importantă rampă de lansare

Dar a cunoscut stânjenitoarea faimă abia în 2007 cu acest film indie, Juno care a catapultat-o în distrbuția blockbusterelor X-Men și Inception. Când citea scenariul pentru Juno , Ellen a știut că vrea să joace acel rol. „M-am îndrăgostit de rol și voiam să fiu o parte din acel sceanriu”, își amintea într-un interviu pentru Collider.

Personajul i se potrivea din mai multe motive, în principal datorită faptului că era autentică, reală. „Eram entuziamată de acest personaj pentru că simțeam că era o adolescentă cum nu mai întâlnisem vreodată,”, a continuat ea. „Era unică, spirituală, autentică și foarte sinceră”.

Impactul a fost dur pentru că, un an mai târziu, 17 eleve au rămas gravide la o școală din Massachusetts în același timp cu fata de 17 ani a Sarei Palin, iar revista Time  a numit asta „efectul Juno”. La acel moment, Page a decis să dispară. Cel puțin pentru o vreme.

Nebunescul film Inception

Revenită după perioada de vindecare, Page a sărit imediat în barca actoricească. De data asta, era vorba despre un fil cu adevărat important, pe lângă faptul că juca alături de Leonardo Di Caprio: Inception, 2010. „Încercam să aflu de unde a venit ideea asta nebunească a filmului și eram absolut entuziasmată. Așa că am intrat într-un birou la Warner Bros. pentru a citi scenariul și a fost unul dintre acele momente când ești uimit de-a dreptul”, declara Page pentru revista Time. 

Nu a avut decât cuvinte de laudă pentru DiCaprio, pe care-l admira, și regizorul Chris Nolan. „Îmi plac absolut toate filmele lui. Înciuda magnitudinii vizuale, și toată incredibila acțiune, există o bază de sinceirtate și onestotate în jurul cărora se întâmplă totul”, continua ea.

A revenit în rolul lui Kitty Pride

După o perioadă aglomerată pe platourile de filmare în 2011 și 2012, page a revenit în 2013 în distribuția filmului X-Men: Days of Fitire Past în rolul lui Kitty Pryde. La primul rol în serie, în 2006, avea 18 ani. Nu citise benzi desenate până atunci și habar nu aveam cine era Kitty Pryde, dar i s-a părut un personaj minunat.

Nu se aștepta la o revenire în serie în 2013. „Nu m-am așteptat să o joc din nou, așa că atunci când a venit vestea a fost frumos. Sunt recunoscătoare că am revenit”, a declarat ea.

A recunoscut că este lesbiană într-un fel aparte

Un an mai târziu, a făcut un lucru foarte curajos: a recunoscut că este lesbiană într-un discurs la o campanie pentru drepturile omului. În acest discurs a vorbit despre o cultură toxică ce marginalizează oamenii din comunitatea LGBTQ+ și a făcut un apel să fim mai buni și mai toleranți unii cu alții. „Sunt aici pentru că sunt gay. Și pentru că poate pot face diferența”. A povestit apoi la show-ul lui Ellen DeGeneres că era pregătită să o facă și de-abia aștepta să o facă.

Își amintește cu tristețe de efectul pe care l-a avut asupra ei faptul că sexualitatea sa devenise subiect de presă, înainte să se împace cu sine și alegerile sale. „Nici măcar nu atinsesem o femeie în public până la 27 de ani. Eram în depresie, și aveam anxietate. Nu eram bine deloc.”

Față în față cu un ucigaș al celor din comunitatea LGBTQ+

Stând de vorbă cu regizorul Michael Moore

În 2015, a plecat împreună cu cel mai bun prieten al ei, Ian Daniel, într-o călătorie în întreaga lume pentru a sta de vorbă cu reprezentanții comunităților LGBTQ+ și a afla problemele cu care aceștia se confruntă. Totul s-a tranformat într-o serie de documentare, Gaycation, pentru Viceland. Nu a fost o simplă călătorie, a fost cu adevărat o experiență de viață pentru că au existat momente frumoase, emoționante, dar și momente dure, periculoase. Un astfel de moment a fost în Brazilia, țara care are cea mai mare rată de mortalitate în rândul persoanelor gay și transsexuale. Era 2015, iar într-o parcare din Brazilia, un bărbat mascat stătea în fața ei, și îi spunea de ce omoară gay și ar prefera și pe ea să o vadă moartă. Era un fost polițist și a spus că va ucide din nou.

În parcare, singurul semn care arată că este deranjată de ce spunea acest om era ridicarea din sprâncene. Era o tehnică pe care o aplicase și când explica în Juno de ce vrea să păstreze copilul, și când a castrat un pedofil în Hard Candy și când lumea exploda în jurul ei în Inception.

A încheiat acel episod explicând că, deși a stat față în față cu un om care ar fi omorât-o, a părăsit Vrazilia simțindu-se inspirată de o țară unde oamenii sărbătoresc cu așa mare bucurie ceea ce sunt, mai ales în fața unei astfel de violențe. „Spiritul iubirii este cel care învinge în final.”

S-a căsătorit cu Emma Portner

Ellen Page și Emma Portner

Anul 2018 a adus un eveniment foarte fericit în viața ei: s-a căsătorit cu partenera sa de viață, Emma Portner. Evenimentul a fost anunțat printr-o postare pe Instagram: „Nu-mi vine să cred că pot să-i spun acestei femei extraordinare soția mea.” Portner este o dansatoare din Canada și care este absolut îndrăgostită de Page. „Avem o legătură neobosită și o dorință permanentă de a fi una lângă cealaltă”, s-a confesat ea într-un interviu. „Ellen este cea mai bunp și încă mai plând ori de câte ori munca ne face să stăm departe una de alta. Probabil că toată viața o să plâng, dar e OK.”

Vanya, în serialul Netflix The Umbrella Academy

Anul următor, Netflix a lansat un nou serial: The Umbrella Academy, o adaptare a benzilor desenate ale Dark Horse. Ellen Page joacă alături de nume mari: Mary J.Blige, Tom Hopper și Colm Feore și urmărește traiectoria unor frați cu puteri supranaturale. Page o interpretează pe Vanya Hargreeves, o violonistă și singura fără superputeri, un rol cu care se identifică. „Am fost atrasă de vanya imediat pentru că m-am regăsit în acel sentiment de închistare, de luptă cu depresia și anxietatea”, a spus într-un interviu pentru Glamour. „Am avut propriile probleme cu care m-am confruntat și mă regăsesc în Vanya, în durerea ei și voiam să explorez asta.”

Al doilea sezon tocmai a fost lansat pe Netflix.

Ellen Page învață în permanență câte ceva nou, de la citirea cărții Rebeccăi Solnit, The Mother of All Questions la geografie prin intermediul unei aplicații. „Întotdeauna învăț câte ceva, sunt mereu smerită, dar încercând să fiu deschisă și să mă dezvolt, și să-mi reamintesc vremurile când nu știam toate astea”, a spus ea într-un interviu pentru The Guardian.

Autor: Andreea Tudorică

Cu toate acestea, puțini cunosc și celelalte personalități ale celui mai cunoscut bețiv din România. Adrian Văncică este tată, poet, actor și psiholog. A știut dintotdeauna că asta va face, iar atunci când a fost aproape de a-și atinge visul, s-a lovit ca fiecare dintre noi  de piedici, însă nimic nu a reușit să-l abată din drum.

Viața sa ar putea deveni oricând un scenariu de film. Despre întreaga sa experiență a povestit cu Ioana Ciurlea în cadrul emisiunii Oamenii Dimineții. Cum a reușit să devină dintr-un actor bun, dar necunoscut de publicul larg, într-unul extrem de popular aflăm chiar de la el urmărind materialul de mai jos.

Cum a ajuns să joace rolul vieții lui

Adrian Văncică a absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București, Facultatea de Teatru, specialitatea actorie la clasa prof. univ. dr. Mircea Albulescu.

Vorbește cu nostalgie despre anii de studenție, în care nici prin cap nu-i trecea că o să devină unul dintre cei mai apreciați actori de comedie. Autoironic, actorul mărturisește că pe vremea aceea era „erou romantic”, iar comedia ieșea complet din discuție.

De atunci a dat multe castinguri, pentru diverse roluri. În unele a reușit să joace, în altele nu. Însă, de departe, rolul vieții sale a fost Celentano, dar și de această dată a avut de ales, după cum mărturisește chiar el: „Ce să fac eu acuma? La bani ieșeam mai bine la A1 pentru că erau episoade mai multe, la Pro scria Mimi, știam o parte dintre actori și aveam încredere în ei… la A1 telenovela, la Pro comedie… ce mai e de gandit? Pro. Și am ales bine.”, potrivit adrianvancica.ro. 

Serialul a devenit rapid un succes, reușind să ajungă la cel de-al 17 sezon, semn că publicul încă este dornic să vadă ce mai fac cei din Fierbinți. Fiecare episod prezintă oamenilor realități și situații reale, de care se lovesc zi de zi, într-un mod satirizat asemănător unei piese de Caragiale, ceea ce te face să vrei să vezi și mai mult. Nu-i de mirare de ce serialul a reușit să reziste ani de zile pe micile ecrane și să aducă audiențe record pentru ProTV.

Din „Las Fierbinți”, stea la „Oscarurile Europene”

Profesionalismul și seriozitatea cu care tratează fiecare personaj în parte l-au făcut pe Adrian Văncică să câștige recuonaștere și pe plan internațional.

A făcut parte din distribuția unuia dintre cele mai apreciate filme ale regizorului Bogdan Mureșanu, „Cadou de Crăciun”, care a fost premiat la Berlin cu trofeul de cel mai bun scurtmetraj de către Academia Europeană de film.

Pelicula a primit 53 de premii, însă marea realizare a actorului este aceea că a reușit să câștige un premiu pentru un rol dramatic și nu unul de comedie. Și nu s-au oprit aici. Suita de premii internaționale care au atestat valoarea fimului „Cadoul de Crăciun” a culminat cu nominalizarea pe lista scurtă la Oscar, pentru aceeași categorie, scurtmetraj.

sursa: Hotnews

Mary Louise Streep s-a născut la 22 iunie 1949, în Summit, statul New Jersey, conform www.simplystreep.com.

Vedetă incontestabilă a anilor ’80 datorită talentului demonstrat în producţii dramatice, renumită pentru profesionalismul şi sensibilitatea ei, Meryl Streep a dovedit încă de copil ambiţiile actoriceşti. Şi-a început cariera de actriţă pe scena din New York, la sfârşitul anilor ’60, şi a apărut în câteva producţii de pe Broadway. A fost distribuită în filme artistice în anii ’70 şi la scurt timp se bucură de primele nominalizări şi distincţii.

În 1971 îşi ia licenţa în ştiinţe teatrale, la Colegiul Vassar din New York. Ulterior a urmat cursurile de actorie ale Universităţii Yale, pe care a absolvit-o în 1975, potrivit sursei citate. După terminarea studiilor se mută la New York şi joacă în şapte piese, cel mai important rol fiind cel din ”27 de vagoane pline cu bumbac”, de Tennessee Williams.

În 1976, obţine primul său rol de film, în pelicula ”Julia”. Doi ani mai târziu, joacă rolul principal în filmul ”Vânătorul de cerbi”. În 1978, interpretează personajul Inga Helms din serialul de televiziune ”Holocaust”, pentru care a obţinut Premiul Emmy şi Premiul Academiei Britanice. Un an mai târziu filmează peliculele de succes ”Manhattan”, ”Seducţia lui Joe Tynan” şi ”Kramer vs. Kramer”, pentru cel din urmă obţinând premiul Oscar.

În 1982, este recompensată cu Globul de Aur pentru rolul principal din ”French Lieutenant’s Woman” (Nevasta locotenentului francez). În 1983, câştigă premiul Oscar pentru rolul principal din pelicula ”Sophie’s Choice” (Alegerea Sophiei).

În 1989, este desemnată cea mai bună actriţă la Cannes, pentru ”Un strigăt în noapte”. În următorul deceniu, este nominalizată la premiile Oscar pentru producţiile ”Postcards from the Edge” (1990), ”The Bridges of Madison County” (1995), ”One True Thing (1998) şi ”Music of the Heart” (1999).

La începutul noului mileniu, Meryl Streep a avut cea mai intensă activitate. În 2002, a apărut pe afişul a două filme apreciate – ”The Hours” (Orele) şi ”Adaptation”. Pentru portretizarea personajului Susan Orlean, din ”Adaptation”, a fost nominalizată la Oscar şi recompensată cu Globul de Aur. În 2003, Streep a apărut pe micul eran în adaptarea pentru televiziune a premiatului film ”Angels in America”, pentru care a primit premiul Emmy.

Au urmat roluri în care şi-a arătat abilităţile comice în ”Manchurian Candidate” (Candidatul manciurian) (2004), ”Prime” (2005) şi ”The Devil Wears Prada” (Diavolul se îmbracă de la Prada) (2006), cel din urmă aducându-i nominalizări la Oscar, SAG şi Golden Globe pentru cea mai bună interpretare feminină.

În anii următori a apărut pe marele ecran în musicalurile ”A Prairie Home Companion” (2006) şi ”Mamma Mia!” (2008), al cărui succes se reflectă în numeroasele nominalizări primite şi continuarea poveştii într-o nouă ecranizare – „Mamma Mia! Here We Go Again”, zece ani mai târziu.

În filmul lansat în 2008, ”Doubt”, Meryl Streep este o călugăriţă care devine suspicioasă cu privire la comportamentul unui preot catolic (Phillip Seymour Hoffman) faţă de un tânăr. Rolul i-a adus o altă serie de nominalizări la Oscar, Golden Globe şi SAG.

Pentru rolul Juliei Child, faimoasă în domeniul gastronomic, din pelicula ”Julie & Julia”, realizată după romanul cu acelaşi nume, a fost răsplătită cu un Glob de aur şi o nominalizare la Oscar.

Comedia romantică ”It’s Complicated”, în care joacă alături de Alec Baldwin şi Steve Martin, îi aduce o nouă nominalizare la Globurile de aur.

În 2011 primeşte numeroase aprecieri pentru performanţa din ”The Iron Lady” (Doamna de fier), unde o înfăţişează pe Margaret Thatcher, fostul premier al Marii Britanii. Rolul îi aduce al treilea premiu Oscar, în 2012, şi un Glob de aur. La discursul susţinut la primirea premiului Oscar, Meryl Streep a mărturisit: ”Când mi-au spus numele, am avut sentimentul că aud jumătate din America spunând ‘oh, nu, de ce ea din nou?”’.

În 2013, Academia Americană a anunţat a 18-a nominalizare pentru Meryl Streep, în urma interpretării din ”August: Osage County”.

În 2014, actriţa a apărut în trei producţii: „The Homesman”, „The Giver” (Darul lui Jonas) şi „Into the Woods”. „The Giver” este o adaptare după romanul de adolescenţi cu acelaşi nume, a cărei acţiune se petrece în anul 2048. Pentru adaptarea Disney a musicalului de pe Broadway „Into the Woods’ actriţa a fost nominalizată din nou la Premiile Academiei pentru cel mai bun rol feminin secundar.

În 2015, a avut roluri în „Ricki and the Flash” şi „Suffragette”. Anii următori, rolurile principale din „Florence Foster Jenkins” (2016) şi „The Post” (2017) îi aduc noi nominalizări la premiile Oscar. În 2018, apare într-un rol secundar în „Mary Poppins Returns”.

Anul 2019 i-a adus rolul Mary Louise (numele său real) în serialul de succes „Big Little Lies” (Marile minciuni nevinovate), bazat pe bestseller-ul scriitoarei Liane Moriarty, cu Reese Witherspoon, Nicole Kidman şi Shailene Woodley în rolurile principale, conform Cinemagia.

Pe lângă activitatea aproape neîntreruptă din lumea filmului, Meryl Streep a fost implicată activ în cauze apropiate de sufletul său: în aprilie 2015, a finanţat un laborator de scenaristică pentru femei peste 40 de ani, numit Writers Lab. De asemenea, a devenit purtător de cuvânt al National Women’s History Museum (Muzeul naţional de istorie a femeilor) din Virginia, potrivit www.simplystreep.com.

Este căsătorită cu sculptorul Don Gummer din 1978. Cuplul are patru copii, dintre care Mamie Gummer a urmat cariera de actriţă.

sursa: Agerpres

David Schwimmer și-a terminat prânzul târziu, somon cu varză de bruxelles, și soarbe dintr-o bere italiană într-un restaurrant din new York, când se apropie un necunoscut. „Friends sunt ca o familie, iar tu întotdeauna îmi vei fi familiar”, spune bărbatul. „E un lucru bun, cred. Ești fericit când oamenii te recunosc.” Schwimmer este receptiv. „Da, da, bineînțeles!”, spune zâmbind. „Mulțumesc foarte mult”.

Probabil că are parte de asta foarte des. Așa cum William Shatner cu Căpitanul Kirk sau Sarah Jessica Parker cu Carrie Bradshaw, Schwimmer este sinonim cu un singur personaj: Ross Geller în Friends, un serial american cu șase sezoane, fiecare cu peste 20 de episoade, difuzat între anii 1994 și 2004.

„Cred că am trecut peste faza asta”, spune Schwimmer. „A existat o perioadă în care am fost foarte foarte frustrat pentru că am fost lăsat pe linie moartă. Am început cu Friends când aveam 27 de ani, dar fusesem pe scenă. Dar tot ce făcusem s-a șters. Pentru public, a fost ca și cum am ieșit dintr-o clocitoare și am început să fac serial TV. A fost frustrant, ca și cum s-ar fi anulat tot ce învățasem și făcusem până atunci, toate rolurile pe care le avusesem.”

Viața dinainte de Friends include iubirea pentru teatrul clasic, o pasiune pe care a hrănit-o în școală la Los Angeles și după ce a văzut one-man show-ul cu McKellen despre Shakespeare. „Mereu am vrut să-l joc pe Iago”, spune Schwimmer. „Este un sociopat, dar este unul încântător. Nici la școală, nici în liceu nu am simțit niciodată că mă aflu într-un grup cool. Mereu am fost un pic cam invidios și asta m-a motivat foarte mult. Invidios și gelos. Dorință.”

După ce a studiat teatrul și arta speech-ului la Universitatea Northwestern, din Illinois, Schwimmer a participat la fondarea Companiei de Teatru Lookingglass din Chicago, a jucat mai multe roluri și a regizat mai mult de 20 de piese. În ultimii ani, a regizat Trust, un film despre o fată de 14 ani care are o legătură online cu un pedofil, și a jucat în drama HBO Band of Brothers, The Caine Mutiny Court-Martial pe Broadway și în Some Girls a lui Neil LaBute la West End în Londra. Poate că cea mai memorabilă apariție, este cea nominalizată la premiile EWmmy în filmul lui Robert Kardashian The People v OJ Simpson: American Crime Story.

Și ce dacă Ross va rămâne pentru totdeauna cel mai renumit rol al său? „Pe măsură ce îmbătrânești și ți se schimbă perspectivele”, spune el, „cu atât realizezi mai mult cât de bine a fost. Acea perioadă de 10 ani, cu acea distribuție, acel grup de scenariști, acei regizori. A fost o perioadă extraordinară din punct de vedere profesional, dar în primul rând creativă”.

Schwimmer încă mai ține legătura cu colegii săi din distribuție, Jennifer Aniston, Courtney Cox, Lisa Kudrow, Matt LeBlanc și Matthew Perry. „Am avut cu toții o cină de reuniune acasă la Courteney. Toți au familii și își continuă viețile , și există diverse relații printre cei din distribuție, poate că eu sunt mai apropiat de LeBlanc. Sunt singurul care trăiește în New York.”

Lui Schwimmer îi place să participe la reuniunile cu colegii actori, dar se opune ideii de reînviere a personajelor. „Nu cred că este posibil, având în vedere traiectoriile diferite pe care au luat-o carierele lor. Cred că toți simt asta: de ce să strici ceea ce a fost ca modul potrivit în care să termini serialul? Nu vreau să fac nimic pentru bani. Ar trebui să aibă sens din punct de vedere creativ, și nimic din ceea ce am auzit până acum și din ceea ce ni s-a prezentat nu are sens.”

Asta in comparație, de exemplu, cu cel mai recent proiect al său, Intelligence, un serial de comedie  pe Sky TV. Schwimmer, care este și producător executiv, joacă rolul unui agent al Agenției Naționale Americane de Securitate (NSA), avid de putere care face echipă cu un analist IT jucat de Nick Mohammed, care a scris scenariul, pentru a descoperi o unitate de infracțiuni cibernetice.

Este un subiect tocmai bun de satirizat. Trebuie să fii „foarte naiv” să nu-ți faci griji despre posibilele abuzuri de putere, spune Schwimmer. „Nu mă consider un teoretician al conspirațiilor ori vreun paranoic, dar mă preocupă în mod sănătos, având în vedere istoricul oamenilor care au puterea unor anumite performanțe și de care pot abuza.”

Friends a avut o viață „după” remarcabilă. La mai mult de zece ani de la ultimul său episod, serialul a devenit disponibil pe Netflix în 2015, și a fost unul dintre cele mai mari succese. De curînd, New York Magazine a titrat: „Este serialul Friends cel mai popular serial TV?” Netflix a plătit 100 milioane de dolari ca să-l aibă în 2019.

De ce acest serial încă face furori? Schwimmer crede că din cauză că a fost făcut înainte de epoca smartphone și social media. Își amintește că a văzut cinci femei într-un restaurant din Londra, stând la aceeași masă dar care nu vorbeau una cu alta. „Toate se uitau pe telefon, apoi își arătau ce au scris sau ce au văzut pe telefon. Așa că rar ăși aruncau una alteia vreo privire, iar toată concentrarea lor era pe ecranele miniscule. De aceea Friends  este nostalgic, pentru că e despre o vreme aflată chiar înainte de schimbarea profundă a lumii în termeni de social media și în care ne implicam. Erau șase prieteni care practic stăteau împreună și vorbeau unii cu alții.”

Dar renașterea Friends  a venit cu o înțepătură. Unele chestiuni ridicate sugerează că nu a îmbătrânit cum trebuie. „Milenialii care se uită la Friends pe Netflix sunt șocați de subiecte”, era un titlu din The Independent acum doi ani, făcând referire la sexism, homofobie și transfobie. Citau, de exemplu, un moment în care Chandler esre îngrijorat că este perceput ca gay, sau când Ross întreabă un bărbat care făcea pe dădaca dacă este gay, și glume despre greutatea Monicăi.

Este singurul moment al interviului când schwimmer pare puțin în defensivă. „Nu-mi pasă”, spune el. „Adevărul este că serialul a fost inovator pentru acea perioadă, având în vedere modul relaxat în care trata chestiunea sexuală, a sexului protejat, căsătoriei între persoanele de același sex sau relațiile. Episodul pilot este cu personajul soției care îl părăsește pentru o femeie și a fost o nuntă a lor, a fostei soții cu soția ei, la care mă duc.

Cred că mare parte din problemele de azi în atât de multe sectoare există pentru că foarte puțin se ia în context. Trebuie să observi din punctul de vedere a ceea ce încerca să transmită serialul atunci. Sunt prima persoană care ar spune că poate ceva era nepotrivit sau insensibil, dar cred că barometrul meu a fost destul de bine la vremea aceea. Eram destul de conectat la problemele sociale și cele de egalitate.”

Friends este de asemenea un produs al erei pre„trezire” când vine vorba de rasă. „Poate că ar trebui să fie all-black Friends sau all-Asian Friends”, spune Schwimmer. „Dar am fost destul de conștient de lipsa diversității și am pledat pentru ca Ross să iasă la întâlniri cu femei de culoare. Una dintre primele lui iubite, o americancă de origine asiatică, apoi, mai târziu, s-a întâlnit și cu femei de culoare. Acesta a fost un imbold venit din partea mea.

Este de asemenea interesant cu a gestionat serialul personajele de origine evreiască”, continuă el. „Nu cred că a fost vreun șoc, dar eu m-am bucurat de episodul în care nu a fost vorba numai despre Crăciun. Era despre Hanukkah, chiar dacă a trebuit să mă costumez într-un armadillo (tatu) de Hanukkah. M-am bucurat pentru că, cel puțin am conștientizat diferențele prin observații religioase.”

Activismul social al lui Schwimmer a început odată cu părinții lui. „Mama era foarte vocală, o avocată activistă feministă înfocată (și ocazional actriță). Așa că primele mele amintiri din teatru sunt de când mă uitam la producții feministe în care juca mama sau când se afla în primul rând la proteste, și protestam împreună pentru drepturile femeilor ori ale gay-lor.

„Acesta este mediul în care am trăit. Sunt foarte conștient de propriul privilegiul de a fi un bărbat alb heterosexual ai  cărui părinți și-au permis să-i plătească școala particulară. Întotdeauna am avut un simț al responsabilității de a riposta și de a striga dacă văd un abuz de putere.”

Pentru mai mult de două decenii Schwimmer a lucrat la dezvoltarea conștiinței publice în chestiuni legate de viol și agresare sexuală. În 2018 a făcut o serie de filmulețe numite #ThatsHarassment, și este în board-ul director al Rape Foundation din Santa Monica, California. Cum s-a simțit când a apărut mișcarea #MeToo?

„La început am zis: „A, în sfârșit! Da, da!” Mama ne spunea surorii mele și mie că atunci când era tânără și era tânără avocată a fost hărțuită sexual de judecători, clienți și alți avocați. Nu cunosc nicio femeie din viața mea care să nu fi fost hărțuită în vreun fel.”

La fel, spune el, nu i-a plăcut „atmosfera de teroare” asupra „tuturor bărbaților…Unii au numit-o vânătoare de vrăjitoare”, spune el. ”Nu sunt de acord cu asta, dar…au existat și multe exagerări, cred. Unele dintre cele mai complexe situații au fost tratate exagerat.”

Schwimmer a regizat la un moment dat un film al lui Harvey Weinstein, descoperind că este un tip „agresiv, obișnuit să obțină ceea ce vrea.”

Fiica lui Schwimmer, Cleo, are opt ani, și provine din mariajul cu artista britanică Zoë Buckman, care s-a terminat cu un divorț acum doi ani. „Toată lumea ar putea spune același lucru, dar bineînțeles că este tulburător. Te simți cumva responsabil și ai senzația că ai eșuat, și începi să plângi.  Cu siguranță nu m-am căsătorit cu ideea că nu va dura. Chiar am crezut că va dura. În primul an și jumătate, eram preocupat de cum se va adapta fiica mea la această situație. Știam că o să fiu bine, și știam că și ea va fi, adică mama. Suntem prieteni buni, și am lucrat să fim părinți respectați, iubitori, grijulii și flexibili în acești termeni.

Doar să ne asigurăm că Cleo va fi bine și se va simți susținută și iubită a fost destul de dureros pentru toată lumea, evident, dar pot spune acum că se simte în siguranță și fericită. Și toți trei încercăm să facem lucruri împreună.”

Într-un interviu din The Guardian în 2007, Schwimmer a fost întrebat ce lucru i-ar putea îmbunătăți calitatea vieții. El a răspuns atunci: „copiii”. „E perfect adevărat”, spune acum. „Îți schimbă viața 100%, într-un mod plăcut, care te împlinește și care îți dă un sens. Punct. Nu cred să mai fi iubit necondiționat înainte – chiar și în cazul partenelor, iubitelor. Cred că mereu a existat o parte din mine care a fost mai reținută într-un fel. Acum îmi dau seama că este ca și cum inima mea este mai mare decât am crezut că este.”

Sursa: The Guardian

Traducere și adaptare Andreea Tudorică

Citește și:

Scriitoarea Isabele Allende speră că pandemia va marca sfârșitul patriarhatului

Gabriela Sabatini: „Cred că sunt o persoană privilegiată”

„Iubitule, ai grijă de copil, pentru că eu am o țară de condus!”

Are rădăcini profund britanice, dar și influențe scoțiene, franțuzești, suedeze, germane și olandeze. Printre realizatorii de film preferați se numără Stanley Kubrick, Michael Winterbottom, Steven Soderbergh, John Hughes și Alfred Hitchcock și se declară fanul actorului Robert Downey Jr. Practică meditația budistă și spune că „fericirea pentru mine este pur și simplu a fi, a fi în fiecare moment. A trăi în prezent și în fiecare moment este esența a tot ceea ce facem noi ca actori”.

Ascultându-și chemarea

Născut în Londra, Benedict Cumberbatch a avut de mic o relație specială cu actoria. Părinții lui sunt renumiții actori de televiziune Timothy Carlton și Wanda Ventham și, în ciuda încercării de a-l ține departe de fascinanta lume artistică pe tânărul lor fiu, el va obține o bursă de studiu în arte. Despre copilăria sa, el spune că „a fost una grozavă”, deși se simțea „predispus la moment de hiperactivitate, urmate de epuizare și de o temperare”.

Înscris la școala publică Harrow, Benedict juca rugby și picta în timpul liber, devenind ulterior autorul unor pânze pictate în ulei de mari dimensiuni. Asta până a descoperit lumea teatrului, care i-a bulversat imaginația până peste poate. Inițiat și îndrumat în tainele acestei arte de profesorul Martin Tyrrell, primul rol pe care îl interpretează este unul neașteptat: Titania, Regina Spiritelor din „Visul unei nopți de vară” de William Shakespeare. Un rol de forță, o compoziție, o reală încercare pentru genialul actor de mai târziu.

Însă căile actoriei au fost extrem de întortocheate pentru Benedict Cumberbatch. După ce termină școala, pornește într-o aventură în India, unde se oferă voluntar să predea limba engleză într-o mănăstire tibetană din Darjeeling. „Acolo am putut sta alături de călugări, în propria lor casă și i-am putut privi la rugăciune. Am avut șansa de a-i învăța, dar și de a interacționa cu ei”. Apoi și-a continuat studiile de artă dramatică la Universitatea din Mancester și la London Academy of Music and Dramatic Art, cea mai veche școală de teatru din Marea Britanie. La finalul studiilor, deja avea propriul său agent.

Primele roluri ale lui Cumberbatch au fost în spectacole după texte clasice și în mici show-uri de televiziune. În 2004 l-a interpretat pe tânărul Stephen Hawking, aflându-se în primele stadii ale bolii sale neuronale – prestație pentru care a fost nominalizat la Premiile BAFTA. În 2006, a jucat în primul film din carieră, o producție studențească denumită „Starter for 10”. Un an mai târziu a împărțit platoul de filmare cu actorul Tom Hardy în filmul „Stuart: A Life Backwards”.

Tată de băieți, Benedict Cumberbatch are doi fii, Cristopher Carlton și Hal Auden, cu regizoarea Sophie Hunter. Anunțul logodnei lor nu a ratat pagina principală a ziarului britanic „Times”, iar căsătoria a avut loc pe Isle of Wight, cea mai mare insulă din Anglia și a doua ca populație, declarată patrimoniu UNESCO. „Am o familie care îmi oferă un sens în viață mai măreț decât mine și mai important decât munca mea și viața mea publică”.

Sherlock, celebritatea și rolurile din filme

Adaptarea modernă realizată de BBC în 2010, după povestea detectivului Sherlock Holmes, a atras celebritatea și atenția întregii lumi asupra lui Cumberbatch. După trei nominalizări pentru rolul principal din serial, în 2014 a obținut primul Premiu Emmy.

Anul 2011 l-a propulsat pe Cumberbatch în galaxia hollywoodiană, primind rol după rol în filme ca „Tinker Tailor Soldier Spy” sau „War Horse” al lui Steven Spielberg, despre dramele războiului. Explorându-și calitățile artistice, Cumberbatch intră și în universul fantastic al trilogiei „Hobbitul”, realizând vocile Necromantului și a lui Smaug. Va juca și rolul unui ticălos, portretizându-l pe înfiorătorul Khan în „Star Trek: Into Darkness” al lui J.J. Abrams, lansat în 2013. Un an mai târziu, își va oferi vocea și pentru „Penguins of Madagascar”.

Citește continuarea pe amfiteatru.com

Vedeți voi, Villanelle nu este o asasină obișnuită. Este atât de fascinată de modă, așa cum este și de…uciderea oamenilor, iar ținutele pe care le-a purtat de-a lungul serialului (acesta se află deja la episodul 3 din sezonul 3) au devenit în unele medii chiar subiecte de discuții, mai interesante decât pe subiectul filmului în sine, ori despre rolul interpretat.

Comer a vorbit despre impactul pe care l-a avut stilul lui Villanelle atunci când a apărut pe coperta Elle din Marea Britanie anul trecut, spunând: „Aș fi vrut să fiu așa curajoasă ca ea. Ceea ce-mi place la Villanelle este că are un stil propriu. Am senzația că dacă te uiți prin garderoba ei, e o anumită temă care o caracterizează. Eu sunt o tipă căreia îi plac jeanșii, în schimb ei, nu.”

Cu fiecare sezon al filmului, stilul vestimentar al lui Villanelle a evoluat. Iată cele mai frumoase ținute ale sale.

În al treilea sezon, Villanelle poartă o bluză „polka” cu buline a lui Petar Petrov pe care a asortat-o cu o pereche de pantaloni plisați galbeni.

A fost nevoie de doar câteva episoade până când Villanelle să apară într-unul din costumele sale îndrăgite cu dungi de culoarea cărbunelui, creație a lui Chalayan.

Pentru scenele din Spania, Villanelle a purtat o rochie din bumbac, în stilul anilor 1970, creație La Double J, care, cum era de așteptat, s-a vândut foarte bine după ce a fost difuzat acest episod.

În al doilea episod din al treilea sezon, Villanelle poartă o rochie albastră înflorată a unui brand britanic, Vampire’s Wife. Nu ne-am fi gândit nici noi la o rochie care să i se potrivească mai bine unei asasine profesioniste pentru a-și face intrarea.

Villanelle nu este stilată numai atunci când iese din casă. În sezoanele precedente, am observat mai multe ținute comode, de casă, ale asasinei, inclusiv alegeri luxoase cum ar fi kimonorui de mătase, iar situașia nu se schimbă în sezonul 3. Iat-o purtând o pijama din mătase, înflorată, de culoarea limetei, creație a Oliviei Von Halle.

În scena de început a sezonului 3, Villanelle este la propria nuntă, purtând un costum negru stilat, cu o tunică lungă accesorizată cu o broșă în formă de floare, creație Loewe.

În ultimul episod al sezonului 2, le vedem pe Villanelle și Eve făcând echipă pentru a scăpa de pericol în Roma – cu un final care te lasă cu gura căscată și trimite la un sezon 3.

Villanelle poartă la final un top roșu (Lanvin) și pantaloni de aceeași culoare, și o curea neagră în talie de la Gucci.

Pentru o întâlnire în Amsterdam cu Konstantin, Comer a căpătat un aspect îndrăzneț clasic, tipic Villanelle, cu o pereche de pantaloni înflorați de la Etro și un blazer fuchsia asimetric de la Alexander McQueen.

Pentru o întâlnire cu Eve și șefa ei la MI6, Carolyn, Villanelle a abordat o ținută serioasă, purtând un blazer în dungi de la Loewe.

Lui Villanelle îi plac costumele, așa cum o demonstrează și de data aceasta cu un costum Dice Kayek și pantofi Simone Rocha.

Villanelle este o maestră a coordonării alegerii vestimentare în funcție de ocazie și locație. Așa că atunci când ajunge la Oxford pentru a-l speria pe soțul lui Eve, Niko, este pregătită.

Este un look vintage, cu o cămașă bărbătească și o pereche de pantaloni bej cu talie înaltă de la Raey.

Într-o secvență din primul sezon, Villanelle îi scrie o vedere lui Eve, în timp ce poartă o bluză roz deschis Rosie Assoulin, o fustă vintage fuchsia și cerceit vintage Christian Lacroix.

După ce începuse să poarte genul acela de haine în care nu ai fi văzut-o niciodată pe Villanelle – pardesie kaki extrem de largi ori pijamale scurte în genul celor pentru copii – asasina revine la stilul care o caracterizează, și iar-o într-un blazer cu printuri de la Chloe.

Această bluză Chloe de culoarea mentei a fost special creată pentru această scenă din primul sezon, unde a fost împerecheată cu o pereche de pantaloni scurți de blug și ghete Doc Martin.

Pentru una dintre cele mai macabre scene de crimă care are loc în Berlin, Villanelle a purtat un costum cu printuri de la Dries Van Noten.

Pentru a ajunge la o vilă din Toscana ca să spargă o nuntă în primul sezon, Villanelle a purtat o rochie bleu-deschis cu dantelă, foarte largă, de la Burberry.

Probabil că momentul-simbol din punct de vedere al modei din Killing Eve (până acum) a fost rochia din tul roz, creație Molly Goddard.

Una dintre primele apariții care ne trimit la gândul că lui Villanelle îi place să fie la modă, este atunci când o vedem cu pungile de cumpărături pe străzile din Paris purtând un trenchcoat roz-prăfuit de la Burberry.

Citește și:

(FOTO) 5 elemente din garderobă care au trecut testul timpului

(FOTO/VIDEO) Anna Wintour ne spune cum nu ar trebui să ne îmbrăcăm la un interviu

(FOTO) 20 de ținute care te-ar putea face să renunți la blugi

Audrey Hepburn a fost şi un om dedicat activităţilor caritabile, fiind implicată, ca ambasador UNICEF, în numeroase acţiuni umanitare.

Audrey Kathleen Ruston, pe numele avut la naştere, a venit pe lume la 4 mai 1929, în districtul Ixelles din Bruxelles, Belgia, fiind unicul copil al lui Joseph Victor Anthony Ruston, fost consul onorific britanic în Indiile Olandeze de Est, şi al celei de-a doua soţii a acestuia, baronesa olandeză Ella van Heemstra.

La naştere, Audrey a devenit şi cetăţean britanic, după tatăl său, însă, la doar un an de la naşterea sa, părintele său, un simpatizant al naziştilor, a părăsit familia.

Încă din primii ani de viaţă, Audrey a luat lecţii şi a început să vorbească fluent engleza, olandeza, franceza, spaniola şi italiana.

Când împlinea 6 ani, părinții săi divorțau oficial, apoi Audrey a urmat o școală particulară de fete din Kent, Anglia, unde se stabilise alături de mama sa. Tot atunci, a început să ia lecţii de dans clasic, o pasiune care a animat-o după ce vizionat mai multe spectacole, la Bruxelles.

A urmat iminenţa războiului, şi plecarea mamei şi fiicei în Olanda, la Arnhem. Aici, Audrey va urma arta dansului la Conservatorul din localitate, până în anul 1945.

În perioada ocupaţiei germane, a acordat lecţii particulare de dans sau a dansat, reuşind să strângă astfel fonduri pentru rezistenţa olandeză. De asemenea, a predat arta dansului studenţilor mai tineri.

După această perioadă solicitantă, marcată şi de foametea olandeză, Audrey Hepburn a dezvoltat probleme respiratorii şi o anemie acută.

În anul 1945, a continuat să studieze dansul, la Amsterdam, cu marea maestră a baletului olandez, Sonia Gaskell.

Curând, problemele sale de sănătate dobândite se vor acutiza, astfel că Audrey va renunţa la balet şi se va dedica actoriei şi modei.

În anul 1948, debuta în film, în „Dutch in Seven Lessons”, în rolul unei stewardese, apoi a jucat într-o serie de musicaluri şi a avut o serie de roluri secundare în filme britanice.

Audrey Hepburn debuta în teatru în rolul de coristă, în comedia muzicală ”High Button Shoes”, tot în 1948, ea apărând mai departe în piesele ”Sauce Tartare” – în 1949, şi ”Sauce Piquante” – în 1950.

După ce talentul său aparte a fost remarcat, la 24 noiembrie 1951, i se repartizează rolul principal în spectacolul ”Gigi”, o adaptare după cartea omonimă a scriitoarei franceze Colette, care se juca la Teatrul Fulton din New York. Rolul avea să-i aducă premiul pentru debutul în teatru – Theatre World Award.

În 1953, obţine un succes mondial cu rolul din filmul ”Roman Holiday”/”Vacanţă la Roma”, în care a jucat alături de Gregory Peck, ea fiind prima actriţă care a primit, pentru acelaşi film, un Oscar, Globul de Aur şi premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă.

Rolul din acest film consacra şi ”stilul Audrey”, cu o influenţă fulminantă în lumea modei. Era pentru prima dată când pe ecrane apărea o vedetă adevărată, cu stil şi personalitate aparte, cu talent şi pasiune inegalabile. Era momentul în care femeile din întreaga lume admirau şi copiau coafura tunsă scurt, fustele ample, strânse în jurul taliei şi cămăşile cu nasturi, completate cu pardesie elegante şi poşete remarcabile, un stil care a rămas unic în istorie.

Un an mai târziu juca în spectacolul ”Ondine”, pentru care a câştigat Premiul Tony pentru cea mai bună interpretare feminină în rol principal. În acest spectacol l-a avut ca partener pe actorul Mel Ferrer, care îi va deveni soţ, la 25 septembrie 1954 şi căruia îi va dărui un fiu, pe nume Sean.

Tot în 1954, Audrey Hepburn juca, alături de Humphrey Bogart şi William Holden, în ”Sabrina”, pentru acest rol fiind nominalizată la Premiul Oscar pentru cea mai bună actriţă. În „Sabrina”, Audrey a lucrat şi alături de designerul francez Givenchy, care împlinea 26 de ani la acea vreme, şi care a creat special pentru ea, o rochie de seară cu un model aparte, aşa-numita „decollete Sabrina”. Givenchy descoperea modelul perfect, iar împreună cu Audrey realiza un stil unic şi inconfundabil în istoria modei, marcat de simplitatea aproape austeră, în nuanţe de negru, alb şi pasteluri. Hepburn dădea naştere unei adevărate „manii”, un simbol puternic al ţinutelor şic şi al eleganţei.

A urmat o serie de filme de succes, precum ”The Nun’s Story” – în 1959, pentru care a primit premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă în rol principal, Premiul criticilor de film din New York pentru cea mai bună actriţă, precum şi o nominalizare la Oscar, ”Breakfast at Tiffany’s” – în 1961, film care a impus un nou stil – ”little black dress”, în care Audrey a apărut într-o rochie neagră simplă accesorizată cu mănuşi lungi negre şi cu ochelari mari, negri, ”Charade” – în 1963, recompensat cu Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă în rol principal, ”My Fair Lady” – în 1964 şi ”Wait Until Dark” – în 1967.

În anul 1967 s-a despărţit de actorul Mel Ferrer, apoi a renunţat să mai joace în producţii importante, având doar apariţii sporadice. Parteneriatul cu Givenchy a continuat pentru alte filme, dar şi pentru cea de-a doua nuntă – cu psihologul italian Andrea Dotti, în 1969 – alături de care se va stabili în Elveţia – şi pentru alte evenimente din viaţa actriţei.

Începând cu anul 1980, Audrey Hepburn a avut o relaţie cu actorul olandez Robert Wolders, iar doi ani mai târziu se producea divorţul oficial de Andrea Dotti, căruia îi dăruise tot un fiu, pe Luca.

În anul 1980, Audrey Hepburn a fost numită Ambasador UNICEF al Bunăvoinţei, dedicându-se cu acestei misiuni caritabile până la finalul vieţii.

În perioada 1988-1992 s-a implicat în diverse acţiuni în unele dintre cele mai sărace comunităţi din Africa, America de Sud şi Asia. Preşedintele american George H. W. Bush i-a acordat, în 1992, Medalia Prezidențială pentru Libertate ca recunoaştere a eforturilor sale depuse alături de UNICEF în slujba umanităţii.

Ultimul său film a fost „Always”, în anul 1989.

Alte premii şi distincţii pe care le-a obţinut sunt: Theatre World Award – 1952, trei premii David di Donatello pentru cea mai bună actriţă străină (1960, 1962 şi 1965), o Stea pe Hollywood Walk of Fame – 1980, Premiul Cecil B. DeMille – 1989, titlul de Comandor al Ordinului Artelor și Literelor.

În septembrie 1992, a acuzat puternice dureri abdominale, la revenirea dintr-o misiune umanitară în Somalia, iar în noiembrie medicii din Los Angeles i-au descoperit un cancer intestinal, mult prea dezvoltat pentru a fi operat.

La 20 ianuarie 1993, Audrey Hepburn a plecat la Domnul, la reşedinţa sa din Vaud, Elveţia.

Postum i-au fost acordate Jean Hersholt Humanitarian Award al Academiei de Artă şi Film – în 1993, Grammy Award for Best Spoken Word Album for Children – 1993, şi Crystal Award – 1996.

În anul 2006, rochia neagră creată de Givenchy şi purtată de Audrey în filmul ”Breakfast at Tiffany’s”, a fost vândută cu peste 462.000 de lire sterline, al doilea cel mai mare preţ plătit vreodată pentru o rochie dintr-un film.

În anul 2013, Luca Dotti, cel de-a doilea fiu al actriţei, a lansat cartea ”Audrey in Rome”, care cuprinde aproape 200 de fotografii, multe dintre ele publicate pentru prima dată, realizate în perioada în care actriţa trăia la Roma.

În anul 2014, potrivit unui sondaj realizat în Marea Britanie, Audrey Hepburn era aleasă drept cea mai frumoasă femeie din ultimii 50 de ani.

RADOR – de Razvan Moceanu

Citește și:

Mirka, femeia din spatele măreției lui Roger Federer

Cine este femeia care a descoperit primul coronavirus

Hildur Guðnadóttir, autoarea coloanei sonore din filmul „Joker”, face istorie