A simțit atunci o chemare spre continentul negru. O chemare pe care nici azi probabil nu știe exact să o descrie în cuvinte, dar simțea cum locul acela o cheamă. Așa a ajuns să se urce pe vapor la Genova să o ia spre Maroc să treacă prin țări ca mauritania, senegal, Coasta de Fildeș, Burkina Faso și Mali.

Unii au catalogat aventura ei ca fiind o nebunie. Pentru ea nu este însă o nebunie. „Ăsta este stilul meu de viață, așa că nu aș putea să spun că este vorba de nebunie. Pentru ceilalți poate, dar pentru mine nu“.

După ce a descoperit motorul, a început să călătorească în singurătate. „Când spun asta mă refer strict la start. Plec singură. Mottoul meu este: „Când călătorești singur, nu ești niciodată singur.“ Astfel m-am motivat și mai mult să continui și să încep de fiecare dată o altă călătorie. Călătoria asta în Africa a venit după o perioadă în care călătorind o lună, m-am întors acasă și mi-am dat seama că „acasă“ este pe stradă. Într-un nou oraș, într-un nou loc. Și de fiecare dată am o nouă casă. Am ales Africa pentru că am vrut să explorez un alt continent. Evident, la început era cel mai accesibil ca distanță, dar apoi a devenit altceva. Am simțit o chemare profundă spre acest continent și nu am putut să fac altceva decât să o urmez. “, a povestit Elena Axinte pentru Radio România Actuialități Iași.

Până atunci, călătoriile fuseseră benzină în rezervor, rucsac în spate și start la motor. De data aceasta nu a mai putut să facă același lucru, deși și-ar fi dorit foarte mult. „Dar o călătorie de acest gen nu se putea desfășura într-un mod atât de sălbatic iar 8 luni de zile m-am pregătit: adică m-am informat, despre traseu și situația din fiecare țară, mai ales din punctul de vedere al siguranței. Apoi despre toate vaccinurile care trebuie făcute. Apoi am avut șansa să vorbesc cu mai mulți oameni despre asta. Pregătirea poate căp a fost mai costisitoare decât călătoria în sine. Pregătirea motocicletei, pregătirea mea din punct de vedere tehnic, al echipamentului, și atunci am avut norocul să întâlnesc oameni care s-au regăsit în visul meu. Și neavând posibilitatea să facă asta au ales să mă ajute. “

Lumea îi spunea că motorul său nu este adecvat condițiilor de pe continentul negru. „Dar eu am plecat cu ideea că locul nostru poate fi oriunde și că aparținem oricărei bucăți de pământ. Așa cum și locul motorului meu poate fi oriunde. Am făcut așa o analogie și am zis: Plecăm, amândouă.

M-au impresionat situațiile și oamenii. Am întâlnit oameni minunați. Pe care mi-e greu să-i descriu. Am întâlnit oameni care mi-au deschile ușile, brațele și frigiderul  fără sî mă cunoască, fără nicio ezitare. Au fost locuri în care nu am avut niciun contact, cum ar fi în Mauritania. Simt că am noi familii.“

Timp de trei luni și jumătate cât a durat întreaga călătorie, Elena nu și-a desfăcut rucsacul și a dormit numai în casele oamenilor. A avut trei contacte în trei țări diferite. Apoi au fost câteva întâlniri mai mult sau mai puțin întâmplătoare care au declanșat un val de alte contacte: fiecare om pe care îl întâlnea îi mai dădeau unu-diouă contacte. Și tot așa. A fost gzduită de familii ale autorităților locale, a dormit cu localnicii pe nisip, în deșert, a dormit pe jos într-o baracă, a împărțit patul cu mame și copii. A locuit în familii sărace, dar și înstărite și a reușit. Cum? trîind cu suflet african.

Pentru Elena Axinte, călătoria nu înseamnă vacanță. Are și un cântec pe care îl fredonează mereu pe motocicletă și care spune așa: „Calatorul catatoreste singur/ Si nu o face pentru a se intoarce fericit/ El calatoreste pentru ca drept meserie/ Si-a ales meseria Vantului”.

Pe Elena Axinte (Hele Biker) o puteți urmări aici:

https://www.facebook.com/helebiker/

helebiker.com

https://www.instagram.com/helebiker/

Citește și:

De altfel, am găsit și o colecție de fotografii celebre din vremuri apuse, când numărai pe degete femeile care se încumetau să meargă pe două roți, într-o lume dominată de bărbați. De altfel, în epoca aceea femeia cu greu îndrăznea să depășească ce trecea dincolo de coada cratiței, iar „motocicleala“ era clar o lume a bărbaților în anii 50.

Astăzi situația s-a mai schimbat. Numărul femeilor pe motor s-a mărit semnificativ, și sunt din ce în ce mai multe, și asta mă bucură.

Iată și câteva poze care au făcut istorie.

„Mi-am luat permisul și prima motocicletă în 1972. Am avut o grămadă de probleme cu bărbații motocicliști. Încă merg pe motor“, scrie Linda Jacob, din Sparta Illinois, în secțiunea de comentarii de pe site-ul unde am găsit fotografiile.

Un grup de motocicliste asociate clubului Hells Angels, 1973. Foto: REX USA/Bob Carlos Clarke

Clubul Motor Maids of America, în fața magazinului moto pe care-l foloseau drept cartier general, 1950. Foto: Douglas Grundy/Three Lions / Getty Images

Motociclistă, jucându-se cu patru copii în Londra, 1953. Foto: Fox Photos / Getty Images

Sally Halterman, prima femeie ce obținea permisul moto în District of Columbia, 1937. Sursa: Library of Congress / loc.gov 

O femeie pe Triumph Tiger Cub, Londra, 1960. Evening Standard / Getty Images

Marjorie Cottle (a doua de la stânga la dreapta), una dintre cele mai faimoase motocicliste, alături de prietenele sale, 1920. Hulton Archive / Getty Images

Aceeai Baril Swain, în antrenamente pentru TT, 1965. Keystone/Hulton Archive / Getty Images

Trei femei la ACU Trails, Birmingham, Anglia 1932. Topical Press Agency / Getty Images

O femeie pe motocicleta sa BMW, 1935. Hulton Archive / Getty Images

Femeie călare pe o 500 OEC Tinkler, 1928. Topical Press Agency / Getty Images

Un reverend binecuvântează motocicleta unei femei, 1938. London Express / Getty Images

O femeie la Six Days Motorcycle Trial, o competiție unde trebuia să mergi 200 de mile în offroad, 1933. R. Wesley/Fox Photos / Getty Images

Nancy și Betty Debenham, două motocicliste celebre, călare pe BSA, în 1925. H. F. Davis/Topical Press Agency / Getty Images

Rivenhill Riders Club, 1962. Chris Ware/Keystone Features / Getty Images

Sia Munteanu

Citește și: