Mary Louise Streep s-a născut la 22 iunie 1949, în Summit, statul New Jersey, conform www.simplystreep.com.

Vedetă incontestabilă a anilor ’80 datorită talentului demonstrat în producţii dramatice, renumită pentru profesionalismul şi sensibilitatea ei, Meryl Streep a dovedit încă de copil ambiţiile actoriceşti. Şi-a început cariera de actriţă pe scena din New York, la sfârşitul anilor ’60, şi a apărut în câteva producţii de pe Broadway. A fost distribuită în filme artistice în anii ’70 şi la scurt timp se bucură de primele nominalizări şi distincţii.

În 1971 îşi ia licenţa în ştiinţe teatrale, la Colegiul Vassar din New York. Ulterior a urmat cursurile de actorie ale Universităţii Yale, pe care a absolvit-o în 1975, potrivit sursei citate. După terminarea studiilor se mută la New York şi joacă în şapte piese, cel mai important rol fiind cel din ”27 de vagoane pline cu bumbac”, de Tennessee Williams.

În 1976, obţine primul său rol de film, în pelicula ”Julia”. Doi ani mai târziu, joacă rolul principal în filmul ”Vânătorul de cerbi”. În 1978, interpretează personajul Inga Helms din serialul de televiziune ”Holocaust”, pentru care a obţinut Premiul Emmy şi Premiul Academiei Britanice. Un an mai târziu filmează peliculele de succes ”Manhattan”, ”Seducţia lui Joe Tynan” şi ”Kramer vs. Kramer”, pentru cel din urmă obţinând premiul Oscar.

În 1982, este recompensată cu Globul de Aur pentru rolul principal din ”French Lieutenant’s Woman” (Nevasta locotenentului francez). În 1983, câştigă premiul Oscar pentru rolul principal din pelicula ”Sophie’s Choice” (Alegerea Sophiei).

În 1989, este desemnată cea mai bună actriţă la Cannes, pentru ”Un strigăt în noapte”. În următorul deceniu, este nominalizată la premiile Oscar pentru producţiile ”Postcards from the Edge” (1990), ”The Bridges of Madison County” (1995), ”One True Thing (1998) şi ”Music of the Heart” (1999).

La începutul noului mileniu, Meryl Streep a avut cea mai intensă activitate. În 2002, a apărut pe afişul a două filme apreciate – ”The Hours” (Orele) şi ”Adaptation”. Pentru portretizarea personajului Susan Orlean, din ”Adaptation”, a fost nominalizată la Oscar şi recompensată cu Globul de Aur. În 2003, Streep a apărut pe micul eran în adaptarea pentru televiziune a premiatului film ”Angels in America”, pentru care a primit premiul Emmy.

Au urmat roluri în care şi-a arătat abilităţile comice în ”Manchurian Candidate” (Candidatul manciurian) (2004), ”Prime” (2005) şi ”The Devil Wears Prada” (Diavolul se îmbracă de la Prada) (2006), cel din urmă aducându-i nominalizări la Oscar, SAG şi Golden Globe pentru cea mai bună interpretare feminină.

În anii următori a apărut pe marele ecran în musicalurile ”A Prairie Home Companion” (2006) şi ”Mamma Mia!” (2008), al cărui succes se reflectă în numeroasele nominalizări primite şi continuarea poveştii într-o nouă ecranizare – „Mamma Mia! Here We Go Again”, zece ani mai târziu.

În filmul lansat în 2008, ”Doubt”, Meryl Streep este o călugăriţă care devine suspicioasă cu privire la comportamentul unui preot catolic (Phillip Seymour Hoffman) faţă de un tânăr. Rolul i-a adus o altă serie de nominalizări la Oscar, Golden Globe şi SAG.

Pentru rolul Juliei Child, faimoasă în domeniul gastronomic, din pelicula ”Julie & Julia”, realizată după romanul cu acelaşi nume, a fost răsplătită cu un Glob de aur şi o nominalizare la Oscar.

Comedia romantică ”It’s Complicated”, în care joacă alături de Alec Baldwin şi Steve Martin, îi aduce o nouă nominalizare la Globurile de aur.

În 2011 primeşte numeroase aprecieri pentru performanţa din ”The Iron Lady” (Doamna de fier), unde o înfăţişează pe Margaret Thatcher, fostul premier al Marii Britanii. Rolul îi aduce al treilea premiu Oscar, în 2012, şi un Glob de aur. La discursul susţinut la primirea premiului Oscar, Meryl Streep a mărturisit: ”Când mi-au spus numele, am avut sentimentul că aud jumătate din America spunând ‘oh, nu, de ce ea din nou?”’.

În 2013, Academia Americană a anunţat a 18-a nominalizare pentru Meryl Streep, în urma interpretării din ”August: Osage County”.

În 2014, actriţa a apărut în trei producţii: „The Homesman”, „The Giver” (Darul lui Jonas) şi „Into the Woods”. „The Giver” este o adaptare după romanul de adolescenţi cu acelaşi nume, a cărei acţiune se petrece în anul 2048. Pentru adaptarea Disney a musicalului de pe Broadway „Into the Woods’ actriţa a fost nominalizată din nou la Premiile Academiei pentru cel mai bun rol feminin secundar.

În 2015, a avut roluri în „Ricki and the Flash” şi „Suffragette”. Anii următori, rolurile principale din „Florence Foster Jenkins” (2016) şi „The Post” (2017) îi aduc noi nominalizări la premiile Oscar. În 2018, apare într-un rol secundar în „Mary Poppins Returns”.

Anul 2019 i-a adus rolul Mary Louise (numele său real) în serialul de succes „Big Little Lies” (Marile minciuni nevinovate), bazat pe bestseller-ul scriitoarei Liane Moriarty, cu Reese Witherspoon, Nicole Kidman şi Shailene Woodley în rolurile principale, conform Cinemagia.

Pe lângă activitatea aproape neîntreruptă din lumea filmului, Meryl Streep a fost implicată activ în cauze apropiate de sufletul său: în aprilie 2015, a finanţat un laborator de scenaristică pentru femei peste 40 de ani, numit Writers Lab. De asemenea, a devenit purtător de cuvânt al National Women’s History Museum (Muzeul naţional de istorie a femeilor) din Virginia, potrivit www.simplystreep.com.

Este căsătorită cu sculptorul Don Gummer din 1978. Cuplul are patru copii, dintre care Mamie Gummer a urmat cariera de actriţă.

sursa: Agerpres

La şase ani după ce s-a retras din lumina reflectoarelor, protagonista seriei „Bridget Jones’s Diary” revine triumfal câştigând premiul Oscar pentru cea mai bună interpretare feminină cu rolul său din filmul „Judy”. Zellweger cântă live în acest film regizat de britanicul Rupert Goold, care spune povestea lui Judy Garland, ajunsă la 46 de ani la Londra, separată de copiii săi, datoare vândută şi luptându-se cu tot felul de dependenţe.

În filmul „Judy”, Renee a avut parte de o transformare fizică spectaculoasă, dar cel mai impresionant este modul în care trăieşte fiecare durere pe care o avea Garland. Are aceeaşi stare în care te imploră să te uiţi la ea, dar în acelaşi timp să o eviţi. Mişcările mâinilor, balansul trupului fără de care cel mai probabil s-ar fi prăbuşit, toate sunt asimilate de actriţă.

În urmă cu câteva luni, Renee Zellweger mărturisea că după ce a încheiat filmările la „Bridget Jones’s Diary”, trilogia care a catapultat-o la celebritate, sănătatea ei fizică şi psihică a fost foarte afectată şi a căzut într-o depresie, care a obligat-o să-şi întrerupă cariera între 2010 şi 2016. „Nu mă simţeam bine. Nu mă îngrijeam. Sănătatea era pe ultimul loc între priorităţile mele”, a povestit actriţa revistei Vulture.

Ea a fost nevoită să facă şedinţe de psihoterapie cu un specialist: „Mi-a spus că 99% din viaţa mea o trăim ca persoană publică şi îmi rămânea prea puţin din viaţa mea reală. Nu puteam continua astfel, nu puteam să mă gândesc tot timpul la ce să fac, când nici măcar nu ştiam ce voi face în următorii mei doi ani din viaţă”, a mărturisit ea.

„Nu puteam să mă mai văd şi nici măcar să mă mai aud vorbind. Era timpul să iau o pauză. Simţeam nevoia de o perioadă de tăcere pentru a-i asculta mai bine pe ceilalţi şi a înţelege mai bine viaţa. Plecând de la Hollywood, am devenit mai puternică. Am învăţat multe din această experienţă şi mi-a permis să mă reîntorc cu o altă stare de spirit”, a declarat ea revistei Closer.

Astfel, Renee s-a îndepărtat de viaţa publică, timp în care nu s-a mai aflat nimic despre ea.

După reapariţie sa, ea a atras mai mult atenţia prin marea schimbare a fizionomiei sale. „Sunt mulţumită că arăt diferit, pentru că trăiesc o perioadă foarte fericită a vieţii mele şi se poate vedea acum că sunt sănătoasă”, declarase Zellweger la reapariţia sa în viaţa publică.

Şi, deşi trecerea ei prin sala de operaţii estetice era mai mult decât evidentă, devenind virală reţelele de socializare, ea a insistat că nu şi-a făcut nicio intervenţie chirurgicală. „Poate părea surprinzător dar aceste comentarii nu mă ating. Recunosc în schimb că această perioadă a fost foarte dificilă pentru mine, dar cred că m-a făcut mai puternică . Pare ciudat, dar aceste comentarii m-au făcut să mă împac cu mine însămi şi să mă apreciez ca femeie şi ca persoană”, a spus actriţa.

Cu privire la viaţa ei sentimentală, actriţa a fost mereu ermetică. S-a spus că ar fi avut relaţii cu Jim Carrey, George Clooney şi cu muzicianul Jack White. A fost şi căsătorită cu muzicianul country Kenny Chesney, dar căsnicia lor nu a durat mai mult de cinci luni şi a fost anulată pe motiv de „fraudă”.

A avut o scurtă relaţie şi cu Bradley Cooper, iar din 2013 este logodită cu chitaristul şi cântăreţ Doyle Bramhall II. Despre dorinţa sa de a deveni mamă, actriţa a fost tranşantă: „Nu am nevoie de copii pentru a fi fericită”.

Renee Zellweger s-a născut în Texas în 1969, fiind cea mai mică dintre cei trei copii ai unui cuplu de imigranţi. Tatăl său, de la care a moştenit numele, s-a născut în Elveţia, în timp ce mama sa era din Norvegia. Înainte de a-şi încerca norocul ca actriţă, Zelly, cum o numesc cei apropiaţi, a făcut studii de artă dramatică la Austin, în timp ce lucra în paralel ca chelneriţă.

Oportunităţile în carieră au apărut după ce s-a mutat în Los Angeles, obţinând primul său rol principal în „Texas Chainsaw Massacre: The Next Generation”, în 1994. De atunci Zellweger a jucat în filme precum „Jerry Maguire”, „One True Thing”, „Bridget Joness Diary”, „Chicago” sau „Cinderella Man”.

sursa: Agerpres

Citește și:

Cine este Sofia Kenin, câștigătoarea de la Australian Open

Hildur Guðnadóttir, autoarea coloanei sonore din filmul „Joker”, face istorie

Cine este Sanna Marin, cel mai tânăr premier din lume

De la Saoirse Ronan care a purtat o rochie Gucci la Florence Pugh într-o rochie Louis Vuitton , starurile din Little Women au demonstrat că știu ce este aceea eleganță. Cu gura căscată ne-au lăsat Margot Robbie și Charlize Theron din filmul Bombshell îmbrăcate în rochie Chanel și, respectiv, Dior.

Iată ce rochii ne-au plăcut cel mai mult:

Citește și:

(FOTO) Cele mai frumoase ținute de pe covorul roșu de la Globurile de Aur

(FOTO) Cele mai frumoase ținute de la premiile BAFTA

(FOTO) 10 haine de iarnă care te fac să zici: „Ei bine, acum poate să ningă cât vrea“

Industria de la Hollywood s-a reorganizat repede şi s-a trezit din şocul pumnilor de box-office daţi de Netflix sau HboGo. S-a dat jos din vârful piramidei şi a făcut loc produselor difuzate pe aceste canale media care au ştiut din timp că filmul, aşa cum îl ştiam până acum cinci-zece ani, devine istorie. Gala Globurilor de Aur din acest an a încercat să amâne încă puţin inevitabilul şi a ales să mai taie puţin din avântul Netflix, decernând Premiul pentru cel mai bun film pentru „1917”. Dacă Joaquin Phoenix a fost cumva the safe bet pentru Cel mai bun actor în rol principal într-o dramă şi a fost confirmat, dându-i-se prilejul unui discurs prea puţin coerent, în care a presărat sfaturi corecte despre grija pentru climă şi câteva fuck-uri dezorientate, pariul nu a mai fost la fel de sigur în ceea ce priveşte „The Irishman” – niciun premiu şi cinci nominalizări. Dacă nu ar fi atât de evident votul de blam dat acestor bărbaţi care se încăpăţânează să facă filme cum ştiu ei mai bine, neţinând cont de tendinţe şi fiţe, ar fi trist. Aşa, e doar politically correct. De cealaltă parte a câştigului stă „Once upon a time în Hollywood”, premiat ca fiind Cea mai bună comedie a lui 2019. În sfârşit umorul original şi fascinant al lui Quentin Tarantino e din nou gustat, iar fulgii de zăpadă nu se mai scandalizează la puţin mai mult sânge şi absurd.

Dar din tot acest tăvălug de comentarii şi păreri şi entuziasme şi lezări sensibile şi discuţii despre îndrăzneala regizată a gazdei care şi-a permis atât de multe în monologul de deschidere, riscându-şi, aparent, viitorul în industrie cu câteva glume care au împietrit zâmbetele false, dintre toate aceste analize mai mult mondene decât profesioniste aproape că se pierde un titlu: „The Two Popes”. Producţia Netflix, regizată de Fernando Meirelles, cu Jonathan Pryce şi Anthony Hopkins este filmul sfârşitului de an care din cauza vriilor sezoniere de tot felul nu şi-a găsit ecoul suficient de puternic, pe măsura calităţii sale artistice.

Citește continuarea pe amfiteatru.com

Citește și:

De ce „The Piano” este cel mai bun film regizat de o femeie

Hildur Guðnadóttir, autoarea coloanei sonore din filmul „Joker”, face istorie

Care sunt nominalizații la premiile Oscar

Dincolo de toate astea, Guðnadóttir a trebuit să-ți însoțească soțul la medic, unde a avut parte de un moment demn de Hollywood. ”Soțul meu a făcut o infecție la ureche, și mă aflu în cabinetul medicului și una dintre asistente tocmai a intrat și m-a felicitat”, a declarat ea pentru Rolling Stone. „Pentru o fată dintr-un orășel din ISlanda, este ceva suprarealist. Adică să stai în cabinetul medicului din Los Angeles și să fii felicitată de o asistentă medicală”.

Violoncelistă, Guðnadóttir a compus muzică de film și televizune timp de aproape două decenii. Deși a devenit cunoscută datorită muzicii din Joker și Cernobîl (pentru acesta din urmă a câștigat un premiu Emmy toamna trecută), ea mai compus și muzica din The Oath, Maria Magdalena și Sicario: Day of the Soldado. În plus, ea a lansat mai multe albume de muzică și a colaborat cu artiști precum Animal Collective, Sun O))) și the Knife.

Regizorul filmului Joker, Todd Phillips a contactat-o pe Guðnadóttir pentru muzica din film încă de pe vremea când lucra la scenariu. De obicei, compoziția muzicală este lăsată mai la urmă, pentru ultimele etape ale producției, după ce s-au terminat filmările, dar Guðnadóttir spune că lucrând în paralel cu scenariul i-a permis să aibă mai mult spațiu și să creeze tonalitatea și rotmul, și s-a dovedit că i-a permis muzicii să se dezvolte în tandem cu fiecare element al filmului.

Astfel, muzica lui Guðnadóttir a jucat un rol-cheie în alcătuirea celor mai cunoscute scene din Joker: dansul din baie, care are loc după ce personajul lui Joaquin Phoenic, Arthur Fleck, comite prima crimă și începe tranformarea în Joker. Inițial, scena era doar un moment clasic în fața oglinzii, dar Philips și Phoenix au simțit că scena cere mai mult. Produsul final a început să se așeze după ce Philips l-a văzut pe Phoenix dansând pe muzică.

„A venit cu acest dans. Practic, răspundea în timp real și dansa”, spunea ea. „Era așa frumos să-l vezi pe Joaquin întruchipând ceea ce am simțit atunci când am scris muzica. A fost exact modul în care eu am văzut personajul și era atât de magic să văd conexiunea sa fără a trebui s-o explice”.

Guðnadóttir admite că abia a apucat să-și tragă sufletul între câștigarea Globului de Aur și nominalizarea la Oscar, dar este conștientă de importanța culturală a succesului său și ceea ce înseamnă pentru îmbunătățirea oportunităților pentru femeile-compozitor.

Acum 10 ani, Guðnadóttir simțea că este o „reticență în a avea încredere în femeile care aveau proiecte de o asemenea anvergură”, și adaugă că lumea compozitorilor a fost multă vreme dominată de câțiva bărbați. „Sunt niște compozitori minunați, care evident că merită toate oportunitățile care li se ivesc”, spune ea „dar este nemaipomenit să mai auzi și altceva”.

Guðnadóttir le dă exemplu pe Mica Levi (Jackie) și Tamar-kali (Mudbound) ca fiind compozitoare pe care le admiră, adăugând că în ultimii cinci ani a început să simtă cum diversitatea de la Hollywood chiar este o schimbare actuală. Guðnadóttir știe că trebuie să profite la maximum de acest moment.

„Nu sunt chiar o persoană care caută prea multă atenție. M-am simțit mereu mai bine în umbră. ”, spune ea. „Dar având această ocazie de a vorbi, cu mândrie, așa că o spun și sper ca asta sî inspire și alte femei. Cred că cel mai bun mod de a face o mare schimbare pentru tinerele femei – să vadă asta ca pe o posibilitate, să intre în domeniul ăsta – este cel mai bine să o facă așa. Pentru tinerele mame, la fel: pentru că asta este altă chestie: Ți se permite oare să ai o familie dacă intri în acest domeniu? Și eu sunt mamă și sper ca asta să inspire și alte femei să nu le stea ceva sau cineva în cale, să iasă la suprafață și să facă ce au de făcut”.

Citește și:

(VIDEO) Cum a fost înregistrată coloana sonoră din seria „Cernobîl“

Cine este Sanna Marin, cel mai tânăr premier din lume

Mamă și fiică pilotează același avion pentru prima dată în istorie

Iată lista completă a nominalizărilor:

Cel mai bun film
“Ford v Ferrari” Peter Chernin, Jenno Topping and James Mangold, Producers
“The Irishman” Martin Scorsese, Robert De Niro, Jane Rosenthal and Emma Tillinger Koskoff, Producers
“Jojo Rabbit” Carthew Neal and Taika Waititi, Producers
“Joker” Todd Phillips, Bradley Cooper and Emma Tillinger Koskoff, Producers
“Little Women” Amy Pascal, Producer
“Marriage Story” Noah Baumbach and David Heyman, Producers
“1917” Sam Mendes, Pippa Harris, Jayne-Ann Tenggren and Callum McDougall, Producers
“Once upon a Time…in Hollywood” David Heyman, Shannon McIntosh and Quentin Tarantino, Producers
“Parasite” Kwak Sin Ae and Bong Joon Ho, Producers

Cel mai bun actor în rol principal
Antonio Banderas in “Pain and Glory”
Leonardo DiCaprio in “Once upon a Time…in Hollywood”
Adam Driver in “Marriage Story”
Joaquin Phoenix in “Joker”
Jonathan Pryce in “The Two Popes”

Matthew McConaughey s-a născut, la 4 noiembrie 1969, în Uvalde, Texas, SUA. A absolvit Universitatea din Austin, Texas, (1993) şi a înregistrat primul succes cu filmul „Dazed and Confused” (1993).

După debutul cinematografic, fiind recunoscut pentru carisma şi caracterul său dezinvolt, a obţinut un rol principal în „A Time to Kill” – „Vremea răzbunării” (1996), unde a jucat alături de Sandra Bullock, Samuel L. Jackson şi Kevin Spacey. În acelaşi an a apărut pe coperta revistei „Vanity Fair” şi a fost catalogat drept „star în ascensiune la Hollywood”.

În 1997, a jucat alături de Jodie Foster în „Contact”, un film ştiinţifico-fantastic regizat de Robert Zemeckis. În acelaşi an, joacă rolul unui avocat implicat într-un proces al sclavilor africani care au provocat o revoltă pe nava Amistad. Filmul „Amistad” (1997), nominalizat la Oscar, care l-a avut în distribuţie şi pe Anthony Hopkins, a fost regizat de Steven Spielberg.

Întorcându-se la rădăcinile sale comice, în 1999 a jucat în „EdTv” rolul de funcţionar umil care devine starul propriului reality-show. Producţia a fost o dezamăgire atât pentru critică, cât şi în ceea ce priveşte încasările.

După câteva probleme cu legea, la sfârşitul anilor ’90, după 2000 a devenit „regele comediilor romantice”: „Wedding Planner” (2001), unde a jucat în tandem cu Jennifer Lopez şi apoi „How to Lose a Guy in 10 Days” (2003), alături de Kate Hudson, potrivit site-ului www.imdb.com. A urmat cooptarea sa într-o producţie de acţiune – „Sahara” (2005) şi a fost numit de revista People „Cel mai sexy bărbat în viaţă”.

Alături de Al Pacino, a jucat rolul de escroc în „Two for the Money” (2005). După încă două comedii romantice „Failure to Launch” (2006) şi „Fool’s Gold” 2008), a jucat în „Tropic Thunder” (2008), care i-a avut în distribuţie şi pe Ben Stiller, Jack Black şi Robert Downey Jr.

După o pauză în 2010, au fost lansate, în 2011, două producţii ce l-au avut ca protagonist. A interpretat personajele Mick Haller din „The Lincoln Lawyer” şi Killer Joe Cooper în „Killer Joe”.

În 2012, a urmat drama „Mud”, apreciată de critici, şi cu succes la box office. Tot în acelaşi an, s-a bucurat de aprecieri şi pentru interpretarea din comedia „Magic Mike”, unde a jucat rolul lui Dallas, un stripper care instruieşte un tânăr, în producţia regizată de Steven Soderbergh.

Rolul Ron Woodruff din „Dallas Buyers Club” (2013), un activist care, după ce este diagnosticat cu SIDA şi i se mai dau şase luni de viaţă, în anii ’80, adoptă un regim bazat pe consumul de droguri, ce îi temperează efectele bolii, i-a adus lui Matthew McConaughey Premiul Oscar şi Glob de Aur. Pentru acest rol, actorul a slăbit 21 de kilograme, dar efortul a meritat.

A mai interpretat rolul detectivului Rustin Cohle, din serialul difuzat de HBO, „True Detective” (2014), o producţie apreciată favorabil de critici. În 2014, actorul a putut fi urmărit şi pe marile ecrane, în rolul fostului pilot NASA, Cooper, în producţia SF regizată de Christopher Nolan, „‘Interstellar”‘. Au urmat rolurile din: „The Sea of Trees” (2015), „Free State of Jones” (2016), „The Dark Tower” (2017), „White Boy Rick” (2018), „Serenity” (2019), „The Beach Bum” (2019).

Este căsătorit cu Camila Alves, din 2012, şi are trei copii.

sursa: Agerpres

Citește și:

Helen Hunt avea 34 de ani când a câștigat Oscarul pentru Cea mai Bună Actriță pentru rolul din filmul „As Good As It Gets“,iar atenția pe care a primit-o i-a dat o stare de anxietate. „Era o perioadă de celebritate. Aveam o stare de nervozitate pentru că eram urmărită“, spune ea. „Îmi amintesc că mă gândeam: Dacă nu pot să opresc asta? Așa o să fie mereu, oameni cu camere video care să mă urmărească până la mașină? O să țină la nesfârșit?“

Răspunsul a fost nu. Hunt are 56 de aniacum, iar deceniile care au trecut i-au adus o viață mult mai interesantă, și mai privată. După ce și-a început cariera ca actriță în televiziune la vârsta de 9 ani, ea a avut o viață de succes în spatele camerei, dar și în fața ei.

„Nu cred că mai am acel gen de faimă acum“, spune ea. „N-am fost, în viața personală, atât de interesată să fiu mereu așa de celebră. N-am încercat să se întâmple asta. Mi-ar plăcea să fiu cunoscută ca să primesc mai multe contracte, dar acum lucrurile s-au mai liniștit“.

Oare își amintește punctul de cotitură? Înapoi în 2004, când a născut-o pe fiica ei, Makena Lei. „Am petrecut mult mai puțin timp lucrând și dând interviuri și mai mult timp acasă, așa că lucrurile s-au mai liniștit de la sine și a fost bine. Nu mai sunt urmărită, și viața nu-mi mai este tulburată. Primesc locuri bune la teatru, și asta merită totul.“

S-au spus multe despre ideea că Hunt a dispărut din atenția publicului după lansarea a patru filme de succes în 200: „What Women Want“ (Ce vor femeile), „Cast Away“ (Naufragiatul), Pay It Forward (Da-o ai departe) și Dr.T & the Women (Dr.T și femeile). Dar ea vede lucrurile altfel. „E atât de distractiv când întreabă lumea: Ce s-a întâmplat cu tine? Ei bine, am un copil – am făcut un alt om – și am participat la screirea, regizarea și producerea a două filme așa că nu mi se pare că a fost prea multă liniște pe aici. Este o diferență între a munci din greu și a fi celebru“.

Filmele la care face referire sunt „The She Found Me“ (2007) și „Ride“ (2014). Primul este despre relația complicată dintre o femeie de 39 de ani (Hunt), despărțită de soțul ei și dorindu-și un copil, și mama ei biologică (Bette Midler), care reapare în viața ei după moartea mamei adoptive. Filmul se bazează pe un roman al lui Elinor Lipman, dar Hunt a introdus și o luptă legată de fertilitate, pentru că, la vremea aceea, încerca să rămână gravidă și numai la asta se putea gândi. „Având un ceas biologic care-mi tot ticăia în urechi, m-am gândit: Ei bine, dacă o să joc rolul ăsta, ea trebuie fie să aibă un copil, fie să-și dorească unul“.

Hunt a petrecut 10 ani pentru a realiza filmul, pentru ca mai apoi distribuitorul, Think Film, să dea faliment chiar înainte de lansare, ceea ce a însemnat că nu a existat promovare și publicitate.

„A fost cel mai copleșitor moment“, se destăinuie ea. „Nu mi-a luat experienșa de a-l face, dar vrei ca oamenii să vadă ce ai făcut. Așa că asta a fost foarte dur; foarte foarte dur. “ În interviurile din acea perioadă, ea este destul de în defensivă, dar în același timp acidă. Privind în urmă, probabil că avea sufletul făcut praf. „Aș vrea să pocnesc din degete și toți oamenii din lume să-l fi văzut“, spune ea acum.

Când ne-am întâlnit în Los Angeles, ea venea direct de la întâlnirea scenariștilor pentru revenirea serialului „Mad About You“. Comedia americană despre un cuplu proaspăt căsătorit din New York, a rulat pe ecran între 1992 și 1999. Hunt a câștigat trei Globuri de Aur pentru rolul tăios al lui Jamie Buchman. Ea și partenerul ei din film, Paul Reiser (care a jucat rolul soțului), vor fi producători executivi și vor juca în 12 noi episoade. Hunt va regiza și primul episod, după ce a regizat câteva episoade ale succesului american a„This Us and Feud“, dar și din „The Politician“, și un alt proiect pentru Netflix.

Hunt cu Paul Reiser (stânga) și Kevin Bacon, în propriul rol, în „Mad About You“.

„Mi-e frică să nu-l distrugem“, spune ea despre „Mad About You“. „Dar nu se știe niciodată. Nu știu dacă voi excela în ceva, de asta și este așa de captivant; riscul că s-ar putea să nu meargă totul bine. Am exersat lăsarea deoparte a îngrijorărilor“.

Ea și fiica ei, care acum are 15 ani, sunt implicate în politică. Au mers la marșuri împreună, inclusiv la Marșul Femeilor ținut în ziua care a urmat instalării lui Donald Trump. Hunt s-a implicat în lupta pentru egalitate chiar și în noul „Mad About You“. Mare parte din cei 11 regizori sunt femei, inclusiv femei de culoare. „Am încercat din răsputeri să lupt pentru salarii egale“, spune ea. „E mult mai dificil decât îți închipui. Oamenii care plătesc spun: Ei bine, vreau salarii egale, dar bărbatul ăsta are mai multă experiență. La care noi răspundem: Da, dar care a fost contextul? I s-au acordat femeii aceleași oportunități precum bărbatului? Este foarte posibil ca el să fi avut mai multe opțiuni decât a avut ea, așa că luptăm pentru salarii egale, ca să se ia în calcul și contextul“.

NU este ceva la care să sefigândit când a jucat cu Jack Nicholson în „As Good As It Gets“ sau cu Tom Hanks în „Cast Away“. „La acel moment din cariera mea, nu știam să lupt pentru asta. Nu mi-a trecut niciodată prin minte că ar trebui să fiu plătită cu aceeași sumă.“

Oare a mai observat ea și alte schimbări în industria cinematografică? „Cred că platourile de filmare sunt cumva mai sigure; adică te poți retrage dacă te simți în pericol sau folosit ca u obiect“, spune ea.

De-a lungul anilor a lucrat cu Mel Gibson, Kevin Spacey și Woody Allen. Ar trebui oare să le boicotăm munca? „Iată care este singurul lucru pe care îl pot spune“, zice ea, alegându-ți cu grijă cuvintele. „Cred că o mare parte din problemă este că dacă o femeie este agresată, până când simte că poate vorbi, există niște limite ale legii care spun „prea târziu“. Înțeleg reacția „doar ai ridicat un deget la mine și mi s-a terminat acriera“, dar până când legile vor fi revizuite, va exista un haos uriaș și dureros și nu trebuie lăsat totul în cârca femeilor care sunt victime. Această problemă este mai mare decât vede toată lumea. Sunt multe lucruri nerezolvate în instanță. Acolo e problema.“

Hunt cu (de la stânga) Salman Rushdie, Colin Firth și Matthew Broderick în Then She Found Me.

A descris probleme legate de violența sexuală și în ultimul ei rol, în drama BBC „World on Fire“. Hunt joacă rolul lui Nancy Campbell, corespondent de război care este victima unei agresiuni sexuale, bazat pe întâmplările jurnalistei britanice Clare Hollingworth, care a adus vestea începerii celui de Al Doilea Război Mondial.

Hunt și-a făcut documentarea în mod meticulos, „Pe acel platou de filmare am început să aflu lucruri pe care alții nu le știu. Bineînțeles, există violență sexuală peste tot – este una dintre marile atrocități ale epocii noastre – dar nu am înțeles-o ca fiind instituționalizată și organizată. Asta a alimentat mult ceea ce am făcut.“ „Îmi amintesc că avea senzația că Campbell îmi este contemporanp. Este deasupra tuturor în această poveste și știe ce urmează înaintea altora. Totul părea foarte aproape în timp și relevant în același timp.“

Apelul pentru a juca în „World on Fire“ a venit de niciunde. „Ți-ar plăcea să mergi la Praga și să joci în ceva?“ Nu se desparte prea des de fiica sa, spune ea, „dar am tras o linie. Îmi amintesc că mă gândeam: Materialul e bun, rolul e bun, orașul e frumos.“ Adică nu aveam de ce să mă plâng.“

Roluri ca acesta nu vin de multe ori în viață, spune Hunt. „În cea mai mare parte a timpului încercâm să-i convingem pe oameni că putem juca un rol. “. Dar nu e nevoie de mai puțină putere de convingere atunci când ai câștigat un Oscar? „Când e vorba de femei, e așa ca o vrajă uriașp și uscată“, spune ea. „Am auzit o actriță spunând odată, că pentru un an ai așa ca un vânt din spate, dar după asta, te întorci la a căuta un contract bun. NU cred că se schimbă regulile jocului.Se poate, dar nu este ca și cum grijile tale s-au terminat. Adică trebuie să continui să cauți roluri bune/ Am avut și suișuri și coborâșuri. A fost ca un vis devenit realitate, ceea ce este un lucru grozav că pot să o spun; apoi te întorci la treabă, căutând o carieră care să te împlinească“.

Hunt s-a născut în Culver City, California, orașul unor multe studiouri mari de film de-a lungul anilor, și a fost inspirată de tatăl său să intre în această lume. Tatăl ei era regizor și profesor de actoie. Poate surprinzător, dar fiica lui Hunt este nerăbdătoare să calce pe urmele mamei sale. „Nu pot spune că nu o înțeleg“, zice Hunt. „Nu pot spune altceva decât, sper să fie minunat, pentru că deja îi place foarte mult. Cât despre mine: Voi mai juca iar? Aceasta este întrebarea tuturor actorilor, inclusiv a lui Meryl Streep. Întotdeauna sunt sigură că este ultimul rol.“

Citește și:

„Ca femeie, lupţi constant împotriva faptului că eşti apreciată doar pentru aspectul tău fizic, deoarece devine ceva foarte superficial, definit de privirea sau părerile celorlalţi”, a explicat ea pentru revista americană.
„În plus, frumuseţea este, prin definiţie, efemeră, este un lucru pe care nu îl poţi păstra în timp, un fluture, (care) trăieşte o secundă”, a completat ea.

„Aşadar, o viaţă care să merite şi să aibă sens nu se poate baza pe frumuseţe”, a completat ea.

Cel mai recent rol al actriţei este cel al unei astronaute în „Lucy In The Sky”, un film produs de colega sa de breaslă Reese Witherspoon, care va fi lansat în cinematografe în decursul acestui an.

Citește și:

Și dacă cele mai multe discuții le-a stârnit „Bohemian Rhapsody” care – fie și pentru uriașul val de interes pe care l-a stârnit prin interpretarea lui Rami Malek, readucând muzica formației Queen în prim-plan și făcând noi generații să-l descopere pe Freddie Mercury și să se reîndrăgostească de, poate, ce mai frumoasă voce masculină din ultimul secol – rămâne filmul anului, la fel de evident e și faptul că majoritatea premiilor din acest an au fost acordate pe criterii corect politice. Corectitudinea politică, plaga care se întinde peste întreaga planetă, cu chipul ei fals angelic… O corectitudine politică ce începe să se facă simțită și în România din ce în ce mai puternic, în grupuri din ce în ce mai vocale, care urlă pe unde pot, invocând, spre exemplu, că Premiile Gopo sau Premiile UNITER n-au nominalizat femei… În spatele ideii lăudabile a sprijinirii femeilor se propagă o idee periculoasă, și anume că, indiferent de valoarea estetică, premiile ar trebui, mai nou, să se acorde în funcție de… sex sau, eventual, orientare sexuală, vârstă, etnie și tot ce ar mai intra în categoria minorități. Or, asta, în timp, va duce la o totală degringoladă valorică, ceea ce se întâmplă deja la scară largă, așa cum o arată și palmaresul din acest an de la Oscaruri. Va duce la impunerea unor false grile de valoare și la măsuri false.

Lăsând la o parte „Bohemian Rhapsody” pe care o mare parte a publicului larg l-a iubit sincer și, așa cum spuneam, a creat un val uriaș de simpatie și, în fond, a devenit un fenomen, dincolo de criticile care, evident, i se pot aduce și dincolo de faptul că nu este (și nici nu și-a propus să fie) un film de artă, premiile Oscar din acest an trag din nou (căci nu e prima dată) un semnal de alarmă în privința ignorării criteriilor estetice, pentru că așază în prim-plan și introduc pe ușa din față direct în istoria cinematografiei niște producții mediocre, care sunt însă corect politice…

Acesta este, cu siguranță, cazul filmului care și-a și adjudecat marele trofeu și a devenit, conform Academiei Americane filmul anului: „Green Book”. O producție care e departe de a se remarca prin cine știe ce valori, o producție mai degrabă banală, lipsită de strălucire, dar care spune o poveste ce conține cheia câștigătoare: o relație între un alb needucat, cu origini străine, și un artist de culoare, homosexual și singuratic… Iată câte bile albe într-o singură propoziție…

Pe de altă parte, filmul care a avut cele mai multe nominalizări, deși nu la fel de multe premii, „The Favourite” în regia grecului Yorgos Lanthimos, nu se desparte nici el prea tare de criteriile corect-politice, propunând o poveste la curtea Reginei Anne, o ființă bizară, cu preferințe sexuale bizare, care întreține relații de tip homosexual cu doamnele din suită. E-adevărat că filmul lui Yorgos Lanthimos este mai mult de-atât și că povestea este interesant construită, dar cumva, în lumina celor spuse mai sus, nu poți să nu te întrebi până unde se va merge în perioada următoare cu acest fel de rescriere a istoriei (fie ea ficționalizată artistic) din perspectivă corect politică. Și răspunsul e evident… se va merge periculos de departe. Desigur… totul în numele toleranței. Un cuvânt care îți stârnește aproape zâmbetul.

Așadar, filmul lui Yorgos Lanthimos este o construcție inteligentă, e înecat într-o formă de comic absurd, cu personaje ridicole, puse de regizor în situații ridicole, ce, altminteri, creează imagini puternice care-ți rămân întipărite pe retină. Pe scurt, povestea din „The Favourite” ar suna așa: în Anglia secolului al XVIII-lea, o așa-numită regină Anne se află la conducerea unei țări în declin și guvernate, de fapt, de favorita pe nume Sarah, care deține această poziție în primul rând pentru că-i satisface reginei nevoile sexuale. Favorită ce va fi detronată de propria verișoară, care își va folosi toate mijloacele pentru a ajunge pe treapta cea mai de sus și care îi va lua locul lui Sarah în patul reginei Anne.

Citește continuarea pe yorick.ro