„O să-mi fie dor în fiecare zi. O să-mi fie dor de antrenamente și rutina zilnică: Trezitul devreme, să-mi leg șiretul la piciorul stâng înainte de cel drept și să închid poarta terenului înainte să lovesc prima dată mingea pe ziua aceea. O să-mi fie dor de echipa mea, de antrenorii mei. O să-mi fie dor de momentele din timpul antrenamentelor în care stau cu tatăl meu pe banca antrenorului. Strângerile de mână – de succes sau eșec – și sportivii, indiferent că știu sau nu, care m-au împins să dau ce-i mai bun”, a mărturisit Maria Sharapova, potrivit CNN.

„Acum, când mă uit în urmă, îmi dau seama că tenisul a fost muntele meu. Calea mea a fost plină suișuri și coborâșuri, însă vederile de la cel mai înalt punct au fost incredibile. După 28 de ani și cinci titluri de Grand Slam, sunt gata să escaladez alt munte – să mă întrec pe un alt tip de teren”, a completat sportiva.

Rusoaica, fost lider mondial, a devenit cunoscută în 2004, atunci când a câștigat titlul de la Wimbledon, la tineret, la vârsta de 17 ani. Ea a învins-o atunci pe Serena Williams.

Apoi a câștigat de două ori turneul din Franța, o dată turneul Australia și o dată turneul US Open.

În 2016, în urma unor teste a reieșit că a consumat o substanță interzisă, meldonium, la turneul din Australia și a fost suspendată timp de 15 luni.

Ea a revenit pe teren în aprilie 2017, însă nu a reușit să atingă aceleași perfomanțe ca la începutul carierei.

Maria Sharapova a strâns o avere de 38 de milioane de dolari în cariera sa.

Citește și:

Cine este Sofia Kenin, câștigătoarea de la Australian Open

Cine este Naomi Osaka, noul lider al tenisului feminin

Agnieszka Radwanska: „Ca jucătoare de tenis, nu aveam o viață normală“

Regulile care trebuie respectate atunci când mergi la un interviu pentru un job variază în funcție de tipul de job, domeniu, „personalitatea” companiei și funcție, așa că ar fi bine să te informezi înainte pentru a-ți da seama ce ce dress code impune respectiva companie. Dacă este un mediu în care se poate purta o ținută casual, s-ar putea ca apariția într-un costum să-ți afecteze șansele de a obține un job. La fel se poate întâmpla și în cazul în care te îmbraci prea casual, dacă este un loc de muncă mai formal.

Hainele pe care le îmbraci ar trebui să te facă să arăți bine din punct de vedere profesional, ordonată și încrezătoare. Indiferent de hainele pe care le porți , acestea trebuie să fie curate, călcate, fără cute, pete, scame sau păr de animale.

În timp ce unele reguli referitoare la îmbrăcat pot fi flexibile, există două lucruri  pe care nu ar trebui să le faci atunci când te duci la un interviu.

Evită să te dai cu mult parfum sau cu un parfum foarte tare.

Dacă parfumul cu care te-ai dat este prea tare, există șanse ca managerul firmei unde ai vrea să te angajezi să scurteze interviul, indiferent cât de calificat ești pentru acel job. Și chiar dacă nu o fac, s-ar putea ca asta să-i distragă și să fie subiectivi. Îți dorești ca directorul companiei sau firmei să-ți amintească de tine, nu de parfumul tău.

Pentru un interviu de angajare, este bine să sari peste parfum și să te limitezi la un deodorant.

Nu purtați haine care nu se potrivesc cu încălțările

Nu trebuie să apari într-un costum din trei piese și o pereche de pantofi italienești din piele care se potrivesc cu ținuta. Dar trebuie să porți haine care să se potrivească cu încălțămintea. Să porți haine care sunt prea largi ori prea strâmte te va face să arăți neprofesional și nepregătit. În privința încălțămintei, nu se mai recomandă ca femeile să poarte tocuri, iar bărbații pantofi lăcuiți, dar evită să porți sandale sau teniși.

Să ai o ținută office nu înseamnă să dai faliment. Dacă îți propui să ai o ținută îngrijită, office, poți căuta magazinele care au reduceri la produsele lor de calitate. Este nevoie de timp ca să umbli prin diverse magazine și să alcătuiești ținuta, dar timpul alocat merită efortul.

Înainte de a te îmbrăca pentru interviu, probează întreaga ținută acasă, inclusiv încălțămintea și accesoriile pe care le vei purta. Așază-te și ridică-te pentru a te asigura că nu se șifonează cât stai jos sau fusta nu se ridică prea mult. Dacă ai pantofi noi, mergi cu ei mai mult prin casă pentru a se mai lăsa și a nu-ți face rană sau bătătură chiar în ziua interviului. Indiferent de hainele pe care le alegi să le porți, este important să te simți confortabil în ele.

Citește și:

(FOTO/VIDEO) Anna Wintour ne spune cum nu ar trebui să ne îmbrăcăm la un interviu

(FOTO) Cămașa albă – mereu la modă. Cum să o potrivești la diferite ținute

Ce poate spune ținuta vestimentară despre noi

Cea mai recentă premieră a ta este „Doi pe un balansoar”, care se va juca în deschiderea Festivalului Zile și Nopți de Teatru la Brăila. Cum a fost întâlnirea ta cu acest text dulce și amar, care, altminteri, are o istorie interesantă pe scenele din România și e foarte iubit de public?

A fost foarte, foarte greu. Pe de o parte pentru că nu-i ușor să fii pe scenă două ore continuu în relație. Iar apoi, pentru că povestea m-a luat prin surprindere treptat. M-a surprins cât de departe se poate duce o relație… Și cât de adânc te poți duce tu, ca mijloace actoricești. Și pentru că joc o femeie cum eu nu-mi doresc să fiu… Sunt lucruri în femeia asta de care mi-e frică în viața mea.

Și care sunt acele lucruri?

Toleranța prea mare. Puterea de a îndura și de a accepta. Și incapacitatea de a se vedea pe sine.

Dacă ar fi să-mi spui două lucruri la care te asemeni cu fata din „Doi pe un balansoar”, care ar fi acelea?

maginea pe care încerc s-o creez atunci când intru într-o relație… și anume aceea de „eu pot, eu sunt puternică, eu nu am nevoie de nimic…”. Și asta e o imagine care are o doză de falsitate. Falsitatea aceea de care, până la urmă, avem nevoie ca să fim social acceptați. E ca un reflex social încercarea de a ne construi această imagine, că suntem independenți, puternici… E ceva atât de reflex, că e greu de construit pe scenă. Nu e o situație excepțională, e o situație naturală. Iar naturalul e mai greu de redat pe scenă decât e excepționalul. Iar al doilea lucru la care mă asemăn cu ea e nevoia de a mă dărui unui context și de a mă arăta.

Și două lucruri în care te deosebești profund de ea?

Ea e dansatoare amatoare și realizează că nu este, de fapt, un talent, ci e o visătoare. Spune asta despre ea și o acceptă. Eu am norocul să nu știu cum e să afli asta despre tine. Eu mi-am ales o meserie și mi-a fost dat să mi se confirme că acesta este un drum bun. Iar al doilea lucru la care ne deosebim fundamental e forța cu care își cere drepturile în final. Nu știu dacă sunt atât de fermă. Și e ceva ce caut.

Ai putea fi prietenă cu ea?

Da! Clar!

Și dacă ați ieși la o cafea, ce-ai întreba-o?

De ce ți-e frică?

Și ce crezi că ți-ar răspunde?

M-ar lua peste picior și ar zice: „Ce-i cu rahaturile astea de întrebări?” Un fel de a se ascunde…

Joci „Doi pe un balansoar” la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila. E diferit publicul din Brăila de cel din București?

Da, e oarecum diferit… Are mai multă răbdare. Și o capacitate mai mare de a primi povestea.

Dar ce caută publicul la teatru? De ce mai vin oamenii la teatru?

Caută povești. Și emoție… Să scape puțin din povestea lor. O formă de evadare.

Și ceea ce oferă teatrul românesc în acest moment satisface această nevoie a publicului? Oferta e conform așteptărilor?

Nu… Din păcate, în multe cazuri apare o nevoie a artistului de a se expune pe sine doar de dragul de a se expune. De a-și etala mijloacele și conceptele de dragul de a o face. Povestea rămâne secundară. De-asta nu înțeleg de ce unii aleg un anume text pentru asta și se folosesc de el. Sigur că e important ca artistul să se caute. Dar uneori mi se pare că se produce o îndepărtare de la scop. De la adevăratul scop…

Sunt peste zece ani de când ai terminat facultatea. Cum s-a schimbat de-atunci răspunsul tău la întrebarea: „De ce fac teatru?”

Sunt într-un moment în care reevaluez asta, într-adevăr. Răspunsul ar fi acum: simt că teatrul mă crește și mă ajută să mă descopăr. Cred că motivul pentru care fac teatru e în esență egoist. În fond, să fim sinceri, meseriile vocaționale au doza asta mare de egoism. Dar, pe de altă parte, când se produce acel schimb real cu publicul de-abia atunci simți cu adevărat că e o mare reușită și asta te îmbogățește.

Dar când te-ai apucat să faci teatru, motivul era același? Ca să te descoperi?

Aveam niște vise mai concrete, despre succes, bani, totul era permanent ascendent, ceva total imatur…

Deci între timp succesul nu mai contează atât de mult?

S-a schimbat felul cum percep ideea de succes. Atunci visam să port rochii scumpe și să merg la premierele mele de film, să calc pe covorul roșu… mai puțin prin țară și mai mult prin străinătate. Acum caut stabilitate. Stabilitate artistică în primul rând.

Familia ta era simplă, ai copilărit undeva la țară. Prea puține legături cu teatrul… Cum arată acum acel loc care ți-a fost acasă în copilărie?

Am avut o perioadă de câțiva ani buni, o paranteză în viața mea, în care am lăsat locul acesta departe, în sensul că am încercat să fug de ceea ce mi se părea „lumea mică de la țară”. Mi se părea că mă trage în jos, mi-era rușine. Mi-era rușine că venea bunica mea de la țară cu papornițele de rafie, în weekend când mai tăia o găină… și pentru că-i era frică să urce cu liftul ne striga de jos, din fața blocului, și mă jena atât de tare că trebuia să coborâm s-o ajutăm cu rafiile pe scări. Aveam nevoie să mi se confirme că sunt o fată de oraș. Să trăiesc ca o fată de oraș. Mă comparam cu colegii de la școală, care aveau familiile în oraș… Dar am închis paranteza. Și am înțeles că asta sunt, că o mare parte din cine sunt azi provine din copilăria aia sălbatică pe uliță, la baltă, la pădure. Mergeam cu vaca, mergeam cu oile… O aveam în grijă pe sora mea mai mică, rămâneam singure, învățam să gătesc, bunica îmi dădea să fac treabă, la câmp. Ei bine, mi-am dat seama că toată această experiență e, de fapt, un plus, un motiv de mândrie. E parte din mine și mă bucură. Și, cine știe?, poate c-o să mă întorc acolo. Pentru amintiri…

Care e cea mai frumoasă amintire care-ți vine acum în minte?

Toate zilele în care plecam cu căruța cu bunicul și mă lăsa să stau pe bancă lângă el, să mân calul.

Citește întreg interviul pe amfiteatru.com

Cea mai recentă premieră a ta este „Doi pe un balansoar”, care se va juca în deschiderea Festivalului Zile și Nopți de Teatru la Brăila. Cum a fost întâlnirea ta cu acest text dulce și amar, care, altminteri, are o istorie interesantă pe scenele din România și e foarte iubit de public?

A fost foarte, foarte greu. Pe de o parte pentru că nu-i ușor să fii pe scenă două ore continuu în relație. Iar apoi, pentru că povestea m-a luat prin surprindere treptat. M-a surprins cât de departe se poate duce o relație… Și cât de adânc te poți duce tu, ca mijloace actoricești. Și pentru că joc o femeie cum eu nu-mi doresc să fiu… Sunt lucruri în femeia asta de care mi-e frică în viața mea.

Și care sunt acele lucruri?

Toleranța prea mare. Puterea de a îndura și de a accepta. Și incapacitatea de a se vedea pe sine.

Dacă ar fi să-mi spui două lucruri la care te asemeni cu fata din „Doi pe un balansoar”, care ar fi acelea?

Imaginea pe care încerc s-o creez atunci când intru într-o relație… și anume aceea de „eu pot, eu sunt puternică, eu nu am nevoie de nimic…”. Și asta e o imagine care are o doză de falsitate. Falsitatea aceea de care, până la urmă, avem nevoie ca să fim social acceptați. E ca un reflex social încercarea de a ne construi această imagine, că suntem independenți, puternici… E ceva atât de reflex, că e greu de construit pe scenă. Nu e o situație excepțională, e o situație naturală. Iar naturalul e mai greu de redat pe scenă decât e excepționalul. Iar al doilea lucru la care mă asemăn cu ea e nevoia de a mă dărui unui context și de a mă arăta.

Și două lucruri în care te deosebești profund de ea?

Ea e dansatoare amatoare și realizează că nu este, de fapt, un talent, ci e o visătoare. Spune asta despre ea și o acceptă. Eu am norocul să nu știu cum e să afli asta despre tine. Eu mi-am ales o meserie și mi-a fost dat să mi se confirme că acesta este un drum bun. Iar al doilea lucru la care ne deosebim fundamental e forța cu care își cere drepturile în final. Nu știu dacă sunt atât de fermă. Și e ceva ce caut.

Ai putea fi prietenă cu ea?

Da! Clar!

Și dacă ați ieși la o cafea, ce-ai întreba-o?

De ce ți-e frică?

Și ce crezi că ți-ar răspunde?

M-ar lua peste picior și ar zice: „Ce-i cu rahaturile astea de întrebări?” Un fel de a se ascunde…

Joci „Doi pe un balansoar” la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila. E diferit publicul din Brăila de cel din București?

Da, e oarecum diferit… Are mai multă răbdare. Și o capacitate mai mare de a primi povestea.

Dar ce caută publicul la teatru? De ce mai vin oamenii la teatru?

Caută povești. Și emoție… Să scape puțin din povestea lor. O formă de evadare.

Și ceea ce oferă teatrul românesc în acest moment satisface această nevoie a publicului? Oferta e conform așteptărilor?

Nu… Din păcate, în multe cazuri apare o nevoie a artistului de a se expune pe sine doar de dragul de a se expune. De a-și etala mijloacele și conceptele de dragul de a o face. Povestea rămâne secundară. De-asta nu înțeleg de ce unii aleg un anume text pentru asta și se folosesc de el. Sigur că e important ca artistul să se caute. Dar uneori mi se pare că se produce o îndepărtare de la scop. De la adevăratul scop…

Sunt peste zece ani de când ai terminat facultatea. Cum s-a schimbat de-atunci răspunsul tău la întrebarea: „De ce fac teatru?”

Sunt într-un moment în care reevaluez asta, într-adevăr. Răspunsul ar fi acum: simt că teatrul mă crește și mă ajută să mă descopăr. Cred că motivul pentru care fac teatru e în esență egoist. În fond, să fim sinceri, meseriile vocaționale au doza asta mare de egoism. Dar, pe de altă parte, când se produce acel schimb real cu publicul de-abia atunci simți cu adevărat că e o mare reușită și asta te îmbogățește.

Citiți interviul integral pe amfiteatru.com

E prima dată când colaborezi cu Unteatru… De ce ai spus da? Pentru că era vorba de București? De Unteatru? Pentru că urma să lucrezi cu Andrei Șerban?

Pentru toate la un loc, pentru că îmi doream de mult să colaborez cu alte teatre, de mulți ani vreau asta, să ies din mediul meu. Mi se pare că a ieși din mediul tău e foarte sănătos, atât pentru tine, cât și pentru cei cu care urmează să te întâlnești. Și apoi, da, pentru că era București, pentru rol, pentru regizor, toate au contat. E prima oară când am fost chemată la București într-un  proiect și m-a uimit că s-a întâmplat de la sine și-i mulțumesc Andreei Grosu că s-a gândit la mine, că mi-a deschis ușa asta. Mă bucur că mi-am făcut intrarea în București, așa cum și-o dorește fiecare actor, cu un rol important, într-un teatru important, cu un regizor extraordinar, cu un text minunat, cu actori foarte buni.

Și întâlnirea cu Andrei Șerban cum a fost?

A fost prima întâlnire face to face. Am dat mâna și a început o colaborare profesionistă și foarte serioasă. Apoi, la primul șnur nu i-a plăcut ce-am făcut…, dar la primul spectacol se pare că a fost foarte bine și știu m-a întrebat: „Ce-ai făcut? Spune-mi ce-ai făcut!” – „Nu știu ce am făcut…” De fapt știam… și i-am și spus mai târziu. Dincolo de toate indicațiile, dincolo de tot ce am acumulat, am avut pur și simplu o enormă bucurie de a fi pe scenă în acea seară. Asta îmi aduc aminte, că înainte de spectacol m-a luat așa un val de bucurie de la picioare, eram ca un copil care știa că urmează să primească o jucărie și-și dorea foarte tare s-o primească și să se joace cu ea. Asta cred că a fost secretul acelei seri…

Cum a fost pentru tine experiența primei colaborări serioase cu un teatru independent?

În primul rând, nu cred că trebuie să existe o luptă între teatrul independent și cel de stat. Pentru mine categoric a fost o lecție și o bucurie, pentru că eu am avut grijă de costume, de recuzită și n-am mai făcut asta de foarte multă vreme, din studenție. Și mi-a plăcut, m-a apropiat mai mult de ce aveam de făcut. Asta impune și o anumită atenție față de ceilalți. Și se creează o legătură mai puternică. Ești foarte atent, foarte viu și foarte acolo. Mi se pare o lecție bună, o școală bună și o ieșire din amorțeala care poate să pună stăpânire pe tine.

Ce-ai descoperit despre tine jucând Arkadina? Ești exact în acel punct, actriță celebră, mama unui băiat cam la acea vârstă…

Am crezut c-o să descopăr despre mine cine știe ce, c-o să am revelații. Dar până la urmă tot pe mine m-am folosit. Am redescoperit că pot fi foarte eficientă și cumva asta mi-a dat încredere. Pentru că eu sunt genul de actor care-și pune tot timpul întrebări…

Și care are nevoie de confirmări?

Nu neapărat din afară, ci să-mi confirm mie că pot să duc o treabă până la capăt, că în momentul în care urc pe scenă vreau să înțeleg de ce fac eu rolul acela și nu-l face altcineva, ce pot să-i dau eu special unui rol, încât să fie al meu.

Și-atunci nu pot să nu te întreb de ce tu în Arkadina? Ai aflat răspunsul?

Îmi place la Arkadina pentru că are un spirit ludic extraordinar, că se joacă pe ea, îi joacă pe ceilalți, are o libertate fantastică în a se compune și descompune în fața lor, fără nicio jenă, adevărată fiind și când se alintă ca o pisică și când e dură și rea. Are niște treceri fantastice de la un moment la altul…

Și pe toate astea le are și Claudia să înțeleg?

Da! Am treceri bruște, am o labilitate de care nu sunt neapărat mândră… Pot fi cinci minute super happy și după trei minute mi se înnegrește cerul, uite-așa… Dar am o zonă de maturitate profesională. Acest proiect, dincolo de provocare, a fost și foarte oportun pentru mine. A fost oportun pentru momentul de coacere profesională în care cred mă aflu. Și, desigur, și ca femeie… pentru că mă obsedează teama de bătrânețe. Mă gândesc zilnic la formele de îmbătrânire pe care le vom trece cu toții, la neputința trupului de a ține pasul, la lipsa de energie…

Și care e momentul când un om devine bătrân?

Când nu-și mai dorește, când nu mai visează, când nu-și mai pune țeluri, când nu mai vede lucrurile din jur, când nu mai zâmbește fără motiv, când nu mai e generos. Sunt multe semne și eu stau și le pândesc, să nu vină asupra mea… Dar sigur că e o zonă în care te întâlnești tu cu propria ta imagine, cu propria ta energie, care nu mai e cea de la 20 de ani, sau de la 30 de ani, cu o anume lentoare, comoditate…

Acum ești în punctul în care vrei să fii? Te simți celebră?

Nu, absolut deloc. Nu e vorba de celebritate, ci de a-ți face bine meseria și a fi generos. Și a te bucura de ceea ce faci. Da, sunt în punctul în care vreau să fiu. Deși sunt oameni care îmi spun că dacă aș fi fost mai ambițioasă și mai atentă cu mine aș fi făcut lucruri mai multe. Probabil. Dar n-am fost niciodată încrâncenată. Eu am luat lucrurile ca atare. Fără să urmăresc un scop. Nu cred c-o să am regrete… Că așa e structura mea.

De ce ai ales să rămâi în Timișoara? Îți oferă din punct de vedere artistic tot ce vrei, tot ce ai nevoie?

Timișoara este casa mea, acolo e familia mea și acolo, la Teatrul din Timișoara mi-am găsit locul în urma multor ani de muncă. Și eu cred că se întâmplă lucruri foarte bune și frumoase. Poate nu atât vizibile cum ne-ar plăcea nouă. Acolo simt că e locul meu, acolo mi-am clădit viața, acolo am pus umărul la tot ce se întâmplă. Dar sunt oricând deschisă la proiecte în alte părți. Însă e foarte greu în sistemul din România. Știu mulți regizori care mă complimentează că sunt o actriță minunată, dar aici se oprește totul. Și uneori, de fapt, ai nevoie să sune un telefon…

Ce cauți tu, ca actriță, la un regizor?

Să iubească actorii. Și să-i respecte. Apoi, profesional, să fie foarte deștept… Adică să știe să te ducă, să te conducă, să te pună în situații în care tu, ca actor, să fii mai deștept, mai talentat și să nu te simți condus. Dar am și momente în care vreau un regizor dur, care să ne dea cu capul de pereți, să ne facă să ieșim din zona de confort. Asta e frumos, că teatrul se poate face în atât de multe moduri și cu atât de multe instrumente, că e păcat să te oprești doar într-o zonă. Inteligența cred că e cea mai importantă calitate. Și să aibă răbdare să lucreze cu tine și să te ducă într-un loc unde să ai senzația că n-ai mai fost.

Citește continuarea interviului pe yorick.ro

Fiind o o persoană care se află de ceva timp în lumina reflectoarelor, cum a avut asta un impact asupra a ceea ce ești?

M-a făcut să fiu smerită și foarte conștientă. Știu că să fii în lumina reflectoarelor și să ai o oarecare faimă înseamnă putere. Această putere trebuie să fie recunoscută ca ceva care este o mare responsabilitate. Că trebuie să-mi folosesc vocea și să spun lucruri pe care le gândesc bine și să fiu conștientă că acțiunile mele au un scop și un sens. Nu mă face mai specială sau extraordinară față de alți oameni – asta este important să nu uit. Smerenia nu este o limită a ceea ce fac, dar îmi permite să păstrez curat ceea ce fac.

Care este unul dintre proiectele cele mai provocatoare din viața ta în care ai fost implicată și de ce?

Noua serie Black Summer este disponibil pe Netflix. Acest proiect și această poveste ca un întreg sunt o imagine a explorării celor mai importante idei și probleme  care sunt incredibil de pline de sens pentru mine ca locuitor al acestei țări și ca mamă. Să-mi folosesc meseria ca povestitor pentru a le transmite celorlalți că sunt văzuți și auziți – de aceea sunt actriță. Să binedispun oamenii este cea mai mare bucurie a mea.

Aflându-te într-o cultură bazată pe media, cum ți-a afectat asta viața? Ai vrea să se schimbe această cultură?

Am văzut cum mi-a afectat viața, dar și și societatea. Nu a existat niciodată o schimbare mai mare a culturii de la dezvoltarea social media și de la modul în care oamenii „se conectează” sau „se deconectează” în funcție de situație. Sistemele de verificare și balanțele s-au schimbat profund și, în multe privințe, acesta este un mare dar și un mare blestem. Au existat abuzuri radicale ale puterii din cauza retoricii urâte și dezgustătoare apărute pe internet, care este îngrozitoare, deoarece a mobilizat masele pentru a se uni în ură. Și totuși au existat mișcări incredibile și comunități s-au format rapid pentru a se ridica și a se uni pentru a schimba această planetă într-un mod frumos. Acesta este un moment important în istoria noastră și trebuie să acționăm cu înțelepciune. Pe măsură ce ne uităm la modul în care se desfășoară, trebuie să rămânem în conformitate cu propria noastră busolă morală și integritate.

Dacă ți-ai fi dat un sfat în timpul liceului, care ar fi acela?

Să fii bun cu tine însuși, și să fii bun cu ceilalți. Nu-ți face rău, nu le face altora rău. Ai grijă de tine ca să poți să ai grijă și de alții.

Care sunt noile proiecte pe care le ai și de care ești foarte entuziasmată?

Am multe lucruri în desfășurare de care sunt foarte entuziasmată. Sunt producător executiv într-un nou proiect pe care îl iubesc la nebunie. Nu mi se permite să vprbesc despre el deocamdată, dar veți afla în curând. Scriu mult. Mă concentrez pe un proiect de redecorare a casei mele cu prietena și partenera mea de design interior  Gabrielle Santiago. Îmi place designul interior și vreau să aflu cât mai multe despre asta.

Cum crezi că se regăsește frumusețea în cultura noastră? Cum ai vedea-o?

Cred că cultura noastră a îmbrățișat întotdeauna, dacă nu cumva chiar a fost obsedată, frumusețea. Dar nu a fost pe aproape de a îmbrățișa toate formele de frumusețe. Trebuie să lucrăm mai mult în zona asta, astfel încât frumusețea să nu mai fie exclusivă pentru o rasă, sex, formă, identitate. Există conștientizare dar nu suficientă. Companiile din industria de frumusețe trebuie să se ridice și să aibă integritate. Să facă și să vândă produse pentru toată lumea. Ca produsele să fie disponibile în orice magazin. Pentru ca toți oamenii, de diferite culori să fie luați în calcul, să nu fie gândul de pe urmă. Că au grijă de toți consumatorii. Mă enervez atunci când văd că în magazine nu se găsesc produse pentru oamenii de culoare. Vreau ca toți oamenii să știe că sunt și se simt frumoși. Și dincolo de toate, frumusețea este o stare, și radiază din aceia care sunt iubitori, veseli, buni. Acest fel de frumusețe nu poate fi cumpărată sau pictată – această frumusețe este adevărata comoară. Așa că ar trebui să sărbătorim asta.

Traducere din revista Darling

Citește și:

Ce îți plăcea să faci cel mai mult atunci când erai copil?

Îmi plăcea foarte mult să mă joc afară. Țin minte că în fața blocului nostru era șantier, tot timpul se construia câte un bloc, iar pentru noi șantierul a fost marele loc de joacă… șantierul era, de fapt, playstationul nostru sau orice alt gadget. Acum, privind un pic înapoi fără mânie, însă, realizez că nu se punea presiune pe noi să ne facem temele, pentru că eram conștienți că, dacă nu le făceam, nu ieșeam afară. Părinții nu prea aveau timp să stea cu noi și asta nu din vina lor. De exemplu, ai mei lucrau în trei schimburi, mama era confecționer, tata zidar, iar noi eram patru copii! Responsabilitatea temelor era pe umerii noștri. În plus, exista un soi de rușine amestecată cu mult respect față de profesori și, mai ales, față de părinți, așa ca nu îți permiteai să te duci nepregătit la școală.

Ești cel mai mare dintre cei patru frați, cât de mult te-a schimbat această responsabilitate?

Enorm, dar fără să îmi dau seama atunci. Am realizat acest lucru mult după… I-am avut tot timpul în grijă, mai ales pe surorile mele. Țin minte că atunci când toți ieșeau la joacă, eu trebuia să stau în casă, să am grijă de surorile mele, nu exista pe atunci noțiunea de bonă. Bineînțeles, de fiecare dată când se întâmpla ceva… greșit, vina pica pe mine, căci, eram cel mai mare și trebuia să am grijă sau să fiu atent! Am urât de multe ori acele momente, cu anii am realizat că au fost lucruri care însă mi-au fost de folos. Cred că toate acele lucruri, dar și multe altele, m-au format pe mine, cel ce sunt astăzi, cu bune și cu foarte puține rele! (hahaha)

Dacă ar fi să îți rezumi copilăria la un singur moment reprezentativ, care ar fi acela?

E greu să îți rezumi copilăria la un singur moment reprezentativ, faptul că ai parte de o copilărie e un lucru reprezentativ! Iar eu am avut o copilărie normală, o copilărie all inclusive, am avut parte de dragostea părinților în toate formele ei, pentru că eram un copil destul de neastâmpărat, cu nevoi sau mai puțin nevoi, cu lipsuri, multe lipsuri, dar faptul că am fost o familie mare și unită a fost ceva extraordinar! Acum, gândindu-mă și la ce profesori am avut și la tot ce mi s-a întâmplat, da, am avut o copilărie grozavă! Asta până când a trebuit să pun punct copilăriei, oarecum forțat de împrejurări – când aveam 16 ani, tatăl meu s-a stins din viață… a fost un moment definitoriu pentru mine din toate punctele!

Vorbești cu mare drag despre profesorii pe care i-ai avut…

Da, cu mare drag, chiar am avut profesori extraordinari. Acum, când am copii, realizez cât de importanți sunt profesorii și mă simt norocos că am avut parte de un alt tip de dedicare din partea profesorilor. Părinții mei erau oameni simpli, nu îmi puteau sugera întotdeauna o bibliografie, cu atât mai puțin atenție și dedicare și atunci, toate aceste lucruri erau acoperite de școală. Îmi amintesc și acum de învățătoarea mea, Anton Victoria, datorită careia mi-a plăcut enorm să merg la școală, să citesc și să îndrăznesc. Și am îndrăznit! Chiar dacă eram dintr-un oraș mic, Miercurea Ciuc, mi-am dat seama că pot să am idealuri mari! Și așa am visat că vreau sa fiu actor! Un alt dascăl, diriginta mea, Maria Grecu, a fost cea care mi-a zis că dacă vreau, pot, m-a susținut, m-a dirijat, și mi-a dat tot felul de lecturi care m-au apropiat și m-au făcut să înțeleg un pic mai bine lumea teatrului, mai ales că în acea vreme informațiile și, mai ales, oamenii specializați în al meu drag orășel, aproape că lipseau cu desăvârșire!

Procesul de pregătire pentru admiterea la Facultatea de Teatru a fost alături de diriginta ta?

Da, fără să realizez, dar nu am avut o pregătire specializată pentru admiterea la Facultatea de Teatru. M-a susținut și asta a fost foarte important pentru mine. Nimeni nu credea în acea vreme că pot să intru la teatru și, pentru a nu avea parte de ,,descurajări” prietenești, le-am spus tuturor că am să dau la Facultatea de Drept, doar diriginta știa adevărul, nici măcar mama nu avea habar ce aveam de gând să fac. Dar m-am dus la Facultatea de Teatru din Cluj, unde am fost și admis din prima. NOROC! Nu mă așteptam, dar am avut noroc și multă șansă, pentru că în acel an se căutau ,,talente crude”, s-a nimerit să fiu un talent crud, sper să mă fi copt între timp.

Cum a fost examenul de admitere?

Foarte interesant! În primul rând, mi-am uitat banii pentru admitere acasă, m-am dus în ultima zi de înscriere, la ora 14.00 se închidea, iar eu am ajuns la ora 12.00 și, când am vrut să plătesc, am realizat că mi-am uitat banii acasă. Îmi amintesc și acum că taxa de intrare era în valoare de 5000 de lei. Dacă mama mi-ar fi trimis bani, ar fi ajuns în trei zile, iar eu mai aveam la dispoziție doar două ore. Eram disperat, pentru că îmi dădeam seama că dintr-o astfel de neatenție ratam un an. Și, în disperarea aia, am intrat pe ușa Cancelariei, le-am zis profesorilor că mi-am uitat banii acasă și i-am rugat frumos să mă ajute să îmi plătesc taxa de înscriere. Au rămas muți, unii îmi arătau ușa, dar… un profesor, iarăși un profesor a fost șansa mea, ulterior am aflat că era de limba franceză, domnul Ionescu, era undeva în spate și zice: Uite, un om care ne cere bani ca să se înscrie la facultate! Poftim, tinere! Și mi-a dat 5000 de lei, iar eu i-am jurat că îi dau banii înapoi și îi aduc chitanța să dovedesc că m-am înscris. În anul I, la primul examen, a venit domnul profesor Ionescu și mi-a zis: Pavele, să știi că au fost cei mai bine investiți 5000 de lei din viața mea. Mi-a spus acele vorbe pe care poate doar tatăl meu mi le-ar fi spus, iar el era doar un străin care a investit încredere în mine. NOROC și Doamne, Doamne, toate astea la un loc! În al doilea rând, așa cum am zis, eu nu m-am pregătit cu nimeni de specialitate, pentru că nu aveam cu cine în Miercurea Ciuc, în anul 1992. Habar nu aveam ce însemna poezia de forță, nu știam ce înseamnă monolog… și eram în pragul examenului, fără să am un repertoriu. La poezia lirică am trecut ,,Floare albastră”, poezie pe care o știam cât de cât de la examenul de Bacalaureat. Când am intrat în sala de examen la prima probă, care era eliminatorie, am spus poezia de forță, iar jurații s-au amuzat copios pe seama mea, căci numai de forță nu a fost, și mi-au cerut să mai spun o poezie, lirică, dacă se poate! Am recitat ,,Floare albastră”, din care știam doar patru strofe, dar… mi-a ieșit. Am fost tare emoționat, încărcat și foarte speriat și probabil am avut parte de un ,,moment de grație”. Când am ieșit din sala de examen, voiam să plec, descurajat total, dar a ieșit cineva din comisie și mi-a dat bilețelul pe care scria că sunt admis. La următoarea probă, am venit la fel de nepregătit, trebuia să susțin proba de dans, iar eu nu știam că trebuia să îmi pregătesc un moment special. Profesorii din juriu mi-au pus ei o casetă pe care o aveau acolo, Gipsy Kings, și am improvizat, toată lumea râdea. Când să ies pe ușă, eram așa fericit că m-am descurcat, dar unul dintre profesori, Vistrian Roman, m-a oprit și m-a rugat să mai recit încă o dată poezia ,,Floare albastră” pentru unul dintre profesorii care nu au fost în juriu în etapa anterioară. Am tras aer în piept și am început poezia, încercând să mă imit și, la un moment dat, m-am pierdut și am început să tușesc, iar Vistrian Roman m-a scuzat că sunt obosit. Care a fost primul lucru pe care l-am făcut după asta? Am învățat ,,Floare albastră”! Nu mi-a mai cerut-o nimeni să o recit, dar eu o știu și acum! Am intrat la facultate undeva pe la jumătate, nici printre primii, nici printre ultimii, chiar am fost un talent crud, cu un NOROC chior!

Citește continuarea pe yorick.ro

Vii dintr-o familie cu multe preocupări artistice. Cât de greu sau cât de ușor a fost să-ți găsești drumul?

Am avut marele privilegiu și noroc să mă nasc în această familie. Eu chiar cred că toți copiii își aleg părinții și cumva, în adâncul meu, știu că, dacă ar fi să credem în alte vieți sau măcar să admitem existența lor, și eu am fost la rândul meu mama mamei mele. Acum doar am schimbat rolurile… Eu de părinții mei mă simt extraordinar de legată de dincolo de facerea mea și de dincolo de plecarea mea de-aici. Cred că și înainte, și după, ne-am întâlnit și ne vom întâlni. Și că o să rămânem în comunicare și o să fim tot timpul un singur suflet și o singură familie.

Părinții mei sunt doi oameni plecați amândoi de la țară… N-aș putea spune că sunt prima generație încălțată, dar sunt prima generație cultivată. Tatăl meu, Nicolaie Lupu, se trăgea dintr-o familie extrem de săracă. Dar și-a dorit foarte tare să învețe și a avut cu totul alte chemări decât țărâna. Și a fost foarte talentat. A învățat singur să cânte la fluier și la caval. A pictat de mititel și a fost și pictor de biserici. A fost și scriitor. Un om tăcut și introvertit, un sobru, ca și cum făcea parte dintr-o castă nobiliară… Și așa se face că tata avea un cerc de literatură, de poezie, în Roșiorii de Vede, unde mama era elevă. Și uite-așa, din admirație pentru domnul profesor și poet, s-a născut o poveste de dragoste. Ei bine, în această familie m-am născut eu și da, mi-aduc aminte cum mama mi-a cântat de când eram mică… făcea cântece speciale pentru mine, iar tata îmi scria poezii. Până la 12 ani am trăit la Roșiorii de Vede, apoi părinții mei au divorțat și eu și fratele meu, împreună cu mama, am venit la București.

Succesul mamei te-a speriat vreodată?

De-asta nici nu am vrut să merg pe drumul ei. Dar mama a reprezentat și reprezintă un model cu care n-am de ce să mă compar. Când eram mică, toată lumea mă întreba dacă o să mă fac cântăreață, ca mama. Și atunci m-am gândit că ea e atât de bună și de neatins, încât n-am de ce să mă compar vreodată cu ea. Și m-am gândit să aleg ceva care să mă reprezinte pe mine. De teatru m-am îndrăgostit ascultând teatru radiofonic și povești pe discuri de vinil. Și când mă întreba cineva ce vreau să mă fac când o să fiu mare spuneam: „peatru”. Asta spune mama că ziceam…

Și asta a rămas o linie constantă?

Da… Dar am avut și perioadele mele de introvertire, de adolescență dureroasă, în care eram aparent închisă. Și în perioada asta am vrut să fac filozofie. Dar mi-am dat seama că sistemele filosofice sunt prea mult pentru mine. O asemenea riguroasă împărțire a lumii și a vieții ar fi fost prea mult pentru mine. Aș fi vrut mai degrabă să urmez o filozofie mistică. Un fel de a cunoaște spiritualitatea omenirii.

Și asta ai făcut prin teatru…

Exact. M-am întors la prima dragoste. Pentru că teatrul este o experiență mistică. Pentru că eu cred în catharsis și în ce se întâmplă în sufletul oamenilor din public. Teatrul e făcut pentru public. Eu sunt doar un mesager. Sigur, eu îmi spăl păcatele și-mi fac dușul energetic și mă încarc cu emoțiile personajelor, dar eu trebuie să-mi îndeplinesc funcția de mesager.

Al cui mesager?

Al textului. Al poveștii. Acolo nu e nimic la întâmplare. Eu cred că Dumnezeu se manifestă foarte bine prin umbrele lui. E totul un cerc… Și cred că teatrul reprezintă și lumini, dar mai ales umbre care pun în evidență mesajul divin, îmbunătățirea sufletului omenesc.

Ce spui tu acum e ceva extrem de frumos și înalt în ideal, dar nu pot să nu te-ntreb… E cu adevărat valabil în teatrul în care trăim noi?

Nu, în teatrul în care trăim noi e mult facil, dar e nevoie și de așa ceva, pentru a atrage la teatru o anumită categorie de public care nu reacționează decât la asta. Și apoi îl tragi ușor spre altceva. Fiecare piesă, oricât de facilă, ar trebui să trezească și o emoție mai înaltă. Tocmai pentru că ne uităm tot timpul la televizor care ne dă aceleași programe de o joasă cultură și se adresează numai burții și e doar o spălare de creier, teatrul, care e emoție vie, are șansele să nu moară niciodată. Totul e excepțional la teatru, chiar dacă vorbește despre derizoriu. Nimicul se ridică la un alt nivel.

La momentul la care ai devenit conștientă că vrei să faci teatru…

Am suferit tot timpul de timiditate și n-am avut deloc încredere în mine. Foarte mulți actori se confruntă cu timiditatea, iar pe scenă își dau șansa să fie ei înșiși…

Deci tu ești tu însăți de-abia pe scenă?

Cumva da. Acolo îmi dau voie să fiu nebună așa cum sunt eu, acolo nu mă mai cenzurez după regulile sociale… Pe scenă sunt așa cum sunt. Acolo dau la o parte toate măștile. Așa cum zicea Radu Penciulescu cu care am făcut două workshop-uri… El nu suporta chestia asta cu jucatul. Nu-i plăceau actorii care au diverse chei la îndemână și doar joacă… El povestea cu mare admirație despre Aureliu Manea. Despre care se spune că era nebun și a stat la ospiciu. Dar era un creator de geniu. Și cam dai mâna cu nebunia în meseria asta…

Și tu dai mâna cu nebunia?

Da. Și e interesant să dai mâna. Important e să nu rămâi în obsesia energiei respective. Dar da, dai mâna. Nu neapărat cu diavolul, dar cu zone întunecate din tine. Și mă întorc la Radu Penciulescu. El a m-a întrebat de ce vreau să vin la workshop și m-a luat pentru că i-a plăcut răspunsul meu. I-am spus că vreau să mă descopăr și că eu cred că toate personajele sunt în mine. De fapt, despre asta e vorba. În actorie accesezi tot ce e în tine.

Dar nu e și periculos?

E o meserie de risc, într-adevăr. Iar riscul e să pleci în nebunie și să nu te mai întorci. Să te crezi mai mult sau să te crezi mai puțin decât ești. Riscul e să-ți placă boemia prea mult și să bei și să fumezi până diminețile. Or, nu așa se face meseria asta. Se face cu muncă. Talentul se pierde. E ca o floare, cum zice Zeami. Și se ofilește…

Citește continuarea pe yorick.ro

Și așteptăm cu nerăbdare să o vedem în următorul ei rol, cel al lui Nancy Drew, din următorul film al Warner Bros. „Nancy Drew and the Hidden Staircase“. Filmul se lansează chiar azi. Ziariștii de la Darling au stat de vorbă cu ea despre carieră și despre ce o inspiră.

Ce persoană te-a influențat cel mai mult în viață și cum a făcut-o?

Probabil că fratele meu Jake. Suntem gemeni așa că este foarte greu să nu mă compar cu el sau ca alții să se gândească la noi în mod separat, uneori. Mă cunoaște foarte bine, iar părerile lui sunt foarte importante pentru mine.

Care este cel mai bun sfat pe care l-ai primit?

Educatoarea mea de la grădiniță obișnuia să spună că nu putem face mai bine decât ceea ce putem face cel mai bine. Am tendința să fiu puțin cam dură cu mine uneori, așa că sfatul acesta mă ajută să păstrez anumite limite.