O pandemie și proteste în toată lumea? Nici pe departe. Apoi, în primele șase luni ale acestui an, lumea noastră să răsturnat pur și simplu cu susul în jos.

Pe hârtie, 2020 are caracteristicile unui scenariu tragic – economie la pământ, vieți amenințate, proteste în toată lumea, neîncredere în Guvern, teama de locuri publice, deconectarea de la cei dragi și lucruri incorecte și libertăți îngrădite. Nu neagă nimeni contextul cu care ne confruntăm toți. A fost greu. Și sub toată această greutate am început să mă întreb în ce pot găsi speranță în 2020.

Speranța este un lucru simpatic. Pare simplu de găsit, dar și simplu de pierdut. Se plimbă nestingherită prin inimile noastre, schimbând locul cu disperarea  precum o ușă glisantă. În mod ironic, nu pot trăi una fără alta. Să speri la ceva înseamnă să înțelegi că există ceva „mai bun” și asta înseamnă să înțelegi realitatea a ceea ce este „mai rău”.

Am învățat că nu poți spera fără să treci printr-o cumpănă, iar asta de fapt ar putea transforma 2020 în ceva plin de speranță. Suntem mai puternici împreună prin experiența profundă și globală a greutăților. Asta înseamnă că suntem de asemenea puternici prin posibilitatea de a avea o speranță.

Experiența COVID-19 pe care o trăim împreună, deși diferă, variind de la om la om, plină de rău și de bine, a fost o legătură. Cu toții am trecut prin teamă și anxietate. Cu toții ne-am confruntat cu incertitudinea și necunoscutul. Și cel mai important, ne-am adus aminte să fim umani – acte la întâmplare de bunătate ale unor străini, curajul celor care se luptă direct cu virusul, al medicilor.

Viața arată acum altfel. Înainte de COVID-19, cum îți vedeai vecinul? Vânzătorul de la magazinul din colț? Străinul peste care dai pe stradă? Prietenul pe care-l îmbrățișezi de fiecare dată când îl vezi?

Poate că acest virus ne ajută să ne trezim și să ne reamintim de umanitate. Ne aflăm în fața oportunității de a câștiga un pic de empatie. Poate că aceasta a fost catapulta necesară pentru a ne uni așa cum am făcut-o. Poate că a fost nevoie să ni se amintească de latura noastră comună, care ne poate uni. Poate că am avut nevoie să înțelegem mai bine că nedreptatea îndreptată către cineva este o nedreptate comisă împotriva noastră a tuturor.

Știu că am simțit asta. Niciodată nu am înțeles realitatea unei dreptăți rasiale așa cum am simțit-o acum, și nu într-un mod banal, ci unul profund, ca o lumină care este aprinsă într-o cameră pentru prima dată. Tot ce știam până acum arată altfel, și evident și alții simt același lucru.

Aceasta este partea plină a paharului. Dureroasă, dar frumoasă. Nu există garanții că va exista un vaccin sau dreptate pe lume. Dar, totuși, avem o chemare neobosită către speranță sau spre ceva mai bun, care ne unește.

Heather C. McGee a spus la un moment dat: „Lucrurile se înrăutățesc înainte să devină mai bune. Au închis parcurile din Montgomery, Alamabam timp de aproape 10 ani din cauza segregării, dar uneori, este nevoie să desființezi ceva ca să reconstruiești ceva și mai important.”

Speranța va avea mereu greutate pentru că nu va putea fi înțeleasă fără contrastul de a fi traversat disperarea. Asta o face și foarte puternică. Nu este o emoție, o dorință sau o rezoluție de Anul Nou. Este o credință curajoasă. Fie că vrem sau nu, ni se amintește din când în când să credem în umanitate. Asta va face diferența. Deja a făcut-o. Anul acesta este istorie care se schimbă chiar sub picioarele noastre.

Un text de Magdalena Popaș

Potrivit psihologului Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI), cine a fost deschis la schimbare în această perioadă a înțeles și apreciat: importanța legăturii cu natura și cu alte ființe, importanța socializării, importanța redefinirii constante a valorilor și priorităților în viață, importanța creșterii capacităților de adaptare și importanța creșterii flexibilității în decizii, acțiuni, strategii.

„Astfel, persoanele, care au fost deschise la schimbare în această perioadă de grea încercare pentru întreaga omenire, au putut beneficia în continuare de relaxare, socializare, acces la informație, creștere personală, profesională, financiară etc., chiar dacă le-au accesat într-o formă diferită.

La polul opus, persoanele care au refuzat să se adapteze, care au refuzat să facă lucruri noi, diferite de tiparele cu care erau obișnuite, persoanele care au așteptat „să treacă totul” ca să redevină lumea și lucrurile așa cum au fost înainte, au ales să creadă într-o iluzie, să se mintă, să se auto-păcălească, considerând că viața și cei din jur au datoria să funcționeze după bunul lor plac.

Contextul a scos la iveală atitudini ca: nerăbdare, iritabilitate, furie, dezamăgire, revoltă, indisciplină, lene, perfecționism, conservatorism, lipsa de respect față de cei din prima categorie (față de munca lor,față de strategiile, adaptabilitatea, creativitatea și flexibilitatea lor), pretenții și așteptări nejustificate de la viață sau de la cei din jur”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru.

Totodată, specialistul afirmă că, atât abilitățile manifestate natural, cât și cele pe care ne-am permis să le căpătăm sau să le dezvoltăm în această perioadă, sunt abilități care ne arată cine are șanse să „rămână în picioare” și cine nu într-un context mai simplu de viață sau într-unul mai grav.

„Făcând o paralelă, dacă am fi puși într-o situație extremă, de luptă reală pentru supraviețuire, unii ar supraviețui, alții nu. Și, acest lucru s-ar întâmpla doar pentru că unii ar face tot ce ține de ei pentru asta, alții ar aștepta probabil să fie serviți. Dacă pentru unele persoane acest virus a fost și este în continuare prilej de reinventare, alții au fost surprinși să constate că viața a trecut pe lângă ei și, ceea ce așteptau să se întâmple, deja s-a întâmplat fără ei. Astfel, recomandarea mea pentru voi, oameni frumoși, este: Încă mai este timp pentru toți să aleagă să trăiască în prezent!”, conchide psihologul.

(1) stress-ul generat de informații apocaliptice despre răspândirea noului Coronavirus și despre numărul mare de decese și

(2) sendentarismul.

Cu toate acestea, potrivit doctorului Vanessa Youness, fondatorul YOUness Clinic, multe persoane fac greșeli comune atunci când vor să-și mențină greutatea optimă, utilizând medicamente de slăbit sintetice, care de multe ori nu fac decât să ne obosească tot mai rău ficatul, rinichii sau sistemul digestiv.

“Detoxifierea poate funcționa numai atunci când toate organele importante, precum ficatul, rinichii, sistemul digestiv, pielea și plămânii sunt perfect sănătoase și pot realiza natural procesul de detoxifiere. Dacă noi vom grăbi artificial sau vom forța acest proces, întreg sistemul nostru limfatic și organele importante vor fi date peste cap, iar sistemul nostru imunitar va fi afectat. Strategia nu este să transpirăm forțat mai mult sau să folosim în exces laxative pentru a elimina toxinele mai repede, ci să ne păstrăm sănătoase toate celelalte organe pentru a funcționa natural și a elimina natural toxinele din corp”, explică doctorul Vanessa Youness.

Cum ne putem ține sub control greutate în perioada de izolare?

1. Limitați consumul de alcool. “Mai mult de 90% din alcool este metabolizat de ficat. Consumul în exces de alcool provoacă acumularea de grăsimi, inflamații și cicatrici, iar când acest lucru se întâmplă, ficatul nostru nu poate funcționa la parametri normali, nu își poate îndeplini sarcinile necesare, precum filtrarea deșeurilor din organism și alte toxine care dăunează sănății. Desigur, limitarea nu înseamnă abstinență, iar pentru persoanele care obișnuiau să bea alcool mai des înainte de criză, o băutură alcoolică ușoară pentru femei și două – pentru bărbați pot contribui semnificativ la apariția stării de sevraj. În cazul în care nu obișnuiți să beți sistematic alcool, nu ar trebui să începeți mai ales în timp de izolare”, explică doctorul Vanessa Youness. 

2. Concentrați-vă pe un somn de calitate. “Somnul de calitate ajută creierul să se reorganizeze și să-și reîncarce bateriile, astfel încât a doua zi să o putem lua de la capat, păstrându-ne luciditatea. De asemenea, somnul de calitate ajută corpul să lucreze mai bine pentru eliminarea toxinelor dăunătoare. De cealaltă parte, somnul de o calitate slabă este legat pe termen scurt, mediu și lung de afecțiuni precum stresul, hipertensiunea arterială, obezitate, diabet, boli cardiace, anxietate etc. Este recomandat să stingem televizoarele, telefoanele si alte dispozitive care ne perturbă somnul, și să dormim cel puțin 7-8 ore pe noapte”, explică specialistul. 

3. Beți mai multă apă, reduceți excesul de sare, zahăr și grăsimi. “Apa ne reglează temperatura corpului, ajută la digestie și ne ajută extraordinar de mult în procesul de detoxifiere. Apa transportă aceste deșeuri. De asemenea, se recomandă să reducem aportul de sare, zahăr, grăsimi și orice tip de alimente procesate, deoarece în timp poate predispune la boli serioase, precum obezitatea sau bolile cardiace, iar în prezența acestori boli, procesul de detoxifiere devine extrem de lent”, explică Vanessa Youness.

Totodată, în cadrul Clinicii YOUness există 3 pachete foarte eficiente de detofixiere rapidă, care ne pot ajuta să trecem cu bine peste perioada stresantă din timpul pandemiei de Covid-19:

• Anima (hrană solidă exclusiv vegetariană)
• Viridis (hrană exclusiv lichidă, 4 pahare la fiecare masă din cele 3 pe zi, 1 pahar de suc de fructe, 1 pahar suc de legume, 1 pahar de ceai de curățare a colonului, 1 pahar de apă caldă cu miere pentru a ușura eliminarea toxinelor)
• Exilis (terapie de detoxifiere ionică, care este o procedură intensă de eliminare a toxinelor prin tălpile picioarelor).

Pe lângă toate acestea, persoanele se pot bucura și de acces la sesiuni de saună uscată și umedă, gym, masaje, împachetări, plimbări prin pădure, înot și apă detoxifiantă Kangen alcalină.

ADVERTORIAL

Am stat izolată în casă în Oradea, împreună cu logodnicul meu. La început, am glumit gândindu-mă cum introvertita de mine iubea ideea de a stat departe de oameni o perioadă în care pot să fac mai multe pentru mine. Asta a durat cam o săptămână. Cea mai mare provocare, însă, pentru mine, a fost să rămân motivată și să combat gândurile negative, anxioase.

Cred că cel mai mult m-am bucurat de reconectarea cu lucrurile mărunte care mă fac fericită și s-o fac fără a mă simți vinovată.

Mi-am dat seama în perioada asta că pentru cea mai mare parte a vieții mele i-am lăsat pe alții să-mi influențeze percepția despre mine. M-a făcut să-mi dau seama că fericirea mea se afla în mâinile unor zeci de oameni, dar nu în ale mele. Și m-am hotărât să recâștig controlul vocii mele.

Am observat că stau foarte mult agățată de ideea „oare cum ar trebui să arate viața mea sau ce ar trebui să fac în loc să las lucrurile să treacă și să mă deschid pentru prezent sau viitor”. Uneori să te ții de un lucru sau de o persoană este mai dureros decât să le dai drumul

Vreau să fac un efort conștient de a face pauze. Vreau să merg în adâncul meu să văd dacă trăiesc pentru mine, dacă îmi hrănesc bucuriile sufletului și să pun în balanță ce trebuie să las să plece pentru că mie nu îmi mai este de folos. Am văzut cât de mult mă agăț de ideea cum ar trebui să arate viața, în loc să abandonez ce nu-mi trebuie, să mă deschid către prezent și viitor.

Alina, 25 de ani

Eu împart un apartament din București cu o prietenă, și sunt bucuroasă că am fost împreună în perioada asta.

Să nu văd oameni și să nu-mi pot îmbrățișa sau vedea familia care trăiește în alt oraș a fost foarte greu pentru mine. Sunt o extrovertită, iar dacă stau foarte mult timp în casă ceva nu e OK. A trebuit să fac eforturi mari să-mi păstrez obiceiurile mici de zi cu zi (băut cafea dimineața, citit 20 de pagini pe zi dintr-o carte, să lucrez la niște proiecte, etc) și să nu intru în depresie.

Așa că am ales în puținele ieșiri din casă, sau când alergam să-mi fac un alt fel de rutină. Trăiesc într-o zonă frumoasă, cu case vechi, mulți copaci și cafenele prietenoase destul de aproape de casă. Mi-a plăcut să explorez vecinătatea altfel, cu noi coordonate: mi-am ales casele preferate și am apreciat primăvara într-un mod în care nu o mai făcusem până atunci.

Poate că știam asta undeva în sinea mea, dar orice despre care spun că aș face dacă aș avea mai mult timp, este de fapt ceva pentru care nu mi-am făcut timp. Mi-am dat seama și cât de dificil îmi este să fiu îndurătoare cu mine.

Cred că dezamăgirea despre noi înșine atunci când ne privim în oglindă scoate la iveală în ce ne-am pus speranța, așteptările. Având spațiu pentru a-mi plâge unele dintre dezamăgiri, am putut să stau cu mine însămi și să-mi dau seama care sunt zonele de care îmi e teamă, rușine, mă apăr, dar și de cele în care mă simt în siguranță sau pe care le iubesc.

Sper ca micul dejun să devină un obicei de zi cu zi, iar gătitul în casă să fie o regulă, și nu o excepție. Sper să fiu mai blândă și mai bună, recunoscătoare pentru ceea ce am, să îmbrățișez oamenii și mai strâns decât o făceam înainte. M-am odihnit, mi-am tras sufletul. Vreau să văd acest moment ca pe o linie de pornire. Vreau să am în fiecare zi momente cu mine, de liniște, poate chiar meditație.

Bianca, 28 de ani

Pentru mine carantina a fost exact perioada de care aveam nevoie să mă reinventez.

Am petrecut primele șase săptămâni în izolare totală alături de Barni, soțul meu, (un tip foarte de gașcă). Cea mai mare surpriză pentru mine a fost să descopăr că știu să gătesc și că îmi mai și place, chipurile.

Cine ar fi crezut vreodată!? Înainte de izbucnirea pandemiei, lucram la o clinică privată, timpul mi-l petreceam la job, iar serile obișnuiam să pictez. Ieșeam să mănânc în oraș o zi da una nu, și niciodată nu m-am gândit că poate izbucnii o epidemie care să ne forțeze pe toți să ne autoizolăm la domiciliu.

Carantina mi-a oferit șansa să mă redescopăr ca invidid dar și ca artist. Am avut foarte mult timp să descopăr că mă pricep la o grămadă de treburi, l-am cunoscut și mai bine pe Barni și am petrecut tot timpul împreună descoperind tot felul de lucruri împreună.

Nu m-am plâns de țara asta, cel puțin nu de data asta. Că nu este România cea mai bună, se știe, dar nici cea mai rea. Ah, ce ne mai place să ne văicărim și să ne victimizăm. Pun pariu că dacă întrebi un francez de rând are multe nemulțumiri la adresa lui Macron. Și nu legate de nevasta acestuia. La fel este dacă întrebi un spaniol, un italian și așa mai departe.

Am vorbit cu cei dragi prin telefon, am citit mai mult și mi-am odihnit sufletul pe deplin. Nu mi-a fost dor nici de restaurante, nici de cafenele, aproape că am uitat cum e să stai la coadă la Starbucks.

La sfârșitul lunii aprilie destinul mi-a adus în cale o nouă oportunitate de carieră pe care nu am ezitat s-o îmbrățișez cu drag.

M-am reinventat din nou, am renăscut în calitate de jurnalist și treaba asta mi-a plăcut fantastic de mult. De fapt, în viața mea toate lucrurile bune au apărut în momente de criză. Fie vorba de o relație, de un examen promovat, de o idee inovatoare, de o fotografie executată perfect sau de nu job nou!

Primul lucru pe care l-am făcut luni, 1 iunie, a fost să merg la cafeneaua mea preferată din Dorobanți și să savurez în taină un cappuccino. Peisajul era același, dar am văzut urme de schimbare în privirea oamenilor din jurul meu; erau mai temători, mai descurajați, mai neîncrezători.

Eu sunt aceeași, am un entuziasm născut din dorința de a impacta societatea în care trăiesc. Am aceleași dorințe, aceleași țeluri.

Cu siguranță sunt mai matură, mai sigură pe mine, și mai conștientă că totul se poate schimba oricând, iar că nimic de acum încolo nu trebuie să ne ia prin surprindere!

Diana, 40 de ani

Crezând că mă voi duce în continuare la muncă și voi interacționa cu colegii, în primele două săptămâni m-am mutat la o mătușă care stătea mai aproape de locul unde lucrez. După aceea, însă, după ce am început să lucrez de acasă am revenit în domiciliul meu unde stau singură.

În această carantină, am găsit timp pentru mine, ceea ce pare totuși ciudat într-o perioadă de izolare socială. Sunt o persoană extrem de introvertită, deși mereu sunt în preajma multor oameni. Niciodată nu mi-am dat seama cât de mult duc lipsa timpului în care merg singură pe stradă sau conduc mașina. Am ieșit la plimbări prin cartier sau la alergat, dar parcă nu era același lucru. Perioada asta m-a făcut să fiu mai creativă cu modul în care îmi gestionez timpul, inclusiv discuțiile pe Zoom sau FaceTimes din fiecare seară.

Ritmul acesta al vieții mi-a adus cea mai mare bucurie. Sunt o persoană „de casă”, și practic a fost un fel de cadou să nu mă simt vinovată pentru faptul că stau acasă tot timpul. A fost foarte reconfortant pentru mine.

Mi-am dat seama în perioada asta că îmi place să dețin controlul, „control freak” cum se zice în engleză. „Știam asta dinainte, dar nu eram pregătită pentru această latură a mea. La început am avut o stare de anxietate. Mă întorceam de la cumpărături sau alergat și voiam să fiu sigură și să știu exact tot ce ar fi putut să mă expună virusului. Iar când am stat cu mătușa mea o întrebam, unde a fost, pe ce a pus mâna, dacă s-a spălat pe mâini, dacă a spălat cada după ce a folosit-o.

Nu mi-am dat seama cât de mult mă consumam singură. Mai ales după ce am înțeles că diabetecii sunt foarte afectați de coronavirus, gândurile mele au fost: eu, mai întâi, și apoi restul. Am fost destul de dezamăgită să-mi văd unele laturi adevărate.

A fost prima dată într-o perioadă lungă de vreme în care mi-am permis să nu fiu atât de ocupată. Multe dintre proiectele mele au fost puse pe așteptare. M-am îndrăgostit de o viață în care nu aveam o listă uriașă cu lucruri pe care trebuie să le fac și care-mi stă mereu atârnată deasupra capului. Îmi place să creez lucruri noi și nu voi înceta să lucrez la diverse proiecte, dar în cel mai serios mod vreau să lucrez la proiectul care sunt eu, și să mă pun pe mine pe primul loc.

Cristina, 35 de ani
Vestea virusului „m-a prins” în Londra, unde tocmai ce ajunsesem nu să o iau de la capăt, ci să ”Let it Be!” . O bună și dragă, și frumoasă prietenă (to say the least) m-a primit nu doar cu brațele deschise, ci și cu un concert-surpriză, cu little trips prin Londra, expresii & how to… cu tot ce a avut mai bun în tolba ei de oferit. Mno bun, a început căutarea febrilă de job-uri: mail-uri, telefoane, interviuri, recruteri și mult, mult good old Google Maps.

Am găsit orașul cu port la Tamisa la fel de prietenos ca și în alte dăți, doar că acum nu mai sunt în trecere. Nu-i ușor să scapi de ”sindromul turistului”; mi-a luat vreo 4 luni să îmi dau seama și să simt că sunt de-a locului, că nu trebuie să mai fotografiez toate străzile și pub-urile care îmi plac, fiindcă o să le mai văd, și, în sfârșit, sa nu mai folosesc ”sfântul” maps.

Izolarea s-a instalat la fel de repede ca virusul: de la speech-urile autorităților prin megafoane, ne-am trezit direct cu măști, mănuși, un adevărat kit de aventurare în lume. Măsurile nu au fost prea stricte față de România, însă ne-am izolat cât de bine am putut. Și da, am gătit, am citit, am vorbit cu cei de acasă și cu prietenii mai mult decât oricând, într-un timp atât de scurt. Cel mai intens moment de panică l-am avut atunci când s-au oprit interviurile, zborurile, de parcă se oprise tot. Totuși, cumva, îmi era limpede că sunt unde trebuie, că being still for a while is not that bad; ca în melodia „Stuck in a Moment You Can’t Get Out Of”, U2, în care, deși pare o situație fară ieșire, mă face să dansez, să cant și să nu-mi plâng de milă. Bine, s-a și plâns de-adevaratalea de câteva ori, dar s-a și ras, mult mai mult, cu veselie și cu sentimentul ăla de Nirvana.

Să stai cu o prietena în pandemie este super fun! Să te prindă în altă țară, pentru a mine a fost mai mult decât interesant! Nu aș putea să fac un calendar cu ziua x, y, z de pandemie, pentru că am trăit și am trecut prin prea multe stări și clipe, ca să le mai pot pune în ordine. Sunt încă în Londra, nu știu ce vă urma, însă stiu că I am here to stay.

Îmi este dor de omuleții din România, mai mici și mai mari, știu ei care sunt… și, vedeți, încă stiu unde stați! :))
Acum, aproape de final, mă simt victorioasă! Mă simt victorioasă, pentru că am câștigat o prietenie unică, pe viață, pentru că le-am păstrat pe cele dragi, pentru că se ivesc, aici, altele noi…

Ana, 23 de ani

Locuiesc într-un campus din Paris, cu un parc privat alcătuit din diverse case reprezentând diferite țări pentru studenții străini. Nu exista Casa României, practic, ci Casa mai multor state din Europa de sud și sud-est și sunt vreo 50 de persoane. Stau pe un etaj cu alți 16 artiști și muzicieni. Deși există reguli stricte de distanțare socială, am putut să intru în contact cu oameni despre care habar n-aveam că trăiesc în aceeași clădire. Mentalitatea „suntem în asta împreună” a funcționat foarte bine aici, în fiecare zi”.

Cred că ospitalitatea este cea mai importantă formă de artă. Am un raft plin cu căni de cafea pe care s-a pus praful în această perioadă. Fiecare îmi amintește de diferiți prieteni, momente, de comunitate sau de frumusețea de a trăi cu alții. Mi-au lipsit întâlnirile cu oamenii și pălăvrăgitul în jurul unei mese.

Vremea devenise într-un final suficient de caldă în Paris, așa că am lăsat ferestrele deschise. Luni dimineața spălam rufe. Deschideam ferestrele larg, iar briza, aroma detergentului de trandafiri și tonurile de alb inspirau poezie. Scriam o poezi pe zi la o mașină de scris vintage pe care o găsisem într-un târg de vechituri și le împărtășeam lumii: pe Facebook sau altfel.

Reînvăț ospitalitatea: un nou fel de ospitalitate. Învăț să-mi acord mie spațiu, să-mi restructurez ziua cu puține farfurii de spălat. Am învățat să las bilete vecinilor, în loc să bat la ușă. Am învățat să râd atunci când conexiunea WIFI nu funcționează sau mă încurc în parolele Zoom. Învăț un nou fel de ospitalitate în casa sufletului meu.

Speranța mea a fost zdruncinată în această perioadă. Mi-am dat seama cât de mult pun din mine în lucrurile pe care le fac, decât în cine sunt. Oamenii de aici au avut o stare bună și pozitivism. Trăind într-un context străin în timpul COVID-19 am încercat să aflu dacă viața și visurile mele își au rădăcina în pregătire și speranță adevărată, sau sunt pur și simplu optimism fabricat sau planuri nestatornice fără o fundație.

Această perioadă m-a învățat frumusețea și simplitatea naturii interioare și a intimității gândurilor și sentimentelor mele. Cred, de asemenea, că lumea este pe cale să reînvețe sp existe. Totul începe cu rădăcinile fiecărui individ, la nivel personal. Am învățat că relațiile sunt sacre și, precum semințele dintr-o grădină, pot fi cultivate și crescute. Este nevoie doar de timp, răbdare, și unele furtuni și căutarea luminii.

Monica, 38 de ani

Trăiesc cu soțul și cei trei copii ai mei (11, 10 și 6 ani) și un câine. Am tot schimbat camerele pentru a reuși ca toți cei trei copii să poată face școală de acasă, dar și pentru ca eu și soțul meu să putem lucra de acasă.

Partea cea mai dificilă a fost să joc diverse roluri pentru copiii mei, dar și pentru mine, în aceeași zi. Uneori chiar într-un interval de câteva ore. Uneori eram profesor, uneori prieten și partener de joacă, apoi bucătar, expert marketing, și foarte rar apucam să fac meditație.

Cea mai bună parte a izolării a fost că am stat toți față în față, ca o familie. În izolare, am avut foarte mult timp și spațiu ca să fim împreună. De la momentul în care ne uitam la filmulețe sau emisiuni, luam gustarea împreună, prânzul în fiecare, glumeam și râdeam foarte mult. M-am bucurat de toată această perioadă.

Mi-am dat seama că în continuare nu-mi place să curăț bucătăria. Mi-am dat seama că sunt o persoană de casă, așa cum bănuiam, și că mă îngrijorez mai des decât ar trebui.

Am aflat cât de mult poate starea mea să-i afecteze pe cei din jurul meu. Când sunt stresată, asta are efect de undă. Când sunt calmă, același lucru. Mi-am dat seama cât de interconectați suntem toți sub același acoperiș, non-stop, și cum punându-mi mie, metaforic vorbind, prima masca de oxigen (să fac sport, să dorm suficient și să am momente când nu funcționez), mă face o mamă mai bună, mai blândă și un partener ideal, iar casa…casa un loc mai însorit.

Îmi propun să nu mai fie fiecare zi ca și cum mi s-ar cuveni. Este uimitor cât de ușor am făcut-o înainte, iar perioada asta de izolare mi-au amintit că și zilele stresante, normale, obișnuite cu tot felul de mici sau mari evenimente sunt un dar.

Niciodată nu ne-am imaginat că o să trecem printr-o perioadă de carantină, izolare sau pandemie. O lume în care suntem cel mai în siguranță acasă. O lume în care lucrăm de acasă din bucătărie, de pe fotoliu sau nu lucrăm deloc și coacem pâine și pizza. O lume în care vedem oamenii dragi doar prin intermediul ecranelor.

COVID-19 ne-a întors viețile cu susul în jos, dar această schimbare poate fi bună sau în detrimentul nostru. Timpul acesta ne-a oferit o pauză de care aveam mare nevoie. Ce am învățat? Ce am aflat despre noi și ceilalți? Ce ne-a tulburat sau bucurat?

Scrie-ne povestea ta pe adresa redactia@frumuseteavietii.ro și spune-ne cum te numești și ce vîrstă ai (poți folosi doar prenumele sau un pseudonim), cum și cu cine ți-ai petrecut zilele de izolare, ce ți s-a părut cel mai greu în izolare, ce te-a bucurat în izolare, ce ai realizat despre tine în acea perioadă, ce ai descoperit la tine (ceva ce nu știai până acum), cum încerci să trăiești în continuare în pandemie și care a fost primul lucru pe care l-ai făcut când ai ieșit din izolare.

Povestea ta așteaptă să fie spusă și citită. O așteptăm aici: redactia@frumuseteavietii.ro până la 9 iunie, iar la 11 iunie vom publica cele mai frumoase și interesante povești.

Scriitoarea în vârstă de 54 de ani spune că vrea să ajute copiii aflați în izolare în timpul pandemiei cu COVID-19.

Două sau trei capitole vor fi lansate în fiecare zi, de luni până vineri, începând de azi cu ora 17 (ora României) până în data de 10 iulie.

Rowling și-a asigurat fanii că nu va fi nevoie să se înregistreze pentru a accesa povestea. În schimb, Ickabug va fi disponibilă pe un nou website care va fi lansat în această după-amiază.

Străzile pustii, magazinele cu obloanele trase, parcurile închise au dat Capitalei un aspect de oraș abandonat.  Oamenii sunt temători, polițiștii suspicioși, iar parte din vecini, îndemnați de ministrul Vela, îi veghează vigilenți pe vecinii aflați în izolare.

După 30 de ani, a reapărut teama de reprezentantul autorității, polițistul atotputernic.

Urmărește în video care sunt gafele pe care le-au făcut politicienii în timp de pandemie.

Astfel, timpul, atenția, gândurile și acțiunile orientate către teama de pandemie sunt manifestarea energiei noastre vitale, de zi cu zi. Cantitatea de efort pe care o investim în a ține viu acest aspect din noi, duce în timp la epuizare și ne face să ne pierdem concentrarea, răbdarea, ne poate provoca insomnii, oboseală cronică, dereglări digestive, tendința de a ne închide în noi, de a ne izola, atacuri de panică sau chiar depresie.

În opinia psihologului Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI), toate aceste reacții vin odată cu alegerea noastră (conștientă sau nu) de a păstra conexiunea vie cu toate senzațiile, gândurile și trăirile care vin la pachet cu frica, îngrijorarea sau nesiguranța. „Frica are putere doar în măsura în care alegem să i-o oferim noi.

Dacă alegem să oprim alimentarea fricilor și să ne concentrăm pe lucrurile pozitive, atunci aceasta își va epuiza resursele iar impactul ei asupra noastră va scădea considerabil. Frica este ca bateria telefonului. O alimentăm prin a băga telefonul în priză. Cu cât stă mai mult conectată la curent, cu atât mai mult se va încărca și va păstra aprinsă sursa anxietății noastre (telefonul). Dacă, dintr-un motiv oarecare, ar primi o tensiune mult mai mare decât cea normal, ni s-ar prăji atât bateria cât și telefonul. Din momentul în care decidem să scoatem telefonul din priză și să epuizăm resursele bateriei, aceasta va rămâne fără putere și în final va înceta să ne controleze”, explică psihologul Andra Tănăsescu.