Am stat izolată în casă în Oradea, împreună cu logodnicul meu. La început, am glumit gândindu-mă cum introvertita de mine iubea ideea de a stat departe de oameni o perioadă în care pot să fac mai multe pentru mine. Asta a durat cam o săptămână. Cea mai mare provocare, însă, pentru mine, a fost să rămân motivată și să combat gândurile negative, anxioase.

Cred că cel mai mult m-am bucurat de reconectarea cu lucrurile mărunte care mă fac fericită și s-o fac fără a mă simți vinovată.

Mi-am dat seama în perioada asta că pentru cea mai mare parte a vieții mele i-am lăsat pe alții să-mi influențeze percepția despre mine. M-a făcut să-mi dau seama că fericirea mea se afla în mâinile unor zeci de oameni, dar nu în ale mele. Și m-am hotărât să recâștig controlul vocii mele.

Am observat că stau foarte mult agățată de ideea „oare cum ar trebui să arate viața mea sau ce ar trebui să fac în loc să las lucrurile să treacă și să mă deschid pentru prezent sau viitor”. Uneori să te ții de un lucru sau de o persoană este mai dureros decât să le dai drumul

Vreau să fac un efort conștient de a face pauze. Vreau să merg în adâncul meu să văd dacă trăiesc pentru mine, dacă îmi hrănesc bucuriile sufletului și să pun în balanță ce trebuie să las să plece pentru că mie nu îmi mai este de folos. Am văzut cât de mult mă agăț de ideea cum ar trebui să arate viața, în loc să abandonez ce nu-mi trebuie, să mă deschid către prezent și viitor.

Alina, 25 de ani

Eu împart un apartament din București cu o prietenă, și sunt bucuroasă că am fost împreună în perioada asta.

Să nu văd oameni și să nu-mi pot îmbrățișa sau vedea familia care trăiește în alt oraș a fost foarte greu pentru mine. Sunt o extrovertită, iar dacă stau foarte mult timp în casă ceva nu e OK. A trebuit să fac eforturi mari să-mi păstrez obiceiurile mici de zi cu zi (băut cafea dimineața, citit 20 de pagini pe zi dintr-o carte, să lucrez la niște proiecte, etc) și să nu intru în depresie.

Așa că am ales în puținele ieșiri din casă, sau când alergam să-mi fac un alt fel de rutină. Trăiesc într-o zonă frumoasă, cu case vechi, mulți copaci și cafenele prietenoase destul de aproape de casă. Mi-a plăcut să explorez vecinătatea altfel, cu noi coordonate: mi-am ales casele preferate și am apreciat primăvara într-un mod în care nu o mai făcusem până atunci.

Poate că știam asta undeva în sinea mea, dar orice despre care spun că aș face dacă aș avea mai mult timp, este de fapt ceva pentru care nu mi-am făcut timp. Mi-am dat seama și cât de dificil îmi este să fiu îndurătoare cu mine.

Cred că dezamăgirea despre noi înșine atunci când ne privim în oglindă scoate la iveală în ce ne-am pus speranța, așteptările. Având spațiu pentru a-mi plâge unele dintre dezamăgiri, am putut să stau cu mine însămi și să-mi dau seama care sunt zonele de care îmi e teamă, rușine, mă apăr, dar și de cele în care mă simt în siguranță sau pe care le iubesc.

Sper ca micul dejun să devină un obicei de zi cu zi, iar gătitul în casă să fie o regulă, și nu o excepție. Sper să fiu mai blândă și mai bună, recunoscătoare pentru ceea ce am, să îmbrățișez oamenii și mai strâns decât o făceam înainte. M-am odihnit, mi-am tras sufletul. Vreau să văd acest moment ca pe o linie de pornire. Vreau să am în fiecare zi momente cu mine, de liniște, poate chiar meditație.

Bianca, 28 de ani

Pentru mine carantina a fost exact perioada de care aveam nevoie să mă reinventez.

Am petrecut primele șase săptămâni în izolare totală alături de Barni, soțul meu, (un tip foarte de gașcă). Cea mai mare surpriză pentru mine a fost să descopăr că știu să gătesc și că îmi mai și place, chipurile.

Cine ar fi crezut vreodată!? Înainte de izbucnirea pandemiei, lucram la o clinică privată, timpul mi-l petreceam la job, iar serile obișnuiam să pictez. Ieșeam să mănânc în oraș o zi da una nu, și niciodată nu m-am gândit că poate izbucnii o epidemie care să ne forțeze pe toți să ne autoizolăm la domiciliu.

Carantina mi-a oferit șansa să mă redescopăr ca invidid dar și ca artist. Am avut foarte mult timp să descopăr că mă pricep la o grămadă de treburi, l-am cunoscut și mai bine pe Barni și am petrecut tot timpul împreună descoperind tot felul de lucruri împreună.

Nu m-am plâns de țara asta, cel puțin nu de data asta. Că nu este România cea mai bună, se știe, dar nici cea mai rea. Ah, ce ne mai place să ne văicărim și să ne victimizăm. Pun pariu că dacă întrebi un francez de rând are multe nemulțumiri la adresa lui Macron. Și nu legate de nevasta acestuia. La fel este dacă întrebi un spaniol, un italian și așa mai departe.

Am vorbit cu cei dragi prin telefon, am citit mai mult și mi-am odihnit sufletul pe deplin. Nu mi-a fost dor nici de restaurante, nici de cafenele, aproape că am uitat cum e să stai la coadă la Starbucks.

La sfârșitul lunii aprilie destinul mi-a adus în cale o nouă oportunitate de carieră pe care nu am ezitat s-o îmbrățișez cu drag.

M-am reinventat din nou, am renăscut în calitate de jurnalist și treaba asta mi-a plăcut fantastic de mult. De fapt, în viața mea toate lucrurile bune au apărut în momente de criză. Fie vorba de o relație, de un examen promovat, de o idee inovatoare, de o fotografie executată perfect sau de nu job nou!

Primul lucru pe care l-am făcut luni, 1 iunie, a fost să merg la cafeneaua mea preferată din Dorobanți și să savurez în taină un cappuccino. Peisajul era același, dar am văzut urme de schimbare în privirea oamenilor din jurul meu; erau mai temători, mai descurajați, mai neîncrezători.

Eu sunt aceeași, am un entuziasm născut din dorința de a impacta societatea în care trăiesc. Am aceleași dorințe, aceleași țeluri.

Cu siguranță sunt mai matură, mai sigură pe mine, și mai conștientă că totul se poate schimba oricând, iar că nimic de acum încolo nu trebuie să ne ia prin surprindere!

Diana, 40 de ani

Crezând că mă voi duce în continuare la muncă și voi interacționa cu colegii, în primele două săptămâni m-am mutat la o mătușă care stătea mai aproape de locul unde lucrez. După aceea, însă, după ce am început să lucrez de acasă am revenit în domiciliul meu unde stau singură.

În această carantină, am găsit timp pentru mine, ceea ce pare totuși ciudat într-o perioadă de izolare socială. Sunt o persoană extrem de introvertită, deși mereu sunt în preajma multor oameni. Niciodată nu mi-am dat seama cât de mult duc lipsa timpului în care merg singură pe stradă sau conduc mașina. Am ieșit la plimbări prin cartier sau la alergat, dar parcă nu era același lucru. Perioada asta m-a făcut să fiu mai creativă cu modul în care îmi gestionez timpul, inclusiv discuțiile pe Zoom sau FaceTimes din fiecare seară.

Ritmul acesta al vieții mi-a adus cea mai mare bucurie. Sunt o persoană „de casă”, și practic a fost un fel de cadou să nu mă simt vinovată pentru faptul că stau acasă tot timpul. A fost foarte reconfortant pentru mine.

Mi-am dat seama în perioada asta că îmi place să dețin controlul, „control freak” cum se zice în engleză. „Știam asta dinainte, dar nu eram pregătită pentru această latură a mea. La început am avut o stare de anxietate. Mă întorceam de la cumpărături sau alergat și voiam să fiu sigură și să știu exact tot ce ar fi putut să mă expună virusului. Iar când am stat cu mătușa mea o întrebam, unde a fost, pe ce a pus mâna, dacă s-a spălat pe mâini, dacă a spălat cada după ce a folosit-o.

Nu mi-am dat seama cât de mult mă consumam singură. Mai ales după ce am înțeles că diabetecii sunt foarte afectați de coronavirus, gândurile mele au fost: eu, mai întâi, și apoi restul. Am fost destul de dezamăgită să-mi văd unele laturi adevărate.

A fost prima dată într-o perioadă lungă de vreme în care mi-am permis să nu fiu atât de ocupată. Multe dintre proiectele mele au fost puse pe așteptare. M-am îndrăgostit de o viață în care nu aveam o listă uriașă cu lucruri pe care trebuie să le fac și care-mi stă mereu atârnată deasupra capului. Îmi place să creez lucruri noi și nu voi înceta să lucrez la diverse proiecte, dar în cel mai serios mod vreau să lucrez la proiectul care sunt eu, și să mă pun pe mine pe primul loc.

Cristina, 35 de ani
Vestea virusului „m-a prins” în Londra, unde tocmai ce ajunsesem nu să o iau de la capăt, ci să ”Let it Be!” . O bună și dragă, și frumoasă prietenă (to say the least) m-a primit nu doar cu brațele deschise, ci și cu un concert-surpriză, cu little trips prin Londra, expresii & how to… cu tot ce a avut mai bun în tolba ei de oferit. Mno bun, a început căutarea febrilă de job-uri: mail-uri, telefoane, interviuri, recruteri și mult, mult good old Google Maps.

Am găsit orașul cu port la Tamisa la fel de prietenos ca și în alte dăți, doar că acum nu mai sunt în trecere. Nu-i ușor să scapi de ”sindromul turistului”; mi-a luat vreo 4 luni să îmi dau seama și să simt că sunt de-a locului, că nu trebuie să mai fotografiez toate străzile și pub-urile care îmi plac, fiindcă o să le mai văd, și, în sfârșit, sa nu mai folosesc ”sfântul” maps.

Izolarea s-a instalat la fel de repede ca virusul: de la speech-urile autorităților prin megafoane, ne-am trezit direct cu măști, mănuși, un adevărat kit de aventurare în lume. Măsurile nu au fost prea stricte față de România, însă ne-am izolat cât de bine am putut. Și da, am gătit, am citit, am vorbit cu cei de acasă și cu prietenii mai mult decât oricând, într-un timp atât de scurt. Cel mai intens moment de panică l-am avut atunci când s-au oprit interviurile, zborurile, de parcă se oprise tot. Totuși, cumva, îmi era limpede că sunt unde trebuie, că being still for a while is not that bad; ca în melodia „Stuck in a Moment You Can’t Get Out Of”, U2, în care, deși pare o situație fară ieșire, mă face să dansez, să cant și să nu-mi plâng de milă. Bine, s-a și plâns de-adevaratalea de câteva ori, dar s-a și ras, mult mai mult, cu veselie și cu sentimentul ăla de Nirvana.

Să stai cu o prietena în pandemie este super fun! Să te prindă în altă țară, pentru a mine a fost mai mult decât interesant! Nu aș putea să fac un calendar cu ziua x, y, z de pandemie, pentru că am trăit și am trecut prin prea multe stări și clipe, ca să le mai pot pune în ordine. Sunt încă în Londra, nu știu ce vă urma, însă stiu că I am here to stay.

Îmi este dor de omuleții din România, mai mici și mai mari, știu ei care sunt… și, vedeți, încă stiu unde stați! :))
Acum, aproape de final, mă simt victorioasă! Mă simt victorioasă, pentru că am câștigat o prietenie unică, pe viață, pentru că le-am păstrat pe cele dragi, pentru că se ivesc, aici, altele noi…

Ana, 23 de ani

Locuiesc într-un campus din Paris, cu un parc privat alcătuit din diverse case reprezentând diferite țări pentru studenții străini. Nu exista Casa României, practic, ci Casa mai multor state din Europa de sud și sud-est și sunt vreo 50 de persoane. Stau pe un etaj cu alți 16 artiști și muzicieni. Deși există reguli stricte de distanțare socială, am putut să intru în contact cu oameni despre care habar n-aveam că trăiesc în aceeași clădire. Mentalitatea „suntem în asta împreună” a funcționat foarte bine aici, în fiecare zi”.

Cred că ospitalitatea este cea mai importantă formă de artă. Am un raft plin cu căni de cafea pe care s-a pus praful în această perioadă. Fiecare îmi amintește de diferiți prieteni, momente, de comunitate sau de frumusețea de a trăi cu alții. Mi-au lipsit întâlnirile cu oamenii și pălăvrăgitul în jurul unei mese.

Vremea devenise într-un final suficient de caldă în Paris, așa că am lăsat ferestrele deschise. Luni dimineața spălam rufe. Deschideam ferestrele larg, iar briza, aroma detergentului de trandafiri și tonurile de alb inspirau poezie. Scriam o poezi pe zi la o mașină de scris vintage pe care o găsisem într-un târg de vechituri și le împărtășeam lumii: pe Facebook sau altfel.

Reînvăț ospitalitatea: un nou fel de ospitalitate. Învăț să-mi acord mie spațiu, să-mi restructurez ziua cu puține farfurii de spălat. Am învățat să las bilete vecinilor, în loc să bat la ușă. Am învățat să râd atunci când conexiunea WIFI nu funcționează sau mă încurc în parolele Zoom. Învăț un nou fel de ospitalitate în casa sufletului meu.

Speranța mea a fost zdruncinată în această perioadă. Mi-am dat seama cât de mult pun din mine în lucrurile pe care le fac, decât în cine sunt. Oamenii de aici au avut o stare bună și pozitivism. Trăind într-un context străin în timpul COVID-19 am încercat să aflu dacă viața și visurile mele își au rădăcina în pregătire și speranță adevărată, sau sunt pur și simplu optimism fabricat sau planuri nestatornice fără o fundație.

Această perioadă m-a învățat frumusețea și simplitatea naturii interioare și a intimității gândurilor și sentimentelor mele. Cred, de asemenea, că lumea este pe cale să reînvețe sp existe. Totul începe cu rădăcinile fiecărui individ, la nivel personal. Am învățat că relațiile sunt sacre și, precum semințele dintr-o grădină, pot fi cultivate și crescute. Este nevoie doar de timp, răbdare, și unele furtuni și căutarea luminii.

Monica, 38 de ani

Trăiesc cu soțul și cei trei copii ai mei (11, 10 și 6 ani) și un câine. Am tot schimbat camerele pentru a reuși ca toți cei trei copii să poată face școală de acasă, dar și pentru ca eu și soțul meu să putem lucra de acasă.

Partea cea mai dificilă a fost să joc diverse roluri pentru copiii mei, dar și pentru mine, în aceeași zi. Uneori chiar într-un interval de câteva ore. Uneori eram profesor, uneori prieten și partener de joacă, apoi bucătar, expert marketing, și foarte rar apucam să fac meditație.

Cea mai bună parte a izolării a fost că am stat toți față în față, ca o familie. În izolare, am avut foarte mult timp și spațiu ca să fim împreună. De la momentul în care ne uitam la filmulețe sau emisiuni, luam gustarea împreună, prânzul în fiecare, glumeam și râdeam foarte mult. M-am bucurat de toată această perioadă.

Mi-am dat seama că în continuare nu-mi place să curăț bucătăria. Mi-am dat seama că sunt o persoană de casă, așa cum bănuiam, și că mă îngrijorez mai des decât ar trebui.

Am aflat cât de mult poate starea mea să-i afecteze pe cei din jurul meu. Când sunt stresată, asta are efect de undă. Când sunt calmă, același lucru. Mi-am dat seama cât de interconectați suntem toți sub același acoperiș, non-stop, și cum punându-mi mie, metaforic vorbind, prima masca de oxigen (să fac sport, să dorm suficient și să am momente când nu funcționez), mă face o mamă mai bună, mai blândă și un partener ideal, iar casa…casa un loc mai însorit.

Îmi propun să nu mai fie fiecare zi ca și cum mi s-ar cuveni. Este uimitor cât de ușor am făcut-o înainte, iar perioada asta de izolare mi-au amintit că și zilele stresante, normale, obișnuite cu tot felul de mici sau mari evenimente sunt un dar.

Niciodată nu ne-am imaginat că o să trecem printr-o perioadă de carantină, izolare sau pandemie. O lume în care suntem cel mai în siguranță acasă. O lume în care lucrăm de acasă din bucătărie, de pe fotoliu sau nu lucrăm deloc și coacem pâine și pizza. O lume în care vedem oamenii dragi doar prin intermediul ecranelor.

COVID-19 ne-a întors viețile cu susul în jos, dar această schimbare poate fi bună sau în detrimentul nostru. Timpul acesta ne-a oferit o pauză de care aveam mare nevoie. Ce am învățat? Ce am aflat despre noi și ceilalți? Ce ne-a tulburat sau bucurat?

Scrie-ne povestea ta pe adresa redactia@frumuseteavietii.ro și spune-ne cum te numești și ce vîrstă ai (poți folosi doar prenumele sau un pseudonim), cum și cu cine ți-ai petrecut zilele de izolare, ce ți s-a părut cel mai greu în izolare, ce te-a bucurat în izolare, ce ai realizat despre tine în acea perioadă, ce ai descoperit la tine (ceva ce nu știai până acum), cum încerci să trăiești în continuare în pandemie și care a fost primul lucru pe care l-ai făcut când ai ieșit din izolare.

Povestea ta așteaptă să fie spusă și citită. O așteptăm aici: redactia@frumuseteavietii.ro până la 9 iunie, iar la 11 iunie vom publica cele mai frumoase și interesante povești.

Scriitoarea în vârstă de 54 de ani spune că vrea să ajute copiii aflați în izolare în timpul pandemiei cu COVID-19.

Două sau trei capitole vor fi lansate în fiecare zi, de luni până vineri, începând de azi cu ora 17 (ora României) până în data de 10 iulie.

Rowling și-a asigurat fanii că nu va fi nevoie să se înregistreze pentru a accesa povestea. În schimb, Ickabug va fi disponibilă pe un nou website care va fi lansat în această după-amiază.

Străzile pustii, magazinele cu obloanele trase, parcurile închise au dat Capitalei un aspect de oraș abandonat.  Oamenii sunt temători, polițiștii suspicioși, iar parte din vecini, îndemnați de ministrul Vela, îi veghează vigilenți pe vecinii aflați în izolare.

După 30 de ani, a reapărut teama de reprezentantul autorității, polițistul atotputernic.

Urmărește în video care sunt gafele pe care le-au făcut politicienii în timp de pandemie.

Am înțeles deplin acum ce înseamnă lupta de a te împăca și a te simți bine în pielea ta. Un lucru bun despre izolare a fost că am avut șansa de a reconstrui și redefini înțelesul odihnei pentru mințile și trupurile noastre. A fost perioada în care am putut să înlocuim vechile mentalități cu unele noi.

Imaginea trupului este un termen interesant pentru că se referă la o idee sau o percepție a noastră înșine. Când este negativă, imaginea trupului nu reflectă întotdeauna realitatea a ceea ce suntem. Percepția despre noi înșine nu ne cuprinde povestea, forța sau bucuriile.

Dar totuși , ar putea. Când învățăm să ne îngrijim de noi, indiferent de modul în care ne prezentăm, mintea și corpul încep să spună povești desprea ceea ce ne face să fim așa cum suntem. Iată câteva moduri în care am învățat să mă accept așa cum sunt și să mă simt bine în pielea mea, în timpul perioadei de izolare. Ai putea să faci și tu asta:

Scrie adevărul undeva

Pentru început, scrie lucrurile negative pe care le crezi despre corpul tău și despre mâncare. Depistează cu exactitate de unde provine anxietatea. Înlocuiește lucrurile negative cu adevărul a ceea ce ești și ceea ce contează pentru tine.

Dacă te lupți să faci asta în felul tău, sună-ți prietena cea mai bună, întreab-o pe sora ta, soțul/soția sau pe cineva cu care să vorbești deschis. Citește aceste adevăruri zilnic, chiar de mai multe ori pe zi dacă este necesar. Spune-le cu voce tare și privind în oglindă. Nu te lăsa descurajat de zilele dificile. Acele cuvinte se vor întipări și întări în mintea și inima ta.

Începe ziua calm

Deși este un clișeu, modul în care îți începi ziua contează. Diminețile erau cele mai anxioase perioade din zi. Am început să citesc dimineața, să fac cafeaua, să scriu, să mai uite pe diferite canale de Youtube pe care le urmăream, să ascult un podcast sau să fac puțin sport.

Scopul este să-i ofer minții spațiu să respire și să permit gândurilor anxioase să se potolească astfel încât să intru în zi fără povara nesiguranței. Acest spațiu mă ajută să fac mișcare și să mănânc într-un mod mai ușor, mai cu picioarele pe pământ. Am o idee mai bună despre ceea ce spune corpul meu, nu numai mintea mea. Nu uita, ești mai mult decât crezi și simți despre tine.

Găsește un echilibru

Învață să ai un echilibru între odihnă și mișcare. Descoperă noi metode de a te iubi în afara activității. Pentru aceia dintre voi care sunteți plini de energie și mereu în mișcare, acordați-vă o perioadă de odihnă. Dacă simțiți că nu ați aplicat diverse activități sănătoase, poate că este o perioadă bună să învățați ce înseamnă asta pentru corpul vostru. Fă o baie lungă, reorganizează-ți garderoba, plimbă-te și fă fotografii în parc, îmbracă-te în culori vii și învață ceva nou.

Indiferent ce faci, acordă-ți timp. Meriți tot procesul.

Un text de Sonia Teodorescu

Cei dragi mie sunt răspândiți în întreaga lume. Nu sunt interesată să fiu la curent cu noutățile din orașul și țara mea, dar încerc să aflu ce se întâmplă și în orașele în care se află cei pe care îi iubesc. Să stau acasă și să-mi fac griji pentru cei pe care îi iubesc este un factor de stres pentru mulți oameni, mai ales dacă munca lor necesită prezența lor în mijlocul crizei în timp ce noi suntem blocați în case. Îmi dă un sentiment de neajutorare.

Recent, m-am surprins agitându-mă prin casă și scrolând nervoasă pe telefon în timp ce așteptam mesaje care să-mi mai scadă din anxietate. Am crescut frustrată fiind să fiu blocată, închisă în casă, și atunci am realizat că acest comportament al meu are un model familiar.

Câinele meu are o tendință de anxietate cauzată de despărțire. A fost un proces lung să-l fac să fie confortabil cu singurătatea și să găsesc moduri pozitive pentru a-l reasigura că la finalul zilei vin acasă. Câteva din aceste tactici mi-au fost benefice acum în timpul izolării.

Găsește moduri sănătoase de a-ți canaliza frustrarea și teama

Unul dintre cele mai proaste răspunsuri ale câinelui meu în combaterea anxietății sale a fost distrugerea. Avea jucării, dar nu făcea nicio discriminarea atuncu când voia să distrugă ceva – la cablurile laptopului până la ochelari de soare, haine, și chiar jumătate de covor. Nu o făcea pentru că era pus pe pozne. Pur și simplu încerca să-și destragă atenția de la această anxitate.

În perioade de stres, și eu am unele apucături distructive. Nu mănânc și nu fac sport. Stau cu orele pe Netflix. Petrec prea mult pe conturile de social media, îmi construiesc scenarii negative și dorm până târziu. Toate aceste lucruri compromit capacitățile mele emoționale de a gândi și de a reacționa calm.

Pentru a pune capăt comportamentelor distructive ale câinelui meu, am găsit chestiuni pozitive care să le înlocuiască. Iar pentru a-l combate pe al meu, am făcut același lucru.

Să fiu blocată în casă înseamnă că este foarte ușor să arunci rutina afară pe geam/ Am încercat să nu fac asta. De la respectarea programului de mese și de sport până la perfecționarea unor noi rețete, curățenie în casă, citit și lucrat de acasă. Când simt chemarea aceea anxioasă și distructivă, iau un moment de pauză, respir și mă concentrez din nou asupra a ceva sănătos.

Este OK să exprimi ceea ce simți

Când ajungeam acasă la finalul zilei, câinele meu nu avea nicio problemă să-mi prezinte jucăriile, să latre de bucurie și să facă toate giumbușlucurile pentru a-mi arăta cât de fericit este că am venit.

Mă simt vinovată că încerc să-mi ascund anxietatea pretinzând că lucrurile care se întâmplă nu mă afectează, dar asta nu face nimic altceva decât să conducă la o spirală și mai abruptă a gândurilor anxioase. Am descoperit că asumându-mi și numindu-mi sentimentele de îngrijorae, anxietate și frustrare i-a ajutat ăe cei pe care îi iubesc să-și împărtășească sentimentele fără ca vreunul dintre noi să se simtă vinovat.

Repetă o afirmație zilnic

Cel mai bun sfat pe care l-am primit ca să-mi ajut câinele să înțeleagă că nu a fost abandonat a fost să folosesc propoziții repetitive. Când plecam de acasă îi spuneam „Mă întorc repede”, iar când ajungeam acasă, spuneam „Sunt acasă”. În scurt timp, când mă vedea că mă pregătesc să plec, în loc să se panicheze, se așeza la locul lui și aștepta tăbdător. A devenit o rutină pentru el. A dat un înțeles cuvintelor mele, și l-a ajutat să-și calmeze comportamentul. Bine, i-am mai dat și câte o recompensă din când în când.

În timp ce scrolam printre postări de pe Instagram, am dat peste următoarea afirmație: „Nu ești blocată în casă, ci te afli în siguranță acasă”. Chiar mi-a atins o coardă. Acum, când încep să mă simt puțin cam închisă și cam ca într-o capcană, învăț să mă calmez și să înlouiesc gândurile anxioase cu „sunt în siguranță”.

Înlocuind astfel frustrarea și pierderea cu siguranța – mea și a celor din jur – a început totul să-mi fie mai ușor. Bine, am mai mâncat și o prăjitură din când în când.

Un text de Sonia Teodorescu

După ce a stat la Londra pentru două luni, Keil a revenit în Paris exact înainte de carantină. „În loc să ies și să mă conectez cu străzile pe care îmi place să mă plimb, am descoperit că sunt blocată și legată de constrângerile apartamentului meu de la etajul șase”, spune ea. „Ca mulți alții, m-am găsit deodată izolată și cu nesiguranța zilei de mâine.  Mă simțeam de parcă eram într-un vis, trăind undeva între real și suprareal cu singura ghidare după știri, ce auzeam de la prieteni și schimbările pe care observam că se petrec în jurul meu în fiecare zi.”

Julia Keil: „Inițial, m-am gândit doar să recreez Lady Lilith, a lui Dante Rossettu, și am așteptat pentru momentul potrivit când lumina serii devine aurie. Totuși, când am făcut fotografia, am preferat ca în loc să țin o oglindă precum Lady Lilith, să-mi iau telefonul, care a devenit un semn al autoreflexiei și comunicării permițându-ne să stăm conectați în izolare.”

„Mi-am dat repede seama că fără să lucrez și să am o viață socială, am trecut de la etapa în care nu aveam suficient timp, la cea în care aveam din belșug. Toate scuzele mi care mi le găsisem înainte pentru a nu-mi urma ideile creative erau acum fără rost. Am decis în fiecare zi să fac un portret – m-am transpus în acea lume. M-am dicumentat, am ascultat muzică din acea perioadă, m-am uitat la filme și documentare. Am studiat poziția și emoția din fiecare imagine sau pictură aleasă și, bineînențeles, mi-am acordat timp pentru a face fotografia și a o prelucra apoi.”

Julia Keil: „Această fotografie a fost inspirată de filmul Pulp Fiction, regizat de Quentin Tarantino. Am vrut să recreez un poster emblematic al filmului cu obiecte reprezentative în prezent. Am intitulat-o „Real Fiction” din cauza multor povești suprarealiste, tragice și unele senzaționale care ne invadează paginile de social media.”

„Tot ceea ce alcătuia fiecare imagine am improvizat cu ceea ce aveam deja acasă cu excepția unor peruci, pe care le-am așteptat nerăbdătoare după ce lea-m comandat pe Amazon. Continuarea acestui proiect mi-a oferit o structură și un „loc de joacă” în zilele de carantină, dar și un înțeles pentru a comunica din punct de vedere vizual ceea ce eu și alții poate că au simțit sau experimentat în această perioadă.”

Julia Keil: „În timp ce căutam prin imagini emblematice, mi-am amintit de această frumoasă pictură, Fata cu un cercel de perlă a lui Johannes Vermeer. Și cum nu aveam niciun cercel mare de perlă am improvizat cu ce aveam – o pereche de cercei prezentînd un ou prăjit, și prosopul albastru de baie pe care-l înfășor în jurul capului după fiecare duș.”

„Să avem o lume cu ritm încetinit, în afară de circumstanțele tragice, poate fi luată ca o un fel de cadou – un cadou care poate fi plin numai de teamă, dar și de speranță și ocazie de a reflecta, de a învăța și de a te reconecta în moduri pe care le-am dat la o parte în lumea care obișnuia să fie”.

Julia Keil: „Am văzut filmul cu vampiri „Only Lovers Left Alive”, regizat de Jim Jarmush, cu o seară înainte să fac poza. Mi s-a părut că reflectă foarte bine climatul actual, cu câțiva oameni care ies afară în timpul zilei și care sunt în stare de izolare, așa cum este personajul lui Adam.Am recreat prima scenă și m-am înconjurat de cărți de ficțiune și psihologie, pentru a comenta asupra suprarealului, lumii care seamănă cu un vis în care pare că eu și alții suntem implicați.”

Julia Keil : „Inspirată de „The Soul of the Rose” a lui Waterhouse, această fotografie din serie s-a născut din dorința mea de a fi afară mirosind noile flori ale primăverii, iar acum nu aveam decât acest trandafir uscat.”

Julia Keil: „Am petrecut ziua în lumina soarelui la fereastra mea ținând în mâini globul disco sperând să surprind reflexiile de care aveam nevoie, și asta în timp ce ascultam muzica de la Sister Sledge, Blondie și Chic. Am făcut poza a doua zi după ce m-am uitat la Saturday Night Fever.”

Julia Keil: „Unele zile sunt albastre. Perioada de albastru a lui Picasso a fost atunci când a căzut în depresie. Subiectul din tabloul său „ Femme aux Bras Croisés”, care ar putea fi o deținută de la spitalul-închisoare Saint-Lazare din Paris, are o expresie goală, a cuiva care a trecut prin multă suferință și care se află sub o vrajă profundă și întunecată. Această privire goală și starea de izolare au o legătură cu mine și mi-am dorit să le recreez.”

Julia Keil: „Aceasta a fost inspirată de personajul Pris din filmul „Blade Runner”, regizat de Ridley Scott. În prwzent, gândurile la viitor sunt constante și pline de incertitudine. Acest film a fost lansat în 1982 cu acțiunea în 2019. În multe feluri, el evaluează înțelesul umanității într-o lume vigilentă, ceva cu care rezonez în această stare de reevaluare a modurilor de trai și de colectare a informațiilor.”

Julia Keil: „M-am plimbat pe străzile Parisului, dincolo de fereastra mea cu ajutorul cuvintelor lui Hemingway. Unele zile dunt compleșitoare din cauza oboselii și a unei minți umplute de zgomot acompaniată de un dor de liniște interioarî și aer.”

Julia Keil: „Am vrut să fac propria mea versiune a minunatului portert al lui Meryl Streep făcut de Annie Leibovitz, dar cu elemente pe care le folosesc de obicei, cum ar fi o mască cu argilă. Periuța și pasta de dinți pe care nu se află focusul sunt un indiciu că este vorba despre oglinda din baie, iar privitorii sunt reflexia mea.”

Julia Keil: „Am vrut să explorez simbolismul atingerii în climatul actual cu multele avertizări de a nu ne atinge fața și de a păstra 2 metri distanță unii față de alții. Acest portret a necesitat o altfel de abordare, hotărând să printez imaginea în stil cianotic.”

Julia Keil: „Lucrările lui Gerhard Richter au fost mereu o inspirație pentru mine, încă de când eram tânără. În mod ironic, și ascunderea chipului în fața camerei. Pentru acest portert, am decis să nu am o costumație și să recreez acest efect folosind balsam de buze și folie de plastic pentru împachetat.”

Julia Keil: „Acest portret a fost inspirat și de știrea că toate comenzile neesențiale de pe Amazon au fost suspendate în Franța, dar și de Pandora din mitologia greacă, care a cedat cuzriozității și a eliberat boala, moartea și sărăcia peste lume dintr-o cutie misterioasă pe care i-a dat-o Zeus. Ea s-a grăbit să închidă cutia, dar și-a dat seama că a mai rămas ceva în interior care se simțea altfel. Deschizând încă o dată cutia, ultimul lucru a zburat afară, plin de lumină și de spirit, împrăștiind liniște peste panică și durere. Această lumină era speranța. Iar speranța este cadoul care ne curge nou, oamenilor, prin venele comune, îndemnându-ne să mergem mai departe, insuflîndu-ne ideea că vom trece și peste asta.”

sursa: BBC

Teama pentru mama mea și persoana pe care o iubesc care erau departe. Teama de a fi la distanță. Teama de pierderea locului de muncă. Teama de necunoscut și teama de ceea ce se știa deja.

După câteva zile de informare din diverse surse și multă neliniște și lacrimi, a venit și limpezimea minții. M-am calmat și am încercat să evaluez situația rațional. Trăind într-o altă țară, departe de famile, persoana iubită, prieteni , practic sunt tot într-un fel de izolare. Așa că, aflată deja într-o situație de izolare, coronavirusul nu a făcut altceva decât să sporească această îndepărtare chiar și de zece ori.

Care erau temerile mele? Cu alte cuvinte, ce probleme mă afectau direct și ce puteam face să le repar? Ca româncă aflată în Olanda de peste 6 luni, trebuia să știu dacă situația va escalada, voi putea să mă întorc în țară fără a-i pune pe ceilalți și pe mine în pericol? Această variantă s-a dovedit destul de rapid o idee proastă. Am vorbit în permanență cu cei de acasă și am aflat că nici acolo situația nu era bună. Ba poate din contră.

Companiile aviatice încă operau curse între  Amsterdam și București dar am decis că nu revin în țară. Pe lângă faptul că aș fi intrat în izolare sau carantină 14 zile, i-aș fi pus pe toți în pericol. Deci această variantă a căzut din start.

Apoi, am început să-mi fac griji în legătură cu locul de muncă. Lucrez la un atelier de reparat și refăcut motociclete și biciclete în Rotterdam. Pictez și fac design pentru motociclete. Lucrez acolo din octombrie, împreună cu un român și doi olandezi. Mereu am avut de lucru. Dar ca multe alte domenii, și acesta a fost afectat. Clienții au fost din ce în ce mai puțin, iar activitatea atelierului s-a redus la jumătate. Așa am și lucrat. Practic jumătate din lună. În consecință și salariul s-a redus la jumătate. Au apărut neliniștile. Oare voi mai putea sta? Voi putea să-mi plătesc chiria în continuare? Atelierul va reveni la capacitatea maximă? Și când? La unele întrebări am primit răspuns foarte repede.

Chiriile în Olanda, și mai ales în orașele mari, nu sunt mici deloc. Ba din contră. Numai că aici, imediat ce au fost luate măsuri de restricție, proprietarii de la care am închiriat un mic apartament mi-au spus că dacă nu îmi permit să plătesc chiria mă pot amâna, prin contract, trei luni de zile. Iar statul a apărut cu oferte de împrumut, tot pentru trei luni, pentru plata chiriilor de către cei care au rămas fără joburi sau sunt afectați de pandemie. Am ales să plătesc chiria pentru că, fîcând niște calcule, am ajuns la concluzia că îmi pot permite să o plătesc și să trăiesc cumva decent și din jumătate de salariu.

Cu cei de acasă am ținut legătura în permanență. Am aflat pe rând de încetarea zborurilor către anumite destinații (inclusiv Olanda), de restricții, izolare, frici și neliniști cu care mă confruntam și eu aici.

Nu am vrut să mă las pradă lor. Și am încercat să le insuflu aceeași stare și celor de acasă. Am știut că dacă lucrez, dacă fac lucruri pot trece mai ușor peste această perioadă de incertitudine și de dor care durea al naiii de tare. Am început să fac sport acasă (și în Olanda sălile de sport au fost printre primele care s-au închis), să alerg (în comparație cu România, aici parcurile au rămas deschise), să pictez, să fac schițe, să mă plimb cu bicileta ori motocicleta, să fac poze, să le prelucrez și să învăț lucruri noi înscriindu-mă la diverse cursuri online care făceau parte din sfera mea de interes.

Toate acestea combinate mi-au trimis departe starea de anxietate și mi-au distras atenția de la ceea ce ar fi putut să mă îngrijoreze la orice pas. Eram convinsă că dacă suntem sănătoși, mentalul este puternic și nu clacăm, vom trece peste perioada asta chiar dacă eram departe unii de alții

Am auzit și citit de multe ori asta: „suntem în asta împreună și vom trece peste împreună”. Fiind singură, departe de persoanele pe care le iubesc, le-am spus-o chiar și de câteve ori pe zi, ori de câte ori vorbeam. Anxietatea și starea mea proastă erau ale mele. Nu trebuia să le vărs dincolo. Peste granițe deja existente ori invizibile. Toată treaba asta era un test de supraviețuire pentru mine. Trebuia să supraviețuiesc acestei perioade, mai ales din punct de vedere mental. Să nu-mi pierd echilibrul, forța, și mintea. Îmi luam energia și speranța din fiecare „te iubesc”, „o să reușim”, „de-abia aștept să te țin în brațe”, „ești puternică”, „când se va termina totul, lumea va fi a noastră, și vom alerga și zâmbi iar la soare”.

În energia și speranța asta cred eu, pentru că mi-a fost hrană pentru suflet. M-au ajutat să în perioada asta să merg mai departe. Au fost sistemul meu de sprijin și de putere. Sunt o fire independentă și puternică. Am fost stâlp de suținere mereu. Am zis deseori: Eu nu cad pentru că sunt susținerea celorlalți. Dacă eu cad, ceilalți ce fac? Situația asta mi-a demonstrat că nu e așa: trebuie să-mi recunosc și să accept momentele de slăbiciune. Pentru că de fapt asta mă face mai puternică, să pot să le recunosc și apoi să găsesc planul pentru a trece peste, pentru a merge mai departe. Asta nu a fost o luptă pe care să o pot duce singură. Împreună cu cei de acasă am reușit.

Un text de Sia Munteanu

În opinia psihologului Alexandru Pleşea, cunoscut opiniei publice drept Antrenorul Minţii, de când ne trezim și până când ne culcăm, puterea izolării ne ține mai atenți la noi decât înainte, așadar putem spune că există și părți benefice în această „mare” de întuneric în care ne regăsim cu toții de câteva încoace.

„Izolarea este un moment greu pentru noi, dar din discuțiile pe care le-am avut cu mulți prieteni și cunoștințe, am observat un lucru destul de interesant: oamenii au învățat să-și folosească din timp pentru a-și construi sinele interior, și mai puțin timp alocă pentru construirea realității exterioare. Cred cu tărie că, după terminarea perioadei de izolare, vom ieși cu toții mai învățați, mai recunoscători pentru ceea ce Viața ne oferă și mai iubitori de oameni și de comunicarea reală cu aceștia. Este destul de greu de recunoscut, mai ales din cauza circumstanțelor sumbre, însă cred că viața după izolare va fi mai frumoasă ca oricând”, explică psihologul Alexandru Pleșea

Cum ne organizăm timpul în … izolare?

1. Sfânta trezire de dimineață este binecuvântarea faptului că încă o zi ne mângâie existența, iar ca semn de recunoștință putem saluta cu deplină conștiinciozitate, Soarele.
2. Ne putem îndemna să ne punem trupul în mișcare timp de 15 minute, cu privirea ațintită spre geam către viața de afară: exerciții ușoare, ne întindem mușchii și flexăm ușor toate încheieturile.
3. Putem practica exerciții de respirație conștiente, deoarece acestea sunt producătoare de energie pentru ziua ce urmează.
4. O oră putem aloca timp pentru cititul unei cărți de mult uitată în bibliotecă
5. 12 de ore de tele-muncă – putem observa că de acasă muncim mai ușor, mai relaxați și chiar suntem mai productivi.
6. Opt ore de somn, ascultând muzică de relaxare și visând la o lume mai bună.

Izolarea este un bun necesar omului și un rău adus societății

„Societatea este compusă din alergătură, mișcarea și devotamentul oamenilor să-și ridice materia prin ea. Societatea beneficiază de graba și rutina oamenilor, oferindu-le un vis care dispare pe măsură ce omul se apropie de sfârșit, acesta văzându-și viață din trecut, prin regrete sau victorii. Măsura societății este omul, care doar prin propria lui putere poate face pentru el un bine acumulând, crescând, învățând și dăruind sufletului sau doar din ce are, știe și face. Doar așa alții pot învață de la el”, conchide psihologul Alexandru Pleşea, cunoscut opiniei publice drept Antrenorul Minţii.

Am început ziua în forță. Toți cei trei copii ai mei erau așezați la masa din bucătărie, iar eu eram la laptop, lucrând. Alcătuisem chiar un orar pe care l-am pus pe frigider pentru acea zi (ceea ce nu-mi stă în fire).

Putem face asta. Ne vom descurca de minune. Mi-am băut cafeaua. Am făcut o poză drăguță. Eram organizați și pregătiți.

„Putem face asta. Ne vom descurca de minune”

Nici nu trecuseră 15 minute când rotițele au început să scârțâie. Unul dintre copii trebuia să printeze ceva, iar cartușul imprimantei era gol. Ultimele printuri au fost declarațiile pe proprie răspundere. Alt copil urma să aibă ore de teleșcoală, iar celălalt practic se topea sub muntele de teme pe care trebuia să le facă în ziua aia.

Așa că deja începeam să am probleme de concentrare. Un copil zumzăia, în timp ce celălalt voia liniște. Niciunul nu voia să lucreze în camera lui. Era un butoiaș cu pulbere. Erau mici dezastre și lacrimi – și nu numai ale copiilor.

Orarul a căzut de pe frigider, lin și legănat, iar când a ajuns pe podea, ne-am făcut praf. Până la prânz eram așa de tensionată, parca aveam umerii înnodați. Ceva de care trebuia să scap.

„Până la prânz eram așa de tensionată, parca aveam umerii înnodați”

Chestia asta cu teleșcoala și temele acasă mi s-a părut interesantă și ideală la început. M-am gândit că pot lucra și eu de acasă, lângă ei în timp ce ăși fac orele și temele. Am fost optimistă. Am crezut că o să fie comod.

N-a fost comod. A fost de fapt foarte stresant pentru că m-am confruntat singură cu asta, reînvățând modul în care ei învață, înțelegând noul mod în care se face matematica. (De ce oare pare mult mai complicată acum?) și să fiu calmă.

Mi-am cerut scuze copiilor cred că de trei ori până la prânz. Nu numai că eram stresat încercând să gestionez tot treaba asta cu școala de acasă, dar eram pur și simplu orbită de stresul în sine. Recunoscătoare că sunt sănătoasă și pot lucra de acasă, nu am văzut pericolul stresului. Cred că și din cauza asta m-a lovit atât de tare. Era total nepregătită pentru cât de copleșitor s-a dovedit a fi.

Așa cum a căzut orarul nerealist de pe frigider, așa mi s-au prăbușit și așteptările, pentru că am realizat că erau nerealiste. Am hotărât pur și simplu doar să trec peste acea zi. Nu mai era loc de alte așteptări.

„Am hotărât pur și simplu doar să trec peste acea zi. Nu mai era loc de alte așteptări”

Nodurile și greutatea lăsate în umerii mei au început să se mai relaxeze puțin când mi-am dat seama și mi-am amintit câteva lucruri importante. O pot lua de la capăt în orice moment. Poate fi următoarea dimineață sau la ora 10.15. Îmi pot cere scuze copiilor, putem face o scurtă plimbare pe lângă casă, ne putem ține în brațe, să facem o pauză să ne uităm la un film și să o luăm de la capăt. Putem să considerăm totul ca o zi non-stop fără evenimente, pe care o pot relua ori de câte ori simt că ne lasă motoarele.

Copiii au nevoie de mine mai mult decât au nevoie de matematică. Bineînțeles că matematica este importantă, dar ceea ce au nevoie copiii ăștia mai mult și mai mult acum este un adult cu picioarele pe pământ, conectat emoțional, de care să se ancoreze în această furtună. Dacă în casă e dezordine, iar munca mea nu este perfectă, atunci asta e. Au nevoie de conexiune mai mult decât de perfecțiune.

„Copiii au nevoie mai mult acum de conexiune, și nu de perfecțiune”

Am ales. Beneficiul de a fi responsabil este, ei bine, să fii responsabil. Trebuie să stabilesc programul, tonul, prioritățile și starea. Cu speranțe „perfecționistice” despre scenariul meu ideal despre ce înseamnă școala de acasă a picat și am luat-o de la capăt cu ceea ce eu am crezut că era mai important pentru ziua noastră.

Începem fiecare zi la aceeași oră. Avem o întâlnire dimineața, stând în cerc pe jos, și vorbim despre sentimentele și emoțiile noastre și citim ceva îmăreună. Astea ne-a ancorat. Copiilor le place foarte mult. Creăm o legătură între noi. Există loc pentru îngrijorările, temerile și bucurille lor în acest timp.

Programul exact pentru restul zilei trebuie să fie diferit pentru trei copii diferiți în clase diferite așa cum o fac și în alte aspecte ale vieții de părinte. Rutina este importantă, dar și flexibilitatea, care este valabilă în toate aspectele vieții de părinte.

„Rutina este importantă, dar și flexibilitatea, care este valabilă în toate aspectele vieții de părinte.”

Începe ziua împreună. Când se termină totul, punem toate cărțile și caietele, device-urile deoparte și ne încheiem ziua împreună. Împreună este cea mai importantă lecție pe care o învățăm în această perioadă. Poetul Walt Whitman a spus-o cel mai bine: „Eram împreună. Am uitat restul.”

Un text de Andrada Mihai

Citește și:

Femeilor care se luptă să-și vadă fumusețea

Ce putem învăța de la coronavirus

Coronavirus: Trebuie să fim schimbarea, să o creăm și să o trăim