Am început ziua în forță. Toți cei trei copii ai mei erau așezați la masa din bucătărie, iar eu eram la laptop, lucrând. Alcătuisem chiar un orar pe care l-am pus pe frigider pentru acea zi (ceea ce nu-mi stă în fire).

Putem face asta. Ne vom descurca de minune. Mi-am băut cafeaua. Am făcut o poză drăguță. Eram organizați și pregătiți.

„Putem face asta. Ne vom descurca de minune”

Nici nu trecuseră 15 minute când rotițele au început să scârțâie. Unul dintre copii trebuia să printeze ceva, iar cartușul imprimantei era gol. Ultimele printuri au fost declarațiile pe proprie răspundere. Alt copil urma să aibă ore de teleșcoală, iar celălalt practic se topea sub muntele de teme pe care trebuia să le facă în ziua aia.

Așa că deja începeam să am probleme de concentrare. Un copil zumzăia, în timp ce celălalt voia liniște. Niciunul nu voia să lucreze în camera lui. Era un butoiaș cu pulbere. Erau mici dezastre și lacrimi – și nu numai ale copiilor.

Orarul a căzut de pe frigider, lin și legănat, iar când a ajuns pe podea, ne-am făcut praf. Până la prânz eram așa de tensionată, parca aveam umerii înnodați. Ceva de care trebuia să scap.

„Până la prânz eram așa de tensionată, parca aveam umerii înnodați”

Chestia asta cu teleșcoala și temele acasă mi s-a părut interesantă și ideală la început. M-am gândit că pot lucra și eu de acasă, lângă ei în timp ce ăși fac orele și temele. Am fost optimistă. Am crezut că o să fie comod.

N-a fost comod. A fost de fapt foarte stresant pentru că m-am confruntat singură cu asta, reînvățând modul în care ei învață, înțelegând noul mod în care se face matematica. (De ce oare pare mult mai complicată acum?) și să fiu calmă.

Mi-am cerut scuze copiilor cred că de trei ori până la prânz. Nu numai că eram stresat încercând să gestionez tot treaba asta cu școala de acasă, dar eram pur și simplu orbită de stresul în sine. Recunoscătoare că sunt sănătoasă și pot lucra de acasă, nu am văzut pericolul stresului. Cred că și din cauza asta m-a lovit atât de tare. Era total nepregătită pentru cât de copleșitor s-a dovedit a fi.

Așa cum a căzut orarul nerealist de pe frigider, așa mi s-au prăbușit și așteptările, pentru că am realizat că erau nerealiste. Am hotărât pur și simplu doar să trec peste acea zi. Nu mai era loc de alte așteptări.

„Am hotărât pur și simplu doar să trec peste acea zi. Nu mai era loc de alte așteptări”

Nodurile și greutatea lăsate în umerii mei au început să se mai relaxeze puțin când mi-am dat seama și mi-am amintit câteva lucruri importante. O pot lua de la capăt în orice moment. Poate fi următoarea dimineață sau la ora 10.15. Îmi pot cere scuze copiilor, putem face o scurtă plimbare pe lângă casă, ne putem ține în brațe, să facem o pauză să ne uităm la un film și să o luăm de la capăt. Putem să considerăm totul ca o zi non-stop fără evenimente, pe care o pot relua ori de câte ori simt că ne lasă motoarele.

Copiii au nevoie de mine mai mult decât au nevoie de matematică. Bineînțeles că matematica este importantă, dar ceea ce au nevoie copiii ăștia mai mult și mai mult acum este un adult cu picioarele pe pământ, conectat emoțional, de care să se ancoreze în această furtună. Dacă în casă e dezordine, iar munca mea nu este perfectă, atunci asta e. Au nevoie de conexiune mai mult decât de perfecțiune.

„Copiii au nevoie mai mult acum de conexiune, și nu de perfecțiune”

Am ales. Beneficiul de a fi responsabil este, ei bine, să fii responsabil. Trebuie să stabilesc programul, tonul, prioritățile și starea. Cu speranțe „perfecționistice” despre scenariul meu ideal despre ce înseamnă școala de acasă a picat și am luat-o de la capăt cu ceea ce eu am crezut că era mai important pentru ziua noastră.

Începem fiecare zi la aceeași oră. Avem o întâlnire dimineața, stând în cerc pe jos, și vorbim despre sentimentele și emoțiile noastre și citim ceva îmăreună. Astea ne-a ancorat. Copiilor le place foarte mult. Creăm o legătură între noi. Există loc pentru îngrijorările, temerile și bucurille lor în acest timp.

Programul exact pentru restul zilei trebuie să fie diferit pentru trei copii diferiți în clase diferite așa cum o fac și în alte aspecte ale vieții de părinte. Rutina este importantă, dar și flexibilitatea, care este valabilă în toate aspectele vieții de părinte.

„Rutina este importantă, dar și flexibilitatea, care este valabilă în toate aspectele vieții de părinte.”

Începe ziua împreună. Când se termină totul, punem toate cărțile și caietele, device-urile deoparte și ne încheiem ziua împreună. Împreună este cea mai importantă lecție pe care o învățăm în această perioadă. Poetul Walt Whitman a spus-o cel mai bine: „Eram împreună. Am uitat restul.”

Un text de Andrada Mihai

Citește și:

Femeilor care se luptă să-și vadă fumusețea

Ce putem învăța de la coronavirus

Coronavirus: Trebuie să fim schimbarea, să o creăm și să o trăim

Aceasta este natura reală a experiențelor pe care le-am avut iubindu-ne. Este aceea care ne face să credem că nu există limite, dar nici posibilitatea unor „pentru totdeauna“ – „pentru totdeauna“ nu este realitatea acestei vieți, ori a unui fulg de nea. Ambele trebuie să ajungă la un final – un final care ne cere să punem la îndoială ceea ce am crezut că este real și definitiv, și ceea ce am crezut că este frumos și unic.

Poate că e vorba de o neînțelegere. Că nu ne gândim niciodată la „foștii“ sau „fostele“ odată ce ies din viețile noastre, pentru că deseori contrarul este adevărat. Mai corect este, însă, că ducem cu noi momente, amintiri și sentimente care rămân, înfășurate într-o bucățică din carnea noastră, ori anumite tipare legate între ele cu care le-am putea asocia.

Deseori, nu ne acordăm permisiunea de a jeli – pentru a conștientiza pe deplin efectul pe care cineva l-a avut asupra noastră și pentru a onora spațiul pe care acesta l-a ocupat în viața noastră. Adevărul este că relațiile sunt cele mai importante pentru noi, oamenii, chiar dacă pretindem că nu este așa. Este scris în ADN-ul nostru pentru a ne conecta și a stabili legături unii cu alții.

Totuși, nu trebuie să uităm un lucru important: dacă ne e dor de cineva, nu înseamnă că ne este dat să fim cu acel cineva. Faptul că ne lipsește cineva nu înseamnă că trebuie să ne arunce din nou în brațele acelei persoane. Aceste sentimente care ne bântuie sunt o tentativă de reconciliere cu ceea ce a fost odată: este despre cum cădem la pace cu viața pe care obișnuiam să avem, dar care nu mai există.

Ca oameni, încercăm să dăm un sens vieții – pentru că dacă nu facem asta, dacă nu dăm un sens acestei călătorii, care mai e distracția? Să înțelegem cum să ne gestionăm emoțiile este uneori greu, pe măsură ce acestea întotdeauna se schimbă. Suntem oare conștienți că ne lipsește o anumită persoană, sau e ceva ce trece pe lângă noi? Putem oare să întoarcem spatele unui astfel de sentiment?

La ședinețele de meditație, suntem învățați să înfruntăm lucrurile direct. Să acceptăm ce este aici, să simțim pe de-a întregul, și apoi să-i permitem să plece atunci când a venit vremea.

Deseori, interpretăm greșit și credem că „stai puțin, nu mi-a trecut, am nevoie de persoana asta înapoi în viața mea“ – dar nu e același lucru. Este foarte bine să mergem mai departe în viața noastră, chiar în timp ce ne este dor de cineva.

Mi-e dor de prietenii de la grădiniță, dar asta nu înseamnă că nu mi-am făcut alți prieteni. Amintirile despre prieteniile trecute chiar mă încurajează să-mi fac unele noi. La fel ar trebui să se întâmple și cu relațiile de dragoste. Îi vom prețui întotdeauna pe cei care ne-au atins inimile, de la care am avut de învățat și care ne-au oferit bucățele din sufletele lor. Este de înțeles. Dacă nu ne-am aminti de ei, ne-am priva de această frumoasă experiență de intimitate din viața noastră.

Alegând să prețuim sentimentele, decât să ne admonestăm pentru că simțim, ceva se schimbă în interiorul nostru. Ne dăm seama că este bine să iubim din nou, chiar dacă ne lipsește ceva sau cineva din trecut.

Fă pauză o secundă și lasă trecutul să existe. Dă-ți seama că ceea ce rămâne cu noi este doar o amintire – și vezi cine vrea să meargă în călătorie alături de tine…acum.

Un text de Lisa Mălureanu

Citește și:

Un om care te poate săruta tandru, dar și cu pasiune. În ale cărui mâini îți poți odihni pistruii, dar și în care ai încredere că te poți lăsa atunci când ești fie bucuroasă, fie tristă. Un om care alungă durerea cu buzele lui, dar și care poate construi un fort cu aceleași două brațe.

Un om care te ancorează.

Un astfel de om te poate privi în ochi și îți află puterea liniștită, dar știe să îndepărteze lacrimile zgomotoase și năvalnice de frustrare pentru lucruri care nu contează.

Fii cu un om care te adoră din cap până-n picioare, care-ți vedea inima și sufletul, dar căruia nu-i este rușine cu urâțenia ta, cu adevata tu. Nu este derenjat de respirația ta dimineața. Te ține de păr atunci când ai băut prea multe mojio când ieșiți în oraș să vă distrați, după mult timp. Îți face unghiile de la picioare (poate nu așa de bine) și te leagă la șireturi când ești gravidă și nu ai cum să o faci tu. Este chiar acolo cu tine, te ține de mână și te sărută când tu naști, chiar dacă țipi la el.