Am fost în câteva situații diferite când cineva m-a rănit rău și nu și-a cerut iertare, ori nici măcar nu a arătat că-i pare rău. Atunci am încercat să mă descurc să-mi fac cale prin iertare singură, pentru că dacă lăsam ca lucrurile astea să mă doare și să am resentimente m-ar fi rănit mai mult decât i-ar fi rănit pe cei care mi-au făcut rău.

Pentru a ierta în totalitate pe cineva căruia nu-i pare rău și refuză să regrete ce a făcut pare să fie o treabă aproape imposibilă.

De fapt, am auzit mulți copii – și adulți- spunând „îmi pare rău“ cumânie, atitudine, ceea ce clar indica faptul că nu le părea tău nici pe departe. E un lucru ușor de ascuns sub preș, până într-o zi când va ieși din nou la iveală. Estte mult mai ușor să uiți de o altercație când nu-ți pare rău și când nu ești cel care suferă. Mai sunt și acele scuze care încep cu „Dar…“. Cuvântul ăsta anulează orice ofertă vine după.

Când ajungem la maturitate, începem să realizăm că este mai multă substanță în interacțiunile noastre și în dinamica cu oamenii, decât atunci când eram copii și percepeam altfel lucrurile. Mulți dintre noi devin mai puțin naivi, mai ales când începem să acordăm mai multă atenție acțiunilor noastre, limbajului corpului, energiei și mesajelor subliminale ascunse în tot ceea ce fac ori spun oamenii.

Când ajungem la maturitate, înțelegem că „scuze“ nu înseamnă întotdeauna că acelei persoane îi și pare rău. Uneori oamenii fac rău, și fie nu-și cer iertare, fie își cer dar nu înseamnă nimic, și atunci o persoană car este în apropierea lor le dau un ghiont și îi fac să-și ceară scuze, și totul pare să fie în regulă din nou.

Deseori, „Iartă-mă“ este un cuvânt care lipsește cu desăvârșire, pentru nu tututor le place să se gândească la ce au făcut ori să se țină cont de acțiunile lor. O replică dintr-un film preferat în copilărie, „Capcana părinților“ mi-a rămas în minte și explică exact ceea ce simt mulți oameni: „Nu-mi pare rău, și aș prefera să nu mint“.

În aceste situații, ce facem când cineva refuză să-și ceară iertare, pentru că chiar nu le pare rău (sau nu admit asta)? Ne simțim la fel de răniți, ofensați, supărați sau dezamăgiți de un astfel de comportament. Când nu ne găsim liniștea în exterior, avem nevoie să facem orice pentru a ne-o găsi pe cea interioară, și aici poți ajunge prin empatie și compasiune  pentru a-l ierta pe celălalt, dar și pe noi înșine. Indiferent cât de mult ne dorim să auzim cuvântul „îmi pare rău“ de la altcineva, singurele persoane pe care le putem judeca pentru a recâștiga armonia suntem noi înșine.

Când suntem răniți de altcineva și suferim, este pentru că aveam așteptări de la el să se comporte așa cum face-o noi. Nu contează dacă este un străin, un membru al familiei, un prieten sau iubit – este același lucru. Oamenii ne rănesc, ne supără sau ne dezamăgesc pentru că ne așteptăm la mai mult.

Un text de Sonia Teodorescu

Citește și:

Scrisoare către tânăra eu, cea de 25 de ani, care simte că nu merită respect

Nu-și dorea decât să fie prima alegere a unui bărbat

La dracu`, n-ai nevoie de un bărbat! Ai nevoie de un războinic

Pentru alții, să-ți ceri iertare este mai puțin o parte de filozofie, și mai mult o situație în care trebuie să-ți dai seama dacă și cât de mult ai greșit: „Chiar am făcut ceva rău? Chiar dacă tu crezi așa, eu nu știu pentru ce aș putea să să-mi cer scuze.“ Pasul următor este jocul de-a cine este vinovat: „Indiferent ce am făcut, a fost numai din cauza a ceea ce ai făcut tu. Numai tu ești de vină“. Aceasta este în special gândirea celor înclinați spre furie: „Sunt furios pentru că tu…“

Mai există și grupul celor care ar vrea să-și ceară iertare, dar rămân blocați undeva pe parcurs, undeva unde se duce lupta care e mai puternic: „Nu-mi cer scuze, dacă nu-ți ceri tu primul iertare. Dacă n-o faci, atunci n-o fac nici eu. Tu decizi.“

Chiar dacă faptul că ți-ai cerut scuze pare să te pună într-o poziție de slăbiciunea, cealaltă persoană nu poate profita de tine dacă tu nu o lași. Și mai important, scuzele nu sunt despre ce e bine și ce e rău, despre care realitate este aia corectă, ci despre altceva: asumarea responsabilității pentru rănirea neintenționată (sau uneori intenționată) a cuiva, din punct de vedere emoțional sau fizic. Nu-ți ceri iertare din cauza ta sau a ceea ce ai făcut, ci din cauza efectelor asupra cuiva, la care de obicei ții, sau măcar despre care spui că ții.

Când faci pasul pentru a-ți cere iertare, este un pas spre vindecarea unei răni, spre schimbarea stării și a climatului unei relații, când vrei să o repui pe firul ei obișnuit. Iar dacă ești părinte, devine un dar și o lecție pe care o dai copiilor tăi – despre cum să fii responsabil și compătimitor în lume și cu alții.

Așadar, cum faci pasul, și cum devii compătimitor și responsabil cerându-ți scuze ca adult? Iată unele sugestii.

Nu trimite mesaje text

Bine, poți trimite un mesaj, dar acesta nu ar trebui să fie mai lung decât „Îmi pare foarte rău pentru…“ O propoziție. Mai mult de atât ar însemna riscul ca cealaltă persoană să-ți citească emoțiile în mesaj, deși tu poate nu voiai, și care, într-un final și-ar putea ucide cererea de iertare.

Trimite un e-mail

Un e-mail, moderna versiune a unei scrisori, îți dă spațiul emoțional și vizual pentru a spune tot. Ai timp să te gândești ce vrei să spui, și, în comparație cu un telefon, nu pui omul în fața faptului împlinit încercând să ai o conversație cu el, chiar dacă este un moment nepotrivit.

Un e-mail reușit ar trebuit să acopere trei puncte: primul se referă scuzele în sine, la conștientizarea că ai rănit sentimentele celuilalt și la faptul că-ți pare rău că ai făcut-o. Al doilea furnizează un background, ajutând cealaltă persoană să înțeleagă ceea ce gândeai și simțeai la momentul respectiv, ceea ce a dus la situația neplăcută.

Asta este important; când suferă, cealaltă persoană își dorește cel mai mult să știe ce a dus la izbucnirea ta, și fără explicațiile tale, e foarte posibil să-ți ofere singur unele, poate chiar incorecte. Acestea fiind spuse, explicațiile tale nu sunt o undă verde pentru a fi defensiv sau pentru a-ți justifica acțiunile. Fii atent la scop, acela de a încerca să vindeci o rană. Dacă te arunci în apărare, nu ești pregătit să scrii un e-mail.

Și în final. vrei să incluzi în e-mailul tău orice crezi că cealaltă persoană ar putea începe să creadă. Ai putea avea formulări de genul: „Nu încerc să justific ceea ce am făcut“, „Nu spun că a fost vina ta“ etc. Ceea ce faci prin introducerea acestro formulări este să clarifici și să calmezi (să sperăm), chiar să previi anumite neînțelegeri sau reacții ale celuilalt.

Ce urmează

Nu trimite doar mesajul sau e-mailul și gata, crezi că ai terminat. Acestea sunt stratul de bază, fundația pentru o conversație care urmează. Scopul unei discuții față în față sau la telefon este să auzi reacția celuilalt, să clarifici ce s-a interpretat greșit sau nu s-a înțeles și să apreciezi cât de gravă este situația.

Și dacă cealaltă persoană nu-ți acceptă scuzele

Poate că este ceva, în ciuda eforturilor tale bine intenționate, ce n-a înțeles sau a interpretat greșit. Rezistă impulsului de a forța și a-ți impune punctul de vedere ori de a deveni exagerat de defensiv. La un anumit punct, realizează că ai făcut tot ce ai putut. Este timpul să mergi mai departe.

Scuzele nu sunt despre încurcături sau despre cauze pierdute, despre înfrângeri sau câștiguri. Nu sunt nici o unealtă de manipulare pentru a-l face pe celălalt să-și admită greșeala. Sunt despre vindecarea unor răni, despre repararea unor stricăciuni și a unor relații.

Citește și: