O iubire care doare este cea mai sfâșietoare. Este aceea în care ne-am pus mari speranțe, aceea pentru care am jucat la ruletă tot – doar pentru a afla că a fost de fapt un pariu pe care niciodată nu l-am fi câștigat. Așa că ne spargem în milioane de mici bucățele și ne mirăm cum de am putut să ne înșelăm atât de rău.

Facem greșeli în dragoste. Alegem oameni pe baza lecțiilor pe care sufletele noastre au nevoie să le învețe fără a realiza că, de obicei, tocmai acele lecții dificile avem cel mai mult nevoie să le experimentăm. Nu putem fi schimbați cu ușurință și nu putem să-i lăsăm pe ceilalți să pătrundă în mințile noastre deschise – dar se poate întâmpla asta numai atunci când nu ne mai rămâne nimic, decât noi înșine și regretele noastre.

Poate că nu există greșeală atunci când avem nevoie cu adevărat să învățăm mai multe despre cine suntem și cum iubim, dar sunt totuși acele iubiri pe care am vrea să le reluăm de la început, adică pur și simplu să ni le luăm înapoi. Acelea ale căror finaluri au fost prea dureroase pentru noi încât să ni le dorim ca parte a trecutului nostru.

Dar indiferent cât de mult ne-am dorit ca această iubire să fie altceva decât a fost, asta nu va schimba niciodată realitatea: singurul motiv pentru aveam nevoie de această dragoste a fost pentru a ne frânge inima. Adevărul este că avem nevoie de această mare greșeală pentru a ne ajuta să ne îndreptăm spre iubirea vieții noastre.

Avem nevoie să ne spargem în milioane de bucățele pentru a afla cum vrem să ne adunăm la loc.

Deseori, cea mai mare greșeală a vieții noastre este o relație de care ar fi trebuit să fugim chiar din clipa în care a început – sau măcar să-i punem capăt cu mult înainte de momentul în care am făcut-o până la urmă și de a o lua la vale.Dar n-am făcut-o, și asta nu pentru că așa a fost să fie, ci pentru că fără ea nu ne-am fi dat seama niciodată ceea ce înseamnă cu adevărat iubire.

Întotdeauna putem alege să rămânem într-o relație care este o bătălie constantă a dorințelor  și idealurilor.Totuși, nu contează de câte ori sperăm că se va termina diferit sau că de data aceasta va funcționa – niciodată nu se întâmplă așa. Și asta pentru că relației nu-i este dat să funcționeze. Greșeala noastră se termină de obicei lăsând un gust amar, sau chiar dezastruos. Scopul ei este să ne zgândăre, să ne zdruncine și să ne provoace până în măduva oaselor, pe noi și ceea ce credem noi despre dragoste.

Suntem menite să ne întrebăm ce nu a funcționat și ce înseamnă de fapt dragostea pentru noi. Nu este un proces peste noapte, ci unul care necesită timp pentru a ne cufunda în noi înșine până când nu ne mai ascundem de adevărul că inimile noastre șoptesc.

Este o stare de vindecare care ne spune că putem trimite dragostea noastră cuiva, dar și că putem ieși dintr-o relație cu capul sus și cu convingerea că nu am distrus cel mai bun lucru pe care l-am avut vreodată. Pentru că iubirea vieții este acolo, așteptându-ne, iar când ne vom întâlni nu ne vom îndoi de ce am avut nevoie ca inimile să ne fie frânte așa cum au fost.

Nu vor mai fi bătălii de câștigat sau lucruri de schimbat. Nu vor mai fi nevoi neîmplinite sau episoade dramatice la fiecare colț. În realitate, această iubire ne va arăta de ce niciuna din relațiile precedente nu a funcționat. Și asta pentru că ele, tot timpul, ne-au condus la asta, la această persoană care a fost creată doar pentru noi și cumva prin căile șerpuitoare ale vieții, finalizându-se în ceva ce nu este perfect, dar este perfect pentru noi. Cea mai mare mare greșeală a noastră și cea mai mare dezamăgire au fost menite să ne ajute să ajungem la iubirea vieții. Pentru că fără ele, poate că nici nu am fi aflat cum arată iubirea adevărată.

Iubirea vieții vine numai atunci când suntem pregătite pentru ea. Când am rupt în bucăți pe acel cineva care am crezut că ar trebui să fim și ne-am acceptat așa cum suntem. Asta se întâmplă numai atunci când am început să credem că merităm ceea ce vrem. Iubirea vieții nu va arăta și nu va fi ca nimic din ceea ce am mai avut. Poate vine încet, lin sau poate intra în viața noastră ca un glonț. Poate veni îmbrăcată în prietenie sau poate fi atât de fierbinte încât am crezut că sigur ne vom arde. Dar, datorită acelei mari greșeli noi nu mai suntem aceiași oameni care am fost odată, așa că vom aborda dragostea altfel.

Vom căuta liniștea în locul intensității unei furtuni. Ne vom permite să privim trecutul în mod superficial și să apreciem energia pe care această persoană o aduce în viața noastră, flacăra noilor adâncimi ale legăturii pe care o experimentăm. Încet-încet, ne vom da seama că nu contează cine este cealaltă persoană, ci cum reușește să fie iubirea vieții noastre, una singură în viață.

În timp, înțelegem că iubirea nu ar trebui numai să adauge valoare vieții noastre, dar să ni și ajute să devenim versiunile cele mai bune ale noastre.

Numai o mare iubire ne poate ridica la o asemenea măreție.

Asta e treaba cu iubirea vieții – s-ar putea să nu fie exact la cine ne-am gândit că o să fie, și s-ar putea să nu vină fără provocări, dar are ceva care ne face să vrem să fim mai buni. Este o iubire care ne inspiră, și ne arată că nu temem deloc, și că poate nici măcar n-am dat-o în bară atât de rău pe cât credem.

Pentru că în sfârșit ne-am dat seama că „Greșeala vieții“ a fost de fapt o stea a nordului tot timpul, arătându-ne calea spre Iubirea vieții.

„Uneori lucrurile rele care ni se întâmplă în viață ne pun direct pe calea către cele mai bune lucruri care ni se vor întâmpla vreodată“

Un text de Sonia Teodorescu

Citește și:

Pentru alții, să-ți ceri iertare este mai puțin o parte de filozofie, și mai mult o situație în care trebuie să-ți dai seama dacă și cât de mult ai greșit: „Chiar am făcut ceva rău? Chiar dacă tu crezi așa, eu nu știu pentru ce aș putea să să-mi cer scuze.“ Pasul următor este jocul de-a cine este vinovat: „Indiferent ce am făcut, a fost numai din cauza a ceea ce ai făcut tu. Numai tu ești de vină“. Aceasta este în special gândirea celor înclinați spre furie: „Sunt furios pentru că tu…“

Mai există și grupul celor care ar vrea să-și ceară iertare, dar rămân blocați undeva pe parcurs, undeva unde se duce lupta care e mai puternic: „Nu-mi cer scuze, dacă nu-ți ceri tu primul iertare. Dacă n-o faci, atunci n-o fac nici eu. Tu decizi.“

Chiar dacă faptul că ți-ai cerut scuze pare să te pună într-o poziție de slăbiciunea, cealaltă persoană nu poate profita de tine dacă tu nu o lași. Și mai important, scuzele nu sunt despre ce e bine și ce e rău, despre care realitate este aia corectă, ci despre altceva: asumarea responsabilității pentru rănirea neintenționată (sau uneori intenționată) a cuiva, din punct de vedere emoțional sau fizic. Nu-ți ceri iertare din cauza ta sau a ceea ce ai făcut, ci din cauza efectelor asupra cuiva, la care de obicei ții, sau măcar despre care spui că ții.

Când faci pasul pentru a-ți cere iertare, este un pas spre vindecarea unei răni, spre schimbarea stării și a climatului unei relații, când vrei să o repui pe firul ei obișnuit. Iar dacă ești părinte, devine un dar și o lecție pe care o dai copiilor tăi – despre cum să fii responsabil și compătimitor în lume și cu alții.

Așadar, cum faci pasul, și cum devii compătimitor și responsabil cerându-ți scuze ca adult? Iată unele sugestii.

Nu trimite mesaje text

Bine, poți trimite un mesaj, dar acesta nu ar trebui să fie mai lung decât „Îmi pare foarte rău pentru…“ O propoziție. Mai mult de atât ar însemna riscul ca cealaltă persoană să-ți citească emoțiile în mesaj, deși tu poate nu voiai, și care, într-un final și-ar putea ucide cererea de iertare.

Trimite un e-mail

Un e-mail, moderna versiune a unei scrisori, îți dă spațiul emoțional și vizual pentru a spune tot. Ai timp să te gândești ce vrei să spui, și, în comparație cu un telefon, nu pui omul în fața faptului împlinit încercând să ai o conversație cu el, chiar dacă este un moment nepotrivit.

Un e-mail reușit ar trebuit să acopere trei puncte: primul se referă scuzele în sine, la conștientizarea că ai rănit sentimentele celuilalt și la faptul că-ți pare rău că ai făcut-o. Al doilea furnizează un background, ajutând cealaltă persoană să înțeleagă ceea ce gândeai și simțeai la momentul respectiv, ceea ce a dus la situația neplăcută.

Asta este important; când suferă, cealaltă persoană își dorește cel mai mult să știe ce a dus la izbucnirea ta, și fără explicațiile tale, e foarte posibil să-ți ofere singur unele, poate chiar incorecte. Acestea fiind spuse, explicațiile tale nu sunt o undă verde pentru a fi defensiv sau pentru a-ți justifica acțiunile. Fii atent la scop, acela de a încerca să vindeci o rană. Dacă te arunci în apărare, nu ești pregătit să scrii un e-mail.

Și în final. vrei să incluzi în e-mailul tău orice crezi că cealaltă persoană ar putea începe să creadă. Ai putea avea formulări de genul: „Nu încerc să justific ceea ce am făcut“, „Nu spun că a fost vina ta“ etc. Ceea ce faci prin introducerea acestro formulări este să clarifici și să calmezi (să sperăm), chiar să previi anumite neînțelegeri sau reacții ale celuilalt.

Ce urmează

Nu trimite doar mesajul sau e-mailul și gata, crezi că ai terminat. Acestea sunt stratul de bază, fundația pentru o conversație care urmează. Scopul unei discuții față în față sau la telefon este să auzi reacția celuilalt, să clarifici ce s-a interpretat greșit sau nu s-a înțeles și să apreciezi cât de gravă este situația.

Și dacă cealaltă persoană nu-ți acceptă scuzele

Poate că este ceva, în ciuda eforturilor tale bine intenționate, ce n-a înțeles sau a interpretat greșit. Rezistă impulsului de a forța și a-ți impune punctul de vedere ori de a deveni exagerat de defensiv. La un anumit punct, realizează că ai făcut tot ce ai putut. Este timpul să mergi mai departe.

Scuzele nu sunt despre încurcături sau despre cauze pierdute, despre înfrângeri sau câștiguri. Nu sunt nici o unealtă de manipulare pentru a-l face pe celălalt să-și admită greșeala. Sunt despre vindecarea unor răni, despre repararea unor stricăciuni și a unor relații.

Citește și: