Clarke a reușit să țină departe de ochii lumii lupta sa pentru a rămâne sănătoasă timp de ani de zile. Într-un eseu pentru The New Yorker ea a scris despre ce a trăit din momentul în care a fost băgată în operație de urgență și până a aflat că s-a făcut bine. Ea povestește cum a leșinat în sala de sport la un antrenament

”Eram atât de obosită încât abia am putut să-mi pun pantofii de sport, a trebuit să mă forțez ca să fac primele exerciții. Apoi am simțit o durere puternică la cap, ca și cum o bandă elastică îmi strângea creierul. Am întrerupt antrenamentul și aproape m-am târât către vestiar unde am căzut în genunchi din cauza durerii. Am intuit ce mi se întâmplă – creierul meu era vătămat.

Mi-am mișcat degetele de la mâini și picioare și mi-am dat seama că nu voi paraliza. Îmi aduc aminte că am auzit vocea unei femei, care mă întreba dacă mi-e rău. Apoi de sunetul sirenei ambulanței, de alte voci care spuneau că am pulsul slab. Cineva mi-a găsit telefonul și mi-a anunțat părinții.

Apoi a fost diagnosticată cu hemoragie subarahnoidă, un atac cerebral din cauza căruia o treime din pacienți pot muri. „Îmi amintesc că mi s-a spus că semnez un formular pentru operație. Operație pe creier? Mă aflam în mijlocul vieții mele ocupate – nu aveam timp de operație pe creier“, spune Clarke. „În cele din urmă am semnat și am devenit inconștientă. În următoarele trei ore, chirurgii mi-au reparat creierul.“

După prima operație, Clarke a spus că durerile erau de nesuportat și se lupta să se recupereze. A existat și un moment de panică atunci când nu-și putea aduce aminte cum o cheamă. „Când m-am trezit, durerea pe care o resimțeam era insuportabilă. Un tub îmi ieșea din gât, eram năucă iar câmpul vizual îmi era redus. Am fost dusă la Terapie Intensivă și mi s-a spus că dacă tre fără complicații peste perioada de criză ce durează două săptămâni sunt șanse bune de recuperare.(…) Nu am mai trecut niciodată printr-o astfel de stare de frică. Soarta îmi pregătise un destin nefast. Mi-am văzut viitorul, nu merita a fi trăit. Eram actriță, aveam nevoie să-mi amintesc replici, iar acum nu eram în stare nici măcar să-mi spun numele. (…) În cele mai proaste momente voiam să trag cablul din priză. Le zicema medicilor să mă lase să mor. Jobul meu – visul meu despre cum al fi vrut să arate viața mea – se concentra acum pe limbaj, pe comunicare. Fără asta, mă simțeam pierdută“

Actrița a spus că s-a recuperat suficient cât să părăsească spitalul la o lună după operație și s-a reîntors pe platourile de filmare pentru sezonul 2 al serilului Game of Thrones, după numai câteva săptămâni de la externare. În ciuda durerii, a dezechilibrului emoțional, și a veștii date de medici că m,ai avea și un al doilea anevrism pe partea cealaltă a creierului, care ar putea să se rupă în orice moment, Clarke s-a întors la lucru.

„Le-am spus șefilor mei despre boală, dar nu am vrut să fiu un subiect de discuții publice și de disecări“, a scris ea. „Show must go on!“.

Cea de-a doua operație pe creier a suferit-o doi ani mai târziu, în 2013, în timp ce se afla la New York.

”M-am programat pentru tomografia pe care o făceam în mod obișnuit, la intervale regulate. Anevrismul din partea cealaltă a creierului își dublase dimensiunile, iar doctorii au spus că se impunea o intervenție. Mi se promisese că intervenția avea să fie simplă, mai ușoară decât precedenta. Și am pornit într-o nouă călătorie prin artera femurală spre creierul meu, nicio problemă.

M-am trezit după operație țipând de durere. Procedura de eliminare a anevrismului nu reușise și aveam o hemoragie masivă, iar medicii îmi spuneau că dacă nu mă operează din nou, șansele mele de supraviețuire erau extrem de reduse. De data aceasta, a fost o intervenție clasică pe creier, prin craniu.

Recuperarea a fost și mai dureroasă decât după prima intervenție. Mi-am imaginat că trec printr-un război mai crâncen decât cel al personajului pe care îl interpretam în GoT. După operație, o drenă îmi ieșea din cap, părți din craniu îmi fuseseră înlocuite cu părți din titan, dar mai presus de toate era teana mea despre pierderea funcțiilor cognitive și senzoriale.

Am petrecut o lună internată în spital, cu aceleași etape sensibile în recuperare. Îmi pierdusem toate speranțele, nu puteam privi pe nimeni în ochi. Sufeream de o teribilă anxietate, prin atacuri de panică. Fusesem educată să nu mă plâng, că întotdeauna cineva suferă mai mult decât mine. Toate speranțele mele erau îngropate, mă simțeam ca o cochilie a propriei persoane. Momentele prin care am trecut au fost atât de negre încât mintea mea le-a blocat, neaducându-mi aminte mai nimic.

Îmi aduc aminte totuși că-mi spuneam că n-o să supraviețuiesc și că eram sigură că, de această dată, informațiile despre afecțiunea mea vor deveni publice. Și așa s-a și întâmplat, la șase săptămâni de la operație, un reporter m-a întrebat despre ea, am negat.

Dar acum, după atâția ani de tăcere, am hotărât să vă spun adevărul. Credeți-mă – știu că sunt un caz aproape unic, mult mai mulți oameni au suferit mai mult decât mine, fără să aibă parte de îngrijirea de care am avut norocul să beneficiez.

Sunt recunoscătoare că am reușit să duc la bun sfârșit filmările la GoT și fericită să văd finalul acestei povești și din viața mea și începutul a ceea ce urmează după…”, a scris Emilia Clarke.

Citește și: