Am început ziua în forță. Toți cei trei copii ai mei erau așezați la masa din bucătărie, iar eu eram la laptop, lucrând. Alcătuisem chiar un orar pe care l-am pus pe frigider pentru acea zi (ceea ce nu-mi stă în fire).

Putem face asta. Ne vom descurca de minune. Mi-am băut cafeaua. Am făcut o poză drăguță. Eram organizați și pregătiți.

„Putem face asta. Ne vom descurca de minune”

Nici nu trecuseră 15 minute când rotițele au început să scârțâie. Unul dintre copii trebuia să printeze ceva, iar cartușul imprimantei era gol. Ultimele printuri au fost declarațiile pe proprie răspundere. Alt copil urma să aibă ore de teleșcoală, iar celălalt practic se topea sub muntele de teme pe care trebuia să le facă în ziua aia.

Așa că deja începeam să am probleme de concentrare. Un copil zumzăia, în timp ce celălalt voia liniște. Niciunul nu voia să lucreze în camera lui. Era un butoiaș cu pulbere. Erau mici dezastre și lacrimi – și nu numai ale copiilor.

Orarul a căzut de pe frigider, lin și legănat, iar când a ajuns pe podea, ne-am făcut praf. Până la prânz eram așa de tensionată, parca aveam umerii înnodați. Ceva de care trebuia să scap.

„Până la prânz eram așa de tensionată, parca aveam umerii înnodați”

Chestia asta cu teleșcoala și temele acasă mi s-a părut interesantă și ideală la început. M-am gândit că pot lucra și eu de acasă, lângă ei în timp ce ăși fac orele și temele. Am fost optimistă. Am crezut că o să fie comod.

N-a fost comod. A fost de fapt foarte stresant pentru că m-am confruntat singură cu asta, reînvățând modul în care ei învață, înțelegând noul mod în care se face matematica. (De ce oare pare mult mai complicată acum?) și să fiu calmă.

Mi-am cerut scuze copiilor cred că de trei ori până la prânz. Nu numai că eram stresat încercând să gestionez tot treaba asta cu școala de acasă, dar eram pur și simplu orbită de stresul în sine. Recunoscătoare că sunt sănătoasă și pot lucra de acasă, nu am văzut pericolul stresului. Cred că și din cauza asta m-a lovit atât de tare. Era total nepregătită pentru cât de copleșitor s-a dovedit a fi.

Așa cum a căzut orarul nerealist de pe frigider, așa mi s-au prăbușit și așteptările, pentru că am realizat că erau nerealiste. Am hotărât pur și simplu doar să trec peste acea zi. Nu mai era loc de alte așteptări.

„Am hotărât pur și simplu doar să trec peste acea zi. Nu mai era loc de alte așteptări”

Nodurile și greutatea lăsate în umerii mei au început să se mai relaxeze puțin când mi-am dat seama și mi-am amintit câteva lucruri importante. O pot lua de la capăt în orice moment. Poate fi următoarea dimineață sau la ora 10.15. Îmi pot cere scuze copiilor, putem face o scurtă plimbare pe lângă casă, ne putem ține în brațe, să facem o pauză să ne uităm la un film și să o luăm de la capăt. Putem să considerăm totul ca o zi non-stop fără evenimente, pe care o pot relua ori de câte ori simt că ne lasă motoarele.

Copiii au nevoie de mine mai mult decât au nevoie de matematică. Bineînțeles că matematica este importantă, dar ceea ce au nevoie copiii ăștia mai mult și mai mult acum este un adult cu picioarele pe pământ, conectat emoțional, de care să se ancoreze în această furtună. Dacă în casă e dezordine, iar munca mea nu este perfectă, atunci asta e. Au nevoie de conexiune mai mult decât de perfecțiune.

„Copiii au nevoie mai mult acum de conexiune, și nu de perfecțiune”

Am ales. Beneficiul de a fi responsabil este, ei bine, să fii responsabil. Trebuie să stabilesc programul, tonul, prioritățile și starea. Cu speranțe „perfecționistice” despre scenariul meu ideal despre ce înseamnă școala de acasă a picat și am luat-o de la capăt cu ceea ce eu am crezut că era mai important pentru ziua noastră.

Începem fiecare zi la aceeași oră. Avem o întâlnire dimineața, stând în cerc pe jos, și vorbim despre sentimentele și emoțiile noastre și citim ceva îmăreună. Astea ne-a ancorat. Copiilor le place foarte mult. Creăm o legătură între noi. Există loc pentru îngrijorările, temerile și bucurille lor în acest timp.

Programul exact pentru restul zilei trebuie să fie diferit pentru trei copii diferiți în clase diferite așa cum o fac și în alte aspecte ale vieții de părinte. Rutina este importantă, dar și flexibilitatea, care este valabilă în toate aspectele vieții de părinte.

„Rutina este importantă, dar și flexibilitatea, care este valabilă în toate aspectele vieții de părinte.”

Începe ziua împreună. Când se termină totul, punem toate cărțile și caietele, device-urile deoparte și ne încheiem ziua împreună. Împreună este cea mai importantă lecție pe care o învățăm în această perioadă. Poetul Walt Whitman a spus-o cel mai bine: „Eram împreună. Am uitat restul.”

Un text de Andrada Mihai

Citește și:

Femeilor care se luptă să-și vadă fumusețea

Ce putem învăța de la coronavirus

Coronavirus: Trebuie să fim schimbarea, să o creăm și să o trăim

În vârstă de 76 de ani, savanta a primit vestea marți, de la reprezentanții Academiei de Știință din Norvegia, pentru „contribuția ei fundamentală în analiza geometrică și teorii matematice, care au schimbat dramatic cunoașterea în acest domeniu” a declarat Hans Munthe-Kaas, secretarul Comitetului Abel. „Teoriile ei au revoluționat capacitatea de înțelegere a suprafețelor minime, precum cele formate în baloanele de săpun, iar la modul general, transpunerea problemelor de mari dimensiuni în format minimal” a precizat oficialul instituției care i-a acordat premiul pentru cercetările sale, potrivit gizmodo.com.

Premiul Abel a fost acordat prima dată în anul 2002, în condițiile în care nu există un premiu Nobel pentru matematică. Cercetătoarea a primit suma de 6 milioane de coroane norvegiene, adică 702.000 dolari. 19 savanți au câștigat până acum premiul dar Karen este prima femeie care l-a obținut. La ceremonia de acordare, în Oslo, pe 21 mai, va fi prezent și regele Harald al V-lea al Norvegiei. Cercetările ei privesc modele matematice ale așa numitelor suprafețe minimale, precum baloanele de săpun, și au îmbunătățit modul în care matematicienii prezic modul în care aceste suprafețe se comportă în anumite condiții.

Citește și:

Radu Vasile, cel cu care am vorbit mai bine de o oră și jumătate este licențiat în informatică, are 35 de ani și până acum a terminat un master în management, momentan urmează cursurile unui doctorat în matematică, face percuție pentru a-i ajuta pe cei cu nevoi speciale, are propria firmă de IT, este programator și a făcut demersuri pentru a înființa un ONG ce își propune să lupte cu adevărat pentru drepturile omului.

Vorba după care s-a ghidat în viață a fost să nu-l intereseze niciodată gura lumii și să își dorească să aibă mereu noi și noi provocări. Tocmai de aceea, povestea lui este mai mult decât o lecție de viață. Este exemplul clar și concret că se poate. Mai exact, Radu Vasile este primul nevăzător din România licențiat în informatică. O poveste despre prejudecăți și vise împlinite într-o lume în care punem mult prea ușor etichete și dăm mult prea greu șanse unor oameni cu adevărat valoroși.

„Ideea primordială, de bază, este că m-am născut cu handicap vizual sever, destul de greu de explicat în sensul că, cu ochiul stâng nu am văzut nimic de la naștere, dar cu ochiul drept am avut un mic rest de vedere care mă ajuta să deslușesc culorile. Dar acest rest de vedere a dispărut și el pe parcurs și, în ianuarie 2006, am ajuns orb total”, își începe Radu Vasile povestea.

„Nu am văzut niciodată să scriu, să citesc în alfabetul obișnuit, nu am putut să folosesc călculatorul fără adaptări speciale. Lucru care a făcut în familia mea să existe ca un fel de minunare. Adică, avem un copil orb și ce facem cu el? Pentru că nici pe vremea aia și nici acum nu există ceva specializat care să-ți spună și ție: bun, am un copil cu dizabilități, ce fac cu el? Ești aruncat așa într-o lume de nimic”.

Cărțile citite de mama, stâlpul educației sale…

Vorbim despre copilărie și despre cum era pe-atunci Radu. Îmi mărturisește franc că era un năzdrăvan fără pereche. Își amintește însă cu mult drag și crede cu ardoare că acest lucru a fost stâlpul de temelie al educației sale: faptul că mama sa îi citea foarte mult.

„Ai mei la vremea respectivă au făcut ce au crezut ei de cuviință. În copilărie, mama îmi citea foarte multe povești, cam de la 17.00 după-amiaza până la 12.00 noaptea. După ce m-am mărit, îmi citea cărți de beletristică. Piatra mea de temelie asta a fost. Am avut foarte multe cărți citite care mi-au creat reprezentări despre viață, mi-au oferit soluții, sigur adaptate la anumite situații. Copiii sunt în modul în care îi dirijează părinții să fie. Dacă părintrele vine și spune: <Vai, sărmanul de tine, lasă că face mama, nu mai face tu, în momentul ăla, copilul învață ca el nu poate să facă nimic>”.

Radu, un optimist la poarta vieții!

Este o plăcere să-l asculți pe Radu. Emană o notă de optimism cum rar îți e dat să întâlnești. „Am fost la creșă cu copiii la un loc, adică nu am fost ținut acasă pe principiul: lasă-l în pace că nu se descurcă. N-am simțit, mic fiind, că aș avea vreo dizabilitate, că aș fi orb… Nu am nicio traumă care să răsune în mine legată de perioada aia și de dizabilitate. Îmi povesteste mama că, la creșă fiind, undeva pe la 3-4 ani, veneam supărat că ceilalți copii mă strigau <chiorule>. Învățătura de bază era să nu pun preț pe ce spune lumea, pentru că mama mi-a explicat atunci că nu vorbele contează și că este bine să faci ce știi tu să faci mai bine”.

Copilul Radu, prima plecare de la Constanța la Buzău…

La 7 ani, pentru copilul Radu Vasile a avut loc un episod șocant. Mai exact, a fost momentul când a aflat că trebuie să plece la Școala specială de nevăzători de la Buzău. În sufletul lui de copil s-a dus o luptă grea. Nu înțelegea cu ce a greșit sau dacă a făcut vreo năzbâtie atât de mare încât să plece de acasă. Părinții i-au explicat însă că este una dintre cele mai bune școli și că decizia asta îl va ajuta mult pe viitor.

„Când m-au dus parinții acolo, am luat-o ca pe o pedeapsă. Mă gândeam că am făcut vreo năzbâtie, căci, recunosc, am fost un mare neastâmpărat. Eram curios și curiozitatea asta nu mi-o putea astâmpăra nimeni. Puneam mâna, stricam lucruri și, nefiind dintr-o familie foarte bogată, orice lucru conta. Spre exemplu, mă întrebam cum reușește nenea ăla din televizor să stea acolo atâta vreme. Mă gândeam poate îi este sete… (râde)”.

Așadar, pentru băiatul din Constanța avea să înceapă o nouă etapă din viața lui. La Buzău.

„La început părinții veneau la mine la o săptămână. Trei luni de zile, am plâns încontiuu încercând să mă acomodez. După șase luni, vizitele s-au mai rărit la maximum patru săptămâni. Fie că veneau ei la mine, fie că mă duceam eu acasă ca să nu mai bată ei drumul până la mine”, își continuă el povestea.

Îl întreb cum se desfășurau lucrurile la școala din Buzău. „La școala de nevăzători învățământ special, este diferită metodica de predare, însă curriculumul era același ca la orice școală. Am învățat în clase de maximum zece elevi, ca să se poată lucra cu fiecare în parte, pentru că trebuia să-i predai special elevului ca să poată înțelege. Alfabetul braille se bazează pe puncte și trebuia să vorbești cu fiecare copil în parte, pentru că alfabetul asta se citește cu degetele”.

12 ani la Buzău și noi drumuri deschise

Așadar, 12 ani a stat Radu la Buzău. Undeva, până prin 2002. Mai mult decât pe la Constanța natală, așa cum îi place lui să spună. „A fost școală ca orice altă școală. Nu că vreau să mă laud, dar nu prea-mi punea mari probleme”, povestește Radu.

Mărturisește că Buzăul a rămas pentru el un oraș de suflet. Acolo, practic, aveau să se deschisă noi orizonturi și viața avea să-i deschidă un nou drum. Tot la Buzău, a terminat și liceul de limbi străine. Mai exact, franceză-engleză.

„Frumos a fost ca înainte să intru la liceu, în 1998, am fost înscris la un curs de calculatoare. Îmi amintesc că am fost aleși patru elevi care să învețe să utilizeze calculatorul. Proiectul era derulat de fundația Cartea Călătoare. Așadar, ca să vă explic puțin, acolo am fost învățați să lucrăm cu calculatorul, folosind o voce sintetică, pentru că nu vedeam ce scria pe monitor. Recunosc, la acea vreme, mi s-a părut ceva foarte wow... Perspectivele la momentul respectiv pentru persoanele nevăzătoare erau, fie să se facă maseur, fie să lucreze la nivel de cooperativă, adică muncă fizică, fie să se facă profesor. Profesor era o variantă interesantă, însă nu aveai voie să fii profesor într-o școală obișnuită. Și, dacă prin absurd ajungeai, aveau grija colegii să-ți arate că locul tău nu este acolo”.

Radu și prima lui întâlnire cu calculatorul

De la acel curs, Radu avea să îndrăgească maxim lucrul pe calculator. De fapt, ne mărturisește el, prin clasa a VIII-a visa să devină programator. L-a cam trezit din visare profesorul de matematică care i-a spus într-un mod nemilos că, pentru a fi programator, trebuie să înveți matematica. „Eu nu uram matematica, dar eram mai mult pe limba română, eram în partea aia cu povești, cu vise, nu eram eu cu cifre”.

A urmat o perioadă interesantă, căci, împreună cu alți trei colegi, Radu a primit în grijă laboratorul de informatică al școlii. „O responsabilitate. Mie mi-au dat sarcina redacțională. Eu trebuia să iau, în timpul liber, clasele de la a treia până la a opta și să fac informatică cu ele. Adică să-i învăț și pe ei ce am învățat eu. Și am constatat că îmi place treaba asta. Indiferent câtă matematică presupunea ideea de programator, mie îmi placea. Nu puteam sa stau departe de calculator”, mărturisește Radu, aducându-și aminte de acele vremuri.

Așadar, copilul ajuns la Buzău la 7 ani, trecuse la un alt nivel. Învățase să facă și programare și undeva prin clasa a XI-a visătorul care iubea cărțile și limba română a luat o hotărâre care i-a uimit până și pe părinții săi: voia să facă matematică, căci își dorea să fie programator.

„Profesorul meu de matematică de la acea vreme nu a vrut să facă meditație cu mine. Mi-a zis că nu am nicio șansă. Atunci am învățat singur, mi-am luat culegeri de matematică și mai rugam pe unul și pe altul să-mi citească. Scriam în braille și rezolvam exercițiile respective”, povestește Radu Vasile.

După liceu, momentul alegerii facultății…

A urmat apoi un moment crucial, acela al alegerii universității. „Oricât voiam eu să mă întorc acasă la Constanța, eram tributar mentalității: domnule, dacă faci o școală, să faci o școală bună. Voiam să merg la facultate la Bucuresti, la Cluj sau la Iași…”

De aici, a început și calvarul pentru Radu. Telefoane trântite în nas și refuzuri peste refuzuri. Motivul, unul intolerabil: ce să caute un nevăzător la facultate?

„Am sunat la facultați, am vorbit, am spus că am o situație mai specială, că sunt nevăzator și trebuie să vedem cum facem ca să dau și eu examenele. Și doamnele de acolo mi-au răspuns: cum adică sunteți orb? Cum s-a mai văzut orb să facă facultatea? Și le-am explicat că mai sunt studenți nevăzători la alte specializări, dar că nu au la matematică și la informatică. Și ele mi-au zis: și nu ți-ai pus întrebarea de ce nu avem? Nu avem metodologie și lucrul pe calculator înseamnă să vezi”, au fost refuzurile cu adevărat crude de care s-a lovit Radu.

Când vrei cu adevărat, se poate!

Nu a renunțat însă. A continuat să spere, să lupte și să-și dorească. Refuzurile l-au făcut și mai puternic. Și, cum vorba aceea, ai grijă ce-ți dorești că ți se poate îndeplini, Radu Vasile s-a orientat spre centrul universitar „Ovidius” din Constanța. Și, cum viața avea să-i răsplătească munca și perseverența,  Universitatea Ovidius a fost singurul centru universitar care a pregătit o procedură specială pentru ca Radu să poată da examenul.

Însă, până la examenul propriu-zis, acesta a trecut printr-o testare la matematică pentru a se putea stabili nivelul lui de cunoștințe la această materie. Cu alte cuvinte, dacă merită efortul! La final, profesoara cu care a susținut testarea i-a spus mamei lui Radu că ar fi chiar păcat ca fiul ei să nu facă matematică.

Acest episod i-a dat aripi lui Radu care se gândea nu dacă va lua sau nu examenul, ci voia să-l ia cu o notă cât mai mare.

„Cineva de la ei mi-a dictat subiectele și eu le-am scris în braille. Mama a dat și ea declarație pe proprie răspundere că nu are studii superioare de matematică, deoarece a intrat și ea cu mine în sala de examen. Eu le rezolvam și i le dictam mamei care le scria”, povestește Radu momentul admiterii la facultate.

Îmi povestește râzând, că mama sa a avut cele mai multe emoții. Mai ales când a văzut că, preț de o oră, Radu nu a scris nimic. De fapt, aceasta era tactica lui de lucru.

„După o oră, am început să scriu la mașina mea de scris în braille. Pe urmă, i le-am dictat mamei. Am intrat cu media totală 9.44. Și, ce să vă spun, intrasem la facultate, dar abia atunci avea să înceapă calvarul pentru că, la Facultatea de Matematică chiar trebuia să știi matematică. Eu aveam, totuși, o nesiguranță, deoarece învățasem mai mult singur”, povestește Radu.

Lucrurile au mers ca unse, după sufletul studentului Radu, căci cei de la Universitatea Ovidius au avut, chiar în acel an, un curs prin care și-au propus să-i învețe pe studenți matematica adevărată, altfel decât învățaseră în liceu. „Se pare că am făcut față și că lipsa mea de siguranță nu era tocmai întemeiată, căci am fost al cincilea din an. M-am îndrăgostit de matematică. Modul în care profesorii au prezentat matematica m-a făcut foarte mult să învăț și să lucrez în matematică. Eram avid de informație. Consideram facultatea ca pe un loc de unde trebuia să iau cât mai multă informație. Mă supăram dacă nu se făcea vreun curs”.

Uși trântite în nas și refuzuri la interviurile de angajare

După ce a terminat facultatea, a bătut la multe uși închise. La multe interviuri de angajare, însă, s-a lovit mereu de aceleași refuzuri. Nu l-a primit nimeni, iar unii nici nu s-au sfiit să-i ascundă motivul refuzului: cine să-i poată asigura condițiile optime de lucru unui nevăzător?

„Nu m-a întrebat nimeni însă cum lucrez pe calculator, ce-mi trebuie. Norocul a fost tot din facultate unde am fost remarcat de profesorul meu de baze de date care avea mai multe firme de IT și m-a luat ca programator. Mi-a oferit omul și cazare, iar eu mă mutasem atunci la București”.

Așadar, nu a renunțat nici de data aceasta. Dimpotrivă a continuat să se specializeze în profesia sa, obţinând certificare CISCO. Mai exact, americanii de la această asociație voluntară la care Radu s-a înscris încă din timpul facultății i-au oferit premiul „Împotriva tuturor piedicilor”, pentru talentul său în informatică şi matematică.

În martie 2008, s-a angajat în funcția de consilier personal la ministerul Comunicațiilor. După ce a terminat facultatea, nu a renunțat nici la studiu, așa că s-a mai încris la un master, project-manager la ASE. „Inițial nu au vrut să mă primească decât după ce au primit o hârtie de la medicul de familie că sunt apt de lucrat cu calculatorul. Ei își puneau problema cum poate cineva care nu vede să lucreze cu un calculator. Asta era gândirea lor. Nu se gândeau însă la faptul că eu aveam o diplomă la o Facultate de Matematică”.

În 2009, șomer cu acte în regulă!

În 2009, a ajuns șomer al statului român. Unul cu acte în regulă, așa cum îi place lui să spună.

„În ianuarie 2009, s-a schimbat Guvernul și nu am mai rămas consilier la secretarul de stat, pentru că orice loc de muncă al unui consilier se termină cu cel pe care îl consiliază. Așa că, în iunie 2009, m-am reîntors acasă, am încercat să mă angajez, dar nu am reușit. Atitudinea se schimbase, în sensul că mă chemau la interviuri mai mult așa să se distreze. Cum e domnule orbul care lucrează pe calculator? Așa că alternativa era să stau degeaba sau să fac o afacere. Și am zis să plec de unde știu și de unde pot. Adică să fac un PFA pe partea asta de programare. Așa că am făcut afaceri pe IT. Ele funcționează și în ziua de astăzi. Am clienți. Din aceleași motive, unii nu voiau să lucreze cu mine, alții credeau că dacă lucrează cu mine pot să mă facă, cumva eram un targhet ușor. A trebuit sa trec prin multe ca să învăț anumite lucruri”.

Radu este un om extrem de activ. Nici nu-ți poți închipui că face atâtea lucruri până când nu-l auzi povestindu-le. A fost implicat și în proiecte prin intermediul cărora a încercat să dezvolte soft-uri pentru persoane cu dizabilități.

Campanii de informare despre ce înseamnă persoană cu dizabilități

„De multe ori respingem ceea ce nu cunoaștem și am zis că trebuie să pornesc o campanie de informare despre ceea ce înseamnă persoană cu dizabilități. De asta și accept să se facă tam-tam pe marginea rezultatelor mele, pentru că lumea mai află în acest fel că se poate. Am mers prin școli, am vorbit cu elevii, pentru că mi-am dat seama că pe un adult este mai greu să-l schimbi, dar cu un copil se poate mai ușor”.

Terapie pentru suflet și minte…

Activitatea lui Radu nu s-a oprit aici. Undeva din 2015, a învățat să folosească instrumentele de percuție penru a face terapie cu oamenii, în special, dar și să lucreze cu cei cu nevoi speciale, fie că vorbim despre autism sau ADHD. Așadar, Radu aducea puțină veselie și lumină în sufletele oamenilor. Și le povestea, cu optimismul său debordant, despre viață, despre bucurie, despre emoție, despre încrederea în sine și bucuria de a te simți util. Totul acompaniat de tobele africane ale lui Radu care dau mai multă culoare poveștii la ședințele de terapie.

Dar, dacă vă închipuiți că s-a oprit vreo clipă din visare și din învățat, vă înșelați! Nu putea să stea locului, așa că s-a gândit să mai facă câte ceva. Mai exact, un doctorat în matematică. Și informaticianul nostru a fost admis cu nota 10 la şcoala doctorală de la Universitatea „Ovidius” din Constanţa. La finele celor trei ani de studiu va fi expert în Teoria codurilor matematice.

Admis la doctorat cu nota 10

„Și, fiindcă mă plictiseam și mi se părea mie că nu fac destule, am zis să mai fac și un doctorat în matematică. Îmi doream să fac un doctorat, dar inițial nu m-am considerat destul de bun. Un om cu doctorat mi se părea așa ceva absolut, autoritatea în domeniu. Dezamagirea mea a fost să aflu că nu-i așa, pentru că doctorat are și Oprea (n.r.- râdem, facem așa haz de necaz), dar în mintea mea doctoratul a rămas cu aceeași valoare și, pentru a fi doctor, mi se pare că trebuie să ai o experiență tehnică și o experiență de viață, ca să poți să spui că poți să spui și tu ceva. Și la 12 ani după ce am terminat facultatea am zis că, dat fiind faptul că am trecut prin atâtea domenii, am căpătat niște perspective asupra vieții și că pot să vorbesc despre ceva. Mai exact, pot să spun cum se aplică matematica în psihologie, cum se aplică matematica în ecomonie. Așadar, m-am uitat cine sunt coordonatorii de doctorat. Doamna profesoară Cristina Flaut, cea care este conducătoarea mea de doctorat, a fost și primul profesor cu care am făcut primul curs în Facultatea „Ovidius”. Am luat legătura cu dânsa, i-am povestit și mi-a zis ce teme disponibile are”, povestește IT-istul programator Radu.

Am muncit al dracului de mult pentru tot!

„Mi-am dorit să fiu agent secret. Însă, pot să afirm cu mâna pe inimă, că mi s-au implinit toate visurile”, îmi mărturisește intervievatul meu.

Îl întreb dacă se simte un om norocos. „Norocos nu, împlinit da. Dacă era să fi fost norocos, ar fi trebui să obțin totul mai ușor. Am muncit al dracului de mult, atât de mult, încât la un moment dat, dacă nu aș fi fost un tip destul de puternic, m-aș fi întrebat la ce bun toate astea. Dar nu m-am întrebat, sunt un tip mai inconștient așa”.

Îl întreb dacă mai are timp liber. „Faptul că muncesc în timpul liber nu mă deranjează, pentru că, având o varietate de activități, nu apuc să mă plictisesc. Și toate îmi plac. Pe partea de IT unde muncesc la firmă de la 6 dimineața până pe la trei după-amiază. Apoi, merg să bat la tobe cu copiii, mă pregatesc și pentru doctorat… Îmi place ceea ce fac. Relaxarea este să bat la tobe cu copiii. Este absolut senzațional. Ies la terase cu prietenii, citesc cărți de beletristică, având în vedere că citesc cu vocea sintetică acum… Nu știu dacă vă spune ceva chestia asta, dar ea poate fi ascultată, de cine se obișnuiește cu ea, poate fi ascultată la 1037 de cuvinte pe minut. Zboară și poți să citești o carte de beletristrică nu tocmai mare, 200-300 de pagini, într-o oră-două”.

În plus, anul acesta a înființat împreună cu o parte din prietenii lui un ONG – Asociația pentru Educație și dezvoltare reală. „Așteptăm să ne vină actele de la judecătorie și am ieșit la terasă și am făcut prima sedință. Să stabilim sloganul. Am activat și în mediul ONG și am fost puțin dezamăgit de ce am găsit pe acolo. Sunt mulți care spun că fac, dar nu fac sau fac cu un alt scop”.

Lumina din întuneric…

Cu Radu ai putea să stai de vorbă ore întregi doar să-i asculți povestea. Te molipsește cu optimism, dar și cu gândul că se poate… Că totul este posibil dacă vrei și îți dorești cu adevărat. Oameni precum Radu, care îți dau o rază de lumină în cel mai negru întuneric, te fac să crezi că viața merită trăită și provocată să îți dea lucruri bune. O poveste despre a vedea și a face lucruri chiar și când nu poți să vezi.

Un material scris de Mara Răducanu