Totuși, în această perioadă am lucrat într-un alt loc pe care l-am considerat toxic. Trecând prin diverse etape ale vieții, am simțit ruptura foarte profund.

Jobul tău vs. carieră

Cariera și jobul sunt două chestiuni total diferite. Este posibil să-ți găsești un țel în cadrul carierei. Dar, găsirea acestuia poate să apară și la un job, la o companie potrivită cu oameni care-ți plac. Poți să-ți adori cariera, dar să nu-ți placă jobul, mai ales dacă este la un loc de muncă toxic.

Identifică ce înseamnă „toxic”

Erau două scenarii când m-am aflat într-un mediu de lucru care era pur și simplu toxic. În ambele cazuri, problema nu avea legătură cu jobul actual, ci cu oamenii și cu orientarea companiei în care lucram.

Identificarea modului în care arată un loc de muncă toxic poate fi nuanțată. Am lucrat în organizații unde mulți oameni s-au plâns de ideile toxice. Și totuși, ezitau să facă ceva în legătură cu asta. Unii dintre ei lucrau în companie de ani de zile, dar eu după numai câteva luni, am decis că nu este locul potrivit pentru mine.

Iată câteva semne ale unui mediu de lucru toxic:

• Un manager care este abuziv verbal și emoțional
• Așteptările de a lucra peste program fără remunerație și fără fi conștient că asta îți poate afecta sănătatea și starea de bine
• Lipsa susținerii, a ideilor organizatorice sau a resurselor adecvate
• Colegi care te vorbesc pe la spate și te sabotează
• Idei furate, competiție între angajași și lipsa muncii în echipă

Te blochezi

Una dintre cele mai mari provocări cu care m-am confruntat a fost să nu mă pierd cu firea în fața unor astfel de situații. Dacă te regăsești în orice fel de scenariu toxic, inclusiv la muncă, asta poate duce la o situație în care mulți ne blocăm: „nu sunt suficient de bun.”

Mie mi s-a întâmplat, mai ales când, la un an după prima experiență toxică la un loc de muncă, m-a regăsit într-un mediu de lucru asemănător. A devenit și mai dificil să-mi mențin ideea că, nu numai că era ceea ce voiam să fac, dar ci și ceea ce trebuia să fac. Am început să simt toxicitatea pe care o întâlneam se datora eșecurilor mele.

Să mă aleg pe mine

Evadarea din ambele medii de lucru a implicat multe nopți de nesomn, multe lacrimi și multe gânduri. În cele din urmp, nu a rămas decât o singură soluție. Trebuia să plec. Orice începe să-ți ia bucuria și respectul de sine nu are ce căuta în viața ta.

Eram norocoasă că mă aflam într-o situație financiară stabilă, cu o carieră productivă ca freelancer și cu un partener care mă susținea. Eliminând toxicitatea din viața mea mi-am făcut timo și am devenit capabilă emoțional să mă concetrez să găsesc ceva care mi se potrivea.

Ori de câte ori hotăram să închis o ușă acolo unde nu era locul, am primit în schimb ceva care mă ajuta în moduri în care nu m-aș fi gândit sau pe care nu le-aș fi remarcat.

Să închid ușa în spatele meu m-a învățat asta: Întotdeauna există o altă oportunitate care te cheamă. Doar trebuie să fii curajos.

Un text de Julia Chelaru

Am stat izolată în casă în Oradea, împreună cu logodnicul meu. La început, am glumit gândindu-mă cum introvertita de mine iubea ideea de a stat departe de oameni o perioadă în care pot să fac mai multe pentru mine. Asta a durat cam o săptămână. Cea mai mare provocare, însă, pentru mine, a fost să rămân motivată și să combat gândurile negative, anxioase.

Cred că cel mai mult m-am bucurat de reconectarea cu lucrurile mărunte care mă fac fericită și s-o fac fără a mă simți vinovată.

Mi-am dat seama în perioada asta că pentru cea mai mare parte a vieții mele i-am lăsat pe alții să-mi influențeze percepția despre mine. M-a făcut să-mi dau seama că fericirea mea se afla în mâinile unor zeci de oameni, dar nu în ale mele. Și m-am hotărât să recâștig controlul vocii mele.

Am observat că stau foarte mult agățată de ideea „oare cum ar trebui să arate viața mea sau ce ar trebui să fac în loc să las lucrurile să treacă și să mă deschid pentru prezent sau viitor”. Uneori să te ții de un lucru sau de o persoană este mai dureros decât să le dai drumul

Vreau să fac un efort conștient de a face pauze. Vreau să merg în adâncul meu să văd dacă trăiesc pentru mine, dacă îmi hrănesc bucuriile sufletului și să pun în balanță ce trebuie să las să plece pentru că mie nu îmi mai este de folos. Am văzut cât de mult mă agăț de ideea cum ar trebui să arate viața, în loc să abandonez ce nu-mi trebuie, să mă deschid către prezent și viitor.

Alina, 25 de ani

Eu împart un apartament din București cu o prietenă, și sunt bucuroasă că am fost împreună în perioada asta.

Să nu văd oameni și să nu-mi pot îmbrățișa sau vedea familia care trăiește în alt oraș a fost foarte greu pentru mine. Sunt o extrovertită, iar dacă stau foarte mult timp în casă ceva nu e OK. A trebuit să fac eforturi mari să-mi păstrez obiceiurile mici de zi cu zi (băut cafea dimineața, citit 20 de pagini pe zi dintr-o carte, să lucrez la niște proiecte, etc) și să nu intru în depresie.

Așa că am ales în puținele ieșiri din casă, sau când alergam să-mi fac un alt fel de rutină. Trăiesc într-o zonă frumoasă, cu case vechi, mulți copaci și cafenele prietenoase destul de aproape de casă. Mi-a plăcut să explorez vecinătatea altfel, cu noi coordonate: mi-am ales casele preferate și am apreciat primăvara într-un mod în care nu o mai făcusem până atunci.

Poate că știam asta undeva în sinea mea, dar orice despre care spun că aș face dacă aș avea mai mult timp, este de fapt ceva pentru care nu mi-am făcut timp. Mi-am dat seama și cât de dificil îmi este să fiu îndurătoare cu mine.

Cred că dezamăgirea despre noi înșine atunci când ne privim în oglindă scoate la iveală în ce ne-am pus speranța, așteptările. Având spațiu pentru a-mi plâge unele dintre dezamăgiri, am putut să stau cu mine însămi și să-mi dau seama care sunt zonele de care îmi e teamă, rușine, mă apăr, dar și de cele în care mă simt în siguranță sau pe care le iubesc.

Sper ca micul dejun să devină un obicei de zi cu zi, iar gătitul în casă să fie o regulă, și nu o excepție. Sper să fiu mai blândă și mai bună, recunoscătoare pentru ceea ce am, să îmbrățișez oamenii și mai strâns decât o făceam înainte. M-am odihnit, mi-am tras sufletul. Vreau să văd acest moment ca pe o linie de pornire. Vreau să am în fiecare zi momente cu mine, de liniște, poate chiar meditație.

Bianca, 28 de ani

Pentru mine carantina a fost exact perioada de care aveam nevoie să mă reinventez.

Am petrecut primele șase săptămâni în izolare totală alături de Barni, soțul meu, (un tip foarte de gașcă). Cea mai mare surpriză pentru mine a fost să descopăr că știu să gătesc și că îmi mai și place, chipurile.

Cine ar fi crezut vreodată!? Înainte de izbucnirea pandemiei, lucram la o clinică privată, timpul mi-l petreceam la job, iar serile obișnuiam să pictez. Ieșeam să mănânc în oraș o zi da una nu, și niciodată nu m-am gândit că poate izbucnii o epidemie care să ne forțeze pe toți să ne autoizolăm la domiciliu.

Carantina mi-a oferit șansa să mă redescopăr ca invidid dar și ca artist. Am avut foarte mult timp să descopăr că mă pricep la o grămadă de treburi, l-am cunoscut și mai bine pe Barni și am petrecut tot timpul împreună descoperind tot felul de lucruri împreună.

Nu m-am plâns de țara asta, cel puțin nu de data asta. Că nu este România cea mai bună, se știe, dar nici cea mai rea. Ah, ce ne mai place să ne văicărim și să ne victimizăm. Pun pariu că dacă întrebi un francez de rând are multe nemulțumiri la adresa lui Macron. Și nu legate de nevasta acestuia. La fel este dacă întrebi un spaniol, un italian și așa mai departe.

Am vorbit cu cei dragi prin telefon, am citit mai mult și mi-am odihnit sufletul pe deplin. Nu mi-a fost dor nici de restaurante, nici de cafenele, aproape că am uitat cum e să stai la coadă la Starbucks.

La sfârșitul lunii aprilie destinul mi-a adus în cale o nouă oportunitate de carieră pe care nu am ezitat s-o îmbrățișez cu drag.

M-am reinventat din nou, am renăscut în calitate de jurnalist și treaba asta mi-a plăcut fantastic de mult. De fapt, în viața mea toate lucrurile bune au apărut în momente de criză. Fie vorba de o relație, de un examen promovat, de o idee inovatoare, de o fotografie executată perfect sau de nu job nou!

Primul lucru pe care l-am făcut luni, 1 iunie, a fost să merg la cafeneaua mea preferată din Dorobanți și să savurez în taină un cappuccino. Peisajul era același, dar am văzut urme de schimbare în privirea oamenilor din jurul meu; erau mai temători, mai descurajați, mai neîncrezători.

Eu sunt aceeași, am un entuziasm născut din dorința de a impacta societatea în care trăiesc. Am aceleași dorințe, aceleași țeluri.

Cu siguranță sunt mai matură, mai sigură pe mine, și mai conștientă că totul se poate schimba oricând, iar că nimic de acum încolo nu trebuie să ne ia prin surprindere!

Diana, 40 de ani

Crezând că mă voi duce în continuare la muncă și voi interacționa cu colegii, în primele două săptămâni m-am mutat la o mătușă care stătea mai aproape de locul unde lucrez. După aceea, însă, după ce am început să lucrez de acasă am revenit în domiciliul meu unde stau singură.

În această carantină, am găsit timp pentru mine, ceea ce pare totuși ciudat într-o perioadă de izolare socială. Sunt o persoană extrem de introvertită, deși mereu sunt în preajma multor oameni. Niciodată nu mi-am dat seama cât de mult duc lipsa timpului în care merg singură pe stradă sau conduc mașina. Am ieșit la plimbări prin cartier sau la alergat, dar parcă nu era același lucru. Perioada asta m-a făcut să fiu mai creativă cu modul în care îmi gestionez timpul, inclusiv discuțiile pe Zoom sau FaceTimes din fiecare seară.

Ritmul acesta al vieții mi-a adus cea mai mare bucurie. Sunt o persoană „de casă”, și practic a fost un fel de cadou să nu mă simt vinovată pentru faptul că stau acasă tot timpul. A fost foarte reconfortant pentru mine.

Mi-am dat seama în perioada asta că îmi place să dețin controlul, „control freak” cum se zice în engleză. „Știam asta dinainte, dar nu eram pregătită pentru această latură a mea. La început am avut o stare de anxietate. Mă întorceam de la cumpărături sau alergat și voiam să fiu sigură și să știu exact tot ce ar fi putut să mă expună virusului. Iar când am stat cu mătușa mea o întrebam, unde a fost, pe ce a pus mâna, dacă s-a spălat pe mâini, dacă a spălat cada după ce a folosit-o.

Nu mi-am dat seama cât de mult mă consumam singură. Mai ales după ce am înțeles că diabetecii sunt foarte afectați de coronavirus, gândurile mele au fost: eu, mai întâi, și apoi restul. Am fost destul de dezamăgită să-mi văd unele laturi adevărate.

A fost prima dată într-o perioadă lungă de vreme în care mi-am permis să nu fiu atât de ocupată. Multe dintre proiectele mele au fost puse pe așteptare. M-am îndrăgostit de o viață în care nu aveam o listă uriașă cu lucruri pe care trebuie să le fac și care-mi stă mereu atârnată deasupra capului. Îmi place să creez lucruri noi și nu voi înceta să lucrez la diverse proiecte, dar în cel mai serios mod vreau să lucrez la proiectul care sunt eu, și să mă pun pe mine pe primul loc.

Cristina, 35 de ani
Vestea virusului „m-a prins” în Londra, unde tocmai ce ajunsesem nu să o iau de la capăt, ci să ”Let it Be!” . O bună și dragă, și frumoasă prietenă (to say the least) m-a primit nu doar cu brațele deschise, ci și cu un concert-surpriză, cu little trips prin Londra, expresii & how to… cu tot ce a avut mai bun în tolba ei de oferit. Mno bun, a început căutarea febrilă de job-uri: mail-uri, telefoane, interviuri, recruteri și mult, mult good old Google Maps.

Am găsit orașul cu port la Tamisa la fel de prietenos ca și în alte dăți, doar că acum nu mai sunt în trecere. Nu-i ușor să scapi de ”sindromul turistului”; mi-a luat vreo 4 luni să îmi dau seama și să simt că sunt de-a locului, că nu trebuie să mai fotografiez toate străzile și pub-urile care îmi plac, fiindcă o să le mai văd, și, în sfârșit, sa nu mai folosesc ”sfântul” maps.

Izolarea s-a instalat la fel de repede ca virusul: de la speech-urile autorităților prin megafoane, ne-am trezit direct cu măști, mănuși, un adevărat kit de aventurare în lume. Măsurile nu au fost prea stricte față de România, însă ne-am izolat cât de bine am putut. Și da, am gătit, am citit, am vorbit cu cei de acasă și cu prietenii mai mult decât oricând, într-un timp atât de scurt. Cel mai intens moment de panică l-am avut atunci când s-au oprit interviurile, zborurile, de parcă se oprise tot. Totuși, cumva, îmi era limpede că sunt unde trebuie, că being still for a while is not that bad; ca în melodia „Stuck in a Moment You Can’t Get Out Of”, U2, în care, deși pare o situație fară ieșire, mă face să dansez, să cant și să nu-mi plâng de milă. Bine, s-a și plâns de-adevaratalea de câteva ori, dar s-a și ras, mult mai mult, cu veselie și cu sentimentul ăla de Nirvana.

Să stai cu o prietena în pandemie este super fun! Să te prindă în altă țară, pentru a mine a fost mai mult decât interesant! Nu aș putea să fac un calendar cu ziua x, y, z de pandemie, pentru că am trăit și am trecut prin prea multe stări și clipe, ca să le mai pot pune în ordine. Sunt încă în Londra, nu știu ce vă urma, însă stiu că I am here to stay.

Îmi este dor de omuleții din România, mai mici și mai mari, știu ei care sunt… și, vedeți, încă stiu unde stați! :))
Acum, aproape de final, mă simt victorioasă! Mă simt victorioasă, pentru că am câștigat o prietenie unică, pe viață, pentru că le-am păstrat pe cele dragi, pentru că se ivesc, aici, altele noi…

Ana, 23 de ani

Locuiesc într-un campus din Paris, cu un parc privat alcătuit din diverse case reprezentând diferite țări pentru studenții străini. Nu exista Casa României, practic, ci Casa mai multor state din Europa de sud și sud-est și sunt vreo 50 de persoane. Stau pe un etaj cu alți 16 artiști și muzicieni. Deși există reguli stricte de distanțare socială, am putut să intru în contact cu oameni despre care habar n-aveam că trăiesc în aceeași clădire. Mentalitatea „suntem în asta împreună” a funcționat foarte bine aici, în fiecare zi”.

Cred că ospitalitatea este cea mai importantă formă de artă. Am un raft plin cu căni de cafea pe care s-a pus praful în această perioadă. Fiecare îmi amintește de diferiți prieteni, momente, de comunitate sau de frumusețea de a trăi cu alții. Mi-au lipsit întâlnirile cu oamenii și pălăvrăgitul în jurul unei mese.

Vremea devenise într-un final suficient de caldă în Paris, așa că am lăsat ferestrele deschise. Luni dimineața spălam rufe. Deschideam ferestrele larg, iar briza, aroma detergentului de trandafiri și tonurile de alb inspirau poezie. Scriam o poezi pe zi la o mașină de scris vintage pe care o găsisem într-un târg de vechituri și le împărtășeam lumii: pe Facebook sau altfel.

Reînvăț ospitalitatea: un nou fel de ospitalitate. Învăț să-mi acord mie spațiu, să-mi restructurez ziua cu puține farfurii de spălat. Am învățat să las bilete vecinilor, în loc să bat la ușă. Am învățat să râd atunci când conexiunea WIFI nu funcționează sau mă încurc în parolele Zoom. Învăț un nou fel de ospitalitate în casa sufletului meu.

Speranța mea a fost zdruncinată în această perioadă. Mi-am dat seama cât de mult pun din mine în lucrurile pe care le fac, decât în cine sunt. Oamenii de aici au avut o stare bună și pozitivism. Trăind într-un context străin în timpul COVID-19 am încercat să aflu dacă viața și visurile mele își au rădăcina în pregătire și speranță adevărată, sau sunt pur și simplu optimism fabricat sau planuri nestatornice fără o fundație.

Această perioadă m-a învățat frumusețea și simplitatea naturii interioare și a intimității gândurilor și sentimentelor mele. Cred, de asemenea, că lumea este pe cale să reînvețe sp existe. Totul începe cu rădăcinile fiecărui individ, la nivel personal. Am învățat că relațiile sunt sacre și, precum semințele dintr-o grădină, pot fi cultivate și crescute. Este nevoie doar de timp, răbdare, și unele furtuni și căutarea luminii.

Monica, 38 de ani

Trăiesc cu soțul și cei trei copii ai mei (11, 10 și 6 ani) și un câine. Am tot schimbat camerele pentru a reuși ca toți cei trei copii să poată face școală de acasă, dar și pentru ca eu și soțul meu să putem lucra de acasă.

Partea cea mai dificilă a fost să joc diverse roluri pentru copiii mei, dar și pentru mine, în aceeași zi. Uneori chiar într-un interval de câteva ore. Uneori eram profesor, uneori prieten și partener de joacă, apoi bucătar, expert marketing, și foarte rar apucam să fac meditație.

Cea mai bună parte a izolării a fost că am stat toți față în față, ca o familie. În izolare, am avut foarte mult timp și spațiu ca să fim împreună. De la momentul în care ne uitam la filmulețe sau emisiuni, luam gustarea împreună, prânzul în fiecare, glumeam și râdeam foarte mult. M-am bucurat de toată această perioadă.

Mi-am dat seama că în continuare nu-mi place să curăț bucătăria. Mi-am dat seama că sunt o persoană de casă, așa cum bănuiam, și că mă îngrijorez mai des decât ar trebui.

Am aflat cât de mult poate starea mea să-i afecteze pe cei din jurul meu. Când sunt stresată, asta are efect de undă. Când sunt calmă, același lucru. Mi-am dat seama cât de interconectați suntem toți sub același acoperiș, non-stop, și cum punându-mi mie, metaforic vorbind, prima masca de oxigen (să fac sport, să dorm suficient și să am momente când nu funcționez), mă face o mamă mai bună, mai blândă și un partener ideal, iar casa…casa un loc mai însorit.

Îmi propun să nu mai fie fiecare zi ca și cum mi s-ar cuveni. Este uimitor cât de ușor am făcut-o înainte, iar perioada asta de izolare mi-au amintit că și zilele stresante, normale, obișnuite cu tot felul de mici sau mari evenimente sunt un dar.

Cei dragi mie sunt răspândiți în întreaga lume. Nu sunt interesată să fiu la curent cu noutățile din orașul și țara mea, dar încerc să aflu ce se întâmplă și în orașele în care se află cei pe care îi iubesc. Să stau acasă și să-mi fac griji pentru cei pe care îi iubesc este un factor de stres pentru mulți oameni, mai ales dacă munca lor necesită prezența lor în mijlocul crizei în timp ce noi suntem blocați în case. Îmi dă un sentiment de neajutorare.

Recent, m-am surprins agitându-mă prin casă și scrolând nervoasă pe telefon în timp ce așteptam mesaje care să-mi mai scadă din anxietate. Am crescut frustrată fiind să fiu blocată, închisă în casă, și atunci am realizat că acest comportament al meu are un model familiar.

Câinele meu are o tendință de anxietate cauzată de despărțire. A fost un proces lung să-l fac să fie confortabil cu singurătatea și să găsesc moduri pozitive pentru a-l reasigura că la finalul zilei vin acasă. Câteva din aceste tactici mi-au fost benefice acum în timpul izolării.

Găsește moduri sănătoase de a-ți canaliza frustrarea și teama

Unul dintre cele mai proaste răspunsuri ale câinelui meu în combaterea anxietății sale a fost distrugerea. Avea jucării, dar nu făcea nicio discriminarea atuncu când voia să distrugă ceva – la cablurile laptopului până la ochelari de soare, haine, și chiar jumătate de covor. Nu o făcea pentru că era pus pe pozne. Pur și simplu încerca să-și destragă atenția de la această anxitate.

În perioade de stres, și eu am unele apucături distructive. Nu mănânc și nu fac sport. Stau cu orele pe Netflix. Petrec prea mult pe conturile de social media, îmi construiesc scenarii negative și dorm până târziu. Toate aceste lucruri compromit capacitățile mele emoționale de a gândi și de a reacționa calm.

Pentru a pune capăt comportamentelor distructive ale câinelui meu, am găsit chestiuni pozitive care să le înlocuiască. Iar pentru a-l combate pe al meu, am făcut același lucru.

Să fiu blocată în casă înseamnă că este foarte ușor să arunci rutina afară pe geam/ Am încercat să nu fac asta. De la respectarea programului de mese și de sport până la perfecționarea unor noi rețete, curățenie în casă, citit și lucrat de acasă. Când simt chemarea aceea anxioasă și distructivă, iau un moment de pauză, respir și mă concentrez din nou asupra a ceva sănătos.

Este OK să exprimi ceea ce simți

Când ajungeam acasă la finalul zilei, câinele meu nu avea nicio problemă să-mi prezinte jucăriile, să latre de bucurie și să facă toate giumbușlucurile pentru a-mi arăta cât de fericit este că am venit.

Mă simt vinovată că încerc să-mi ascund anxietatea pretinzând că lucrurile care se întâmplă nu mă afectează, dar asta nu face nimic altceva decât să conducă la o spirală și mai abruptă a gândurilor anxioase. Am descoperit că asumându-mi și numindu-mi sentimentele de îngrijorae, anxietate și frustrare i-a ajutat ăe cei pe care îi iubesc să-și împărtășească sentimentele fără ca vreunul dintre noi să se simtă vinovat.

Repetă o afirmație zilnic

Cel mai bun sfat pe care l-am primit ca să-mi ajut câinele să înțeleagă că nu a fost abandonat a fost să folosesc propoziții repetitive. Când plecam de acasă îi spuneam „Mă întorc repede”, iar când ajungeam acasă, spuneam „Sunt acasă”. În scurt timp, când mă vedea că mă pregătesc să plec, în loc să se panicheze, se așeza la locul lui și aștepta tăbdător. A devenit o rutină pentru el. A dat un înțeles cuvintelor mele, și l-a ajutat să-și calmeze comportamentul. Bine, i-am mai dat și câte o recompensă din când în când.

În timp ce scrolam printre postări de pe Instagram, am dat peste următoarea afirmație: „Nu ești blocată în casă, ci te afli în siguranță acasă”. Chiar mi-a atins o coardă. Acum, când încep să mă simt puțin cam închisă și cam ca într-o capcană, învăț să mă calmez și să înlouiesc gândurile anxioase cu „sunt în siguranță”.

Înlocuind astfel frustrarea și pierderea cu siguranța – mea și a celor din jur – a început totul să-mi fie mai ușor. Bine, am mai mâncat și o prăjitură din când în când.

Un text de Sonia Teodorescu