Ei bine, montarea lui Victor Ioan Frunză nu seamănă deloc cu filmul celebru al lui Forman, iar varianta pe care o veți vedea pe scena de la Teatrul Metropolis este unul dintre cele mai puternice, mai cutremurătoare spectacole care s-au montat în România în ultimii ani. Într-o mișcare teatrală sufocată de o vreme bună de spectacole de mică anvergură, spectacole făcute să aibă efectul unor baloane de săpun care se sparg mult prea rapid și nu lasă mai nimic în urmă, trupa lui Victor Ioan Frunză rezistă… Și își duce mai departe programul bine elaborat, bine pus la punct, care vizează capodopere, realizate la un nivel de profesionalism ce rar este atins în alte locuri din România. Și în care, cel mai important lucru, în ciuda unei viziuni noi și moderne asupra textului, niciodată nu se simte acea întoarcere împotriva textului pe care viziunile moderne, „căutate”, o au de multe ori atunci când vine vorba să-și propună să „șteargă praful” de pe capodopere.

„Zbor deasupra unui cuib de cuci”, în versiunea lui Dale Wasserman, așa cum este pus în scenă de Victor Ioan Frunză, își păstrează pe deplin forța și frumusețea, îmbibându-se în același timp de seva unei noi epoci, despre problemele căreia vorbește subtil, căutând în permanență straturile mai profunde. Iar marea problemă pe care o pune spectacolul lui Victor Ioan Frunză este cea a libertății… desigur, și a cenzurii, dar într-o formă mult mai subtilă și mai nuanțată decât cea din perioada comunistă. Pentru că de data asta e vorba despre zborul frânt, despre aripile tăiate oricui se încăpățânează să fie contra curentului, e vorba despre refuzul robotizării, în orice societate care se străduiește să robotizeze individul, orice ar însemna asta, și cu atât mai periculos cu cât… lupii sunt deghizați întotdeauna în miei…

Așa își și construiește rolul „nebunul” rebel Andrei Huțuleac, pe care Victor Ioan Frunză îl distribuie în Randle McMurphy… O creație atât de rară, atât de puternică, atât de profundă. Aterizat pe această planetă nouă numită spitalul de psihiatrie, unde, e evident, alege să vină mimând nebunia ca să scape de pușcărie sau de munca în folosul comunității, McMurphy, cel bolnav de libertate, se trezește dintr-odată într-un univers dominat de frică. Tânăr, frumos și rebel, plin de viață și de pofta de a trăi, se va simți pentru prima dată responsabil în acest nou spațiu – responsabil, într-un mod straniu, ca și cum ar simți brusc că de pofta lui de viață i-ar putea contamina și pe ceilalți și i-ar „îmbolnăvi” cu puțină sănătate. Intră în scenă aducând cu el viața, tumultul, „nebunia”, poartă un tricou pe care scrie „Orgasm Donor” și are o zgârietură adâncă pe obraz și o lumină extraordinară în ochi, cu care simți c-ar putea pârjoli lumea.

Citește continuarea pe yorick.ro

Și mi se pare absolut relevant în acest caz faptul că biletele la toate spectacolele montate de Victor Ioan Frunză la Teatrul Metropolis se epuizează aproape instantaneu și că s-a creat un fenomen unic pe o piață unde oferta teatrală este destul de variată și unde directorii de teatre se chinuiesc să facă diverse strategii ca să aibă tot timpul sala plină. Ei bine, aici nu e nevoie. Și ceea ce este cel mai important e că oamenii vin atrași de calitate și e un semn că, până și într-o lume în care reperele s-au pierdut, consecvența în a crea opere de mare calitate artistică a generat acest fenomen care, așa cum am mai spus-o, e unic. Un fenomen pe care statul al trebui să-l sprijine într-o mai mare măsură, pentru că nu des se întâmplă ca un creator de o asemenea valoare, precum Victor Ioan Frunză, să strângă în jurul lui o trupă de actori (într-o lume mai degrabă fărâmițată) cu care să facă cercetare și să creeze capodopere cu mare succes la public, în același timp.

Iar în spatele fiecărui spectacol, se simt seriozitatea extraordinară (din nou, lucru rar în lumea noastră teatrală în care mulți, prea mulți actori și regizori se cred vedete a priori și fac spectacolele pe genunchi, în ideea că publicul nu observă), atenția la detalii și spiritul de trupă – un lucru pierdut în mare parte în ultimii ani. Și tocmai acest extraordinar spirit de trupă și faptul că lucrează împreună de ani întregi și că actori de-o mare valoare nu se dau în lături de la a juca de la un spectacol la altul, cu aceeași seriozitate, și roluri mai mici (căci, vorba lui Brook, de fapt nu există roluri mici…), plus alegerea textelor, tocmai toate aceste lucruri la un loc fac ca trupa lui Victor Ioan Frunză să fie un fenomen unic. Asta și faptul că e unul dintre puținele locuri unde spectatorul are garanția că este și el luat în ecuație atunci când se lucrează un spectacol, în sensul că plăcerea lui estetică este unul dintre scopurile cele mai importante ale creației respective.

„Colivia cu nebune”, una dintre cele două premiere pe care Victor Ioan Frunză le-a gândit în tandem la Teatrul Metropolis, se potrivește mănușă, așa cum spuneam, cu obsesiile acestei toamne, etalate din plin mai ales în mediul virtual, unde referendumul a făcut să curgă gârlă frustrări de toate tipurile și din toate direcțiile. Și nu, „Colivia cu nebune” nu dă vreun răspuns, nu indică în vreo direcție anume, doar ne pune oglinda în față. Tuturor. Și doar invită la autocercetare – desigur, printre hohote de râs. Și ridică multe semne de întrebare, de toate părțile, în așa fel încât atunci când ieși din sală să n-ai cum să nu te gândești două minute în plus, de orice parte a baricadei te-ai situa, dacă nu cumva nu există o perspectivă la care nu te gândiseși.

Citește continuarea acestei cronici pe yorick.ro