Și asta în primul rând pentru că e o mare diferență de la acea perioadă în care Lucian Pintilie punea în scenă celebrul „Revizorul”, spectacolul interzis, în aceeași sală în care acum, la decenii distanță, Andrei Șerban a montat „Richard al III-lea” pe care, la premieră, i l-a dedicat lui Pintilie. E o diferență copleșitoare în primul rând în ceea ce privește reacția și așteptările publicului… Intenția lui Andrei Șerban, declarată public, a fost să atace virulent clasa politică din România, și nu doar din România. Intenția lui a fost să creeze un spectacol care să fie o lecție usturătoare, să trezească minți și conștiințe, să strecoare nu doar „șopârle”, ca în vremea comunismului, ci scene întregi în care să arate adevărul… Numai că astăzi, într-o perioadă în care se poate spune orice, într-o societate în care spectacolul, în diversele lui forme, e mai puternic ca oricând, într-o lume în care mass-media toacă zilnic aceleași subiecte și nimic nu se clintește, un spectacol care să vrea să zguduie clasa politică nu poate avea nici pe departe același impact pe care l-a avut „Revizorul” lui Lucian Pintilie, de altfel imediat interzis de teama valului de reacții pe care l-ar fi putut crea.

Nu, „Richard al III-lea” nu va fi interzis, slavă Domnului! Și se va juca în continuare, pe superba scenă „Liviu Ciulei” a Teatrului Bulandra, subvenționat de Primăria București… Iar cei mai mulți dintre spectatorii care vor intra în sala de la Izvor vor fi probabil în mare parte cei care umplu Piața Victoriei la protestele „REZIST”, și ceilalți, care nu merg la proteste și vor veni, totuși, să vadă spectacolul nu se vor ridica mâine la luptă împotriva guvernului. Iar acei simpatizanți PSD, care apar în reportajele Recorder, cu cartoanele cu mititei oferiți de PSD în nu știu ce pădure din Teleorman, nu vor ajunge niciodată să intre la „Richard al III-lea” și să aibă cine știe ce revelație… Așa încât, am s-o spun din nou. Nu, nu pentru că și-a propus să fie un spectacol politic este „Richard al III-lea” un spectacol-capodoperă și nici nu va rămâne din acest motiv (sau și din acest motiv) în istoria teatrului acestui sfârșit de deceniu al secolului 21.

„Richard al III-lea” este înainte de toate o impecabilă construcție artistică și e aproape păcat că e marketat altfel. Că orice spectacol bine făcut își reflectă epoca, așa cum o spunea acum peste 400 de ani, cu alte cuvinte, autorul textului ales de Andrei Șerban, având-o regizor asociat pe Daniela Dima, e o condiție sine qua non a oricărei opere de artă. Și asta e valabil mai ales în teatru. Iar în cazul acestei montări se simte puternic, foarte puternic valul de sânge tulburat care curge prin „venele” acestei societăți bolnave, dar nu mai bolnave ca în alte perioade.

Marele merit al montării de la Bulandra este că surprinde superb pulsul lumii în care s-a născut și că, e mult mai mult decât un simplu spectacol politic, militant sau cum mai vreți să-i spuneți. Marele merit este că e o construcție regizorală în același timp de mare rafinament și de o forță teribilă și că are în centru o interpretare tulburător de puternică, un rol în care Marius Manole se întoarce…

Andrei Șerban, care semnează și decorul, avându-l consultant pe Octavian Neculai, construiește un spațiu care, pe de o parte își propune să amintească de „Revizorul” lui Lucian Pintilie, un spațiu dominat de un schelet metalic, un spațiu rece, în care luminile controlează stări de spirit, în care „demonul” cu sensibilități umane, așa cum e creat Richard, se ascunde și se dezvăluie în același timp, un spațiu modern și în același timp atemporal, completat interesant de costumele create de Fruzsina Nagy, dintre care cele mai puternice sunt costumele lui Richard, atât de concret autocaracterizante.

Citește continuarea pe yorick.ro

Ești unul dintre actorii tineri care s-au angajat destul de repede într-un teatru de stat, lucru la visează mulți dintre ce care termină facultatea. E un avantaj? Sau e mai benefic să lucrezi în teatrul independent?

Chiar cu un an înainte de concurs mă gândeam că n-o să mă angajez niciodată, pentru că mă temeam de plafonare. E o urmă de adevăr în ce spun unii actori din independent, care nu văd în angajare o decizie bună pentru ei. E un mare pericol să te plafonezi… pentru că oamenii se blazează, știu că-și primesc salariul și nu mai caută… nu-i mai costă… Iar pe independenți îi costă totul. Dar, în același timp, cred că e importantă și atitudinea ta față de tine. Dacă îți iei meseria în serios și ești conștient de lucrurile astea și te trezești în fiecare zi și-ți zici: „Hai să fac ceva și să nu-mi primesc salariul degeaba!”, eu cred că poate funcționa bine. Adică nu-mi pare rău că am ales să mă angajez.

Te-ai trezit vreodată dimineața…

Și am simțit că e degeaba totul? Da… dar asta mi s-a întâmplat și ca independent, și de când sunt angajat. Mi s-a întâmplat de multe ori să simt că fac teatru degeaba. Adică, din toate spectacolele pe care le-am făcut, spectacolele care chiar îmi plac le-aș putea număra pe degetele de la o mână.

Și de ce-ai acceptat să joci? Ăsta e prețul când ești angajat?

E la fel și în independent. De foarte multe ori am intrat în proiecte, pentru că aveam nevoie de bani, pentru că stătusem foarte mult timp. Și oricum, nu știi dinainte ce poate să iasă.

Dar ce te face să simți că nu e degeaba? Să simți momentele de împlinire?

Momentele de pe scenă, când oamenii rezonează la ce se întâmplă acolo. Se simte. Sunt momente de grație. Se întâmplă ceva acolo și parcă toată lumea e cu respirația tăiată. Iar cele câteva spectacole de care-ți spuneam, le consider importante pentru mine, fiindcă mă trezeam dimineața și simțeam că e aproape o datorie să le joc, ca ceva sacru, ritualic. Simțeam că TREBUIE să fac asta. Că nu mai ține de mine, că e pentru alții. Și sentimentul e minunat.

Poți să-mi spui care sunt acele câteva spectacole?

„Clasa noastră”, pe care l-am făcut cu Simona Măicănescu în facultate, „Omul pernă”, tot în facultate, „Dureri fantomă”, care se joacă și acum… „Party”, pe care l-am făcut cu Anca Maria Colțeanu. Și „Triburi” de la Nottara începe să fie așa…

Se simte în tine o flacără chiar și când vorbești despre teatru… Cum a apărut scânteia?

A plecat de la o discuție pe care am avut-o în liceu cu un actor de la Cluj, care mi-a povestit ce înseamnă pentru el meseria asta. Eram la un festival pentru adolescenți, la Brașov. Și mi-a povestit despre Stanislavski… mi s-a părut minunat faptul că pentru el arta asta însemna un sacrificiu pentru celălalt, că spunea că în meseria asta îți câștigi pâinea cu sufletul… Și că nu e deloc pentru tine, că, dacă o faci ca să devii celebru, mai bine n-o mai faci. Discuția asta a fost capitală. Până atunci n-avusesem o motivație foarte puternică. Dar după discuția cu el, mi-am dat seama că teatrul e un mod de a da ceva altcuiva.

Deci motivația a rămas aceeași.

Da. Meseria asta nu e deloc pentru mine. Dacă ar pleca oamenii de la fiecare spectacol cu un mesaj, cu o întrebare, cu ceva, eu aș fi mulțumit. Nu țin să se spună ceva despre mine.

Dar nu e și ceva egoist în tot ce spui?  Nu e și pentru tine? Dacă teatrul ar dispărea mâine din viața ta nu te-ai simți gol și pustiu?

M-am gândit la asta. Dar pentru mine important e să fac ceva pentru alții. Numai asta îmi aduce cu adevărat mulțumire. Și, paradoxal, nu cred că teatrul e totul în față. Deși e o pasiune uriașă. Și cred că teatrul îți permite să spui orice. Orice oricui.

Și să te ascunzi pe tine?

Nu. Eu nu încerc să mă ascund. Mai degrabă încerc să-mi dau seama cine sunt în toată ecuația respectivă. Și descopăr niște lucruri… uneori oribile, alteori superbe.

Și ce-ai descoperit cel mai frumos despre tine? Sau cel mai oribil?

Cel mai oribil? Că poți să omori oameni uite-așa… cum ai clipi. Există resursa asta în fiecare dintre noi. E foarte ușor din punct de vedere moral să-ți dai un impuls să faci orice. Și cel mai frumos? Să-mi accept sensibilitatea. E ceva de care am încercat întotdeauna să fug. Dar mi-am dat seama că ești mult mai lucid când îți dai voie să fii vulnerabil și lași lucrurile să ți se întâmple. Și când nu mai fugi de atâta frici și obstacole și le lași să existe, ești, de fapt, mai puternic. Da, sensibilitatea poate fi o formă de putere…

Deci ești un om sensibil…

Da… și vulnerabil, și naiv…

Și s-a întors asta împotriva ta?

Nu. Pentru că, de fapt, așa ești cel mai sincer și îți accepți toate defectele. Și toate greșelile. Te accepți pe tine așa cum ești.

Și care sunt fricile tale cele mai mari?

Să nu ajung singur, să nu mor singur, să nu-i mai pese nimănui de mine. Mi-e teamă să las să treacă o zi fără să beau o bere cu cineva, fără să glumesc cu cineva, fără să-i spun cuiva cât de mult îl iubesc sau o iubesc. Fără să existe umanitate. Să nu trăiesc degeaba…

Frici legate de teatru ai?

În acest moment nu.

Care e diferența de calitate între spectacole, oameni, proiecte, public, între mediul independent și cel de stat?

Sunt diferențe, pentru că pe artiștii independenți îi costă mai mult să iasă bine… E mai multă implicare. În independent e altfel de vibe, ceea ce nu-l face neapărat superior celui de stat… Dar publicul trage mai mult la teatrul de stat unde poți face spectacole mai mari. Pe de altă parte, dincolo e un tip de teatru cu un mesaj mai intim. Și e o nișă destul de puternică. Însă cu publicul e delicat… pentru că nu există o educație teatrală. Oamenii par să nu înțeleagă cu adevărat convenția. Există multe preconcepții. Și cred că din școală pleacă totul.

Citește interviul integral pe yorick.ro

S-a speculat mult despre relația celor doi în toate sensurile, dar cine e femeia care i-a furat inima lui Mercury, care i-a fost aproape până la sfârșit și a devenit și discrete moștenitoare a averii lui?

Mary Austin l-a cunoscut Freddie Mercury în 1970, prin intermediul lui Brian May, chitaristul trupei Queen. Ea avea doar 19 ani și lucra pentru unul dintre cele mai șic magazine din Londra, Biba, în departamentul de PR. Mary provenea dintr-o familie modestă, iar ambii săi părinți aveau deficiențe de auz. La momentul întâlnirii Mary era studentă la Arte.

Cum a devenit Mary Austin: Love of My Life

După ce s-au întâlnit în magazinul Biba, locul ei de muncă, Mary Austin și Freddie Mercury au început să iasă împreună și, în doar câteva luni, s-au și mutat împreună, în West Kensington. Relația lor romantică, pe care Freddie a prețuit-o până la sfârșitul zilelor sale, a inspirat unele dintre melodii ale trupei Queen. Cei doi s-au despărțit după ce Freddie a început o relație cu un angajat de la Elektra Records, lucru pe care i l-a și mărturisit lui Mary.

Acest fapt nu l-a oprit pe să aibă în continuare o relație specială cu Mary, despre care spunea într-un interviu din 1978 că după 7 ani am ajuns la o înțelegere. Freddie invoca faptul că este mult timp plecat în turnee și că Mary ar trebui să aibă propria ei viață. Cumva încerca să și ascundă orientarea sexuală. Deși era peste măsură de flamboiant pe scenă, asumându-și o personalitate publică cât se poate de gay, s-a ferit să facă declarații în acest sens, să se justifice sau să explice.

Freddie Mercury pe numele său adevărat Farrokh Bulsara, s-a născut pe insula africană Zanzibar. Considerat ca fiind unul din cei mai buni căntăreţi din toate timpurile, Freddie avea o voce deosebită şi distinctivă, incluzând un ambitus de 4 octave. Deşi vorbea pe tonalităţi de bariton, el cânta majoritatea melodiilor ca tenor. Mercury este recunoscut pentru prestaţiile live, care erau de obicei pe stadioane mari. Una din cele mai notabile performanţe al lui Mercury cu Queen a avut loc la Live Aid în 1985, când un stadion întreg de 72,000 de oamenii au bătut din palme, au cântat. Performanţa celor de la Queen la acest eveniment a fost declarată de mulţi specialişti drept cel mai bun concert din toate timpurile.

Totuși cea mai ascunsă parte a vieții lui Freddie a fost cea privată, iar relația cu Mary a fost unul dintre misterele vieții sale, în special după ce s-au despărțit oficial. Ceea ce Freddie și Mary au avut-o era departe de orientarea sexuală a artistului : chiar spre sfârșitul vieții acesta spunea că toți iubiții pe care i-a avut au fost geloși pe relația specială pe care o avea cu Mary și care nu putea fi înlocuită de niciunul. După separare, cei doi au continuat să fie foarte apropiați – chiar locuind foarte aproape, pentru că Freddie i-a cumpărat lui Mary un apartament în apropierea fostei lor case. Iar câțiva ani mai târziu, în 1985, el spunea într-un interviu: „singura mea prietenă este Mary și nu vreau pe nimeni altcineva. Pentru mine, ea este soția mea. Pentru mine, ce am avut a fost căsătorie. Credem unul în celălalt, iar asta este suficient pentru mine.”

Citește continuarea pe historia.ro

De multe ori, tradiţia noastră dătătoare de emoţie se transformă în kitsch şi pretext pentru un business mic, dar profitabil. Nu mai ştim cât de tradiţionale sunt artizanatele desfăşurate pe tarabele târgurilor înţărcuite în pieţe largi sau pe marginea drumurilor de munte sau cât de tradiţionale mai sunt reţetele din borcanele scumpe legte cu şnur tricolor. Nu tot ce e “tradiţional” trebuie musai să fie şi de calitate. Iar tradiţia doar strigată sau purtată la rever nu e deloc o garanţie de autenticitate.

“Moş Nichifor” după “Moş Nichifor Coţcariul” de Ion Creangă, regizat de Alexandru Dabija la Teatrul Act este un spectacol care porneşte de la tradiţie, o respectă şi o reorganizează, deloc ireverenţios, într-un material cu ritm proaspăt şi spirit contemporan. Aşa cum domnul Eminescu e un chip angelic în memoria colectivă a neamului, la fel şi bădia Creangă e un arhetip deja al literaturii române. Cu toţii avem impresia că îl ştim mai ceva decât pe o rudă şi că aproape am copilărit împreună. Dar să nu uităm că acelaşi bard al Humuleştilor a lăsat posterităţii, şi la fel de tradiţional, o poveste dedicată unui “personaj” nu tocmai bun de ţinut lângă icoană. Aşadar, cum nu există Sfântul Creangă, nu e nicio impietate să îi reinterpretezi opera.

Iar asta s-a şi întâmplat la Teatrul Act. Moş Nichifor nu e un bătrânel hâtru şi poznaş, aşa cum credem că îl ştim din părirism şi auzite şi prea puţin din citite, ci un bărbat în toată firea, uns cu multe alifii, cu un umor la limita indecenţei, pezevenghi, isteţ foc, bine legat, în putere, care momeşte cu poveşti şi scenarii iscusite o tinerică soţie nu tocmai uşă de biserică nici ea. Într-un spaţiu marcat doar de câteva sacoşe de rafie, geamantane de lemn, saci cu bulendre şi plase ticsite, în spaţiul gol al scenei în arenă puterea de concesie în faţa convenţiei teatrale e solicitată pentru a vedea în faţa ochilor nu un decor sărac lipit, ci o căruţă în mişcare cu tot cu peisajele care se schimbă în drumul ei. Dacă cele multe catrafuse pot sugera plauzibil o căruţă, e mai greu de acceptat că o mână care mângâie aerul destul de puţin convingător desenează silueta celor două iepe care o trag în drumul spre Piatra. Jocul cu obiecte imaginare este un exerciţiu folositor în anii de studiu ai viitorilor actori. Pe scenă, însă, pus ca atare, fără subtilităţi, descriptiv, nu e tocmai o rezolvare fericită.

Citește continuarea pe yorick.ro

”Este un spectacol cu o încărcătură puternică, cu atmosferă apăsătoare, rămâi nemişcat preţ de mai bine de o oră, respiraţia aproape că ţi se taie, iar la final aplauzele izbucnesc precaut, de parcă s-ar teme să nu perturbe atmosfera. Mult după ce te ridici din scaun mintea rămâne plecată departe, captivă în spectacol. Cu greu te reconectezi la real” (Bogdan Munteanu)

Spectacolul “153 de secunde”, al regizoarei Ioana Păun, pune în discuție, dintr-o perspectivă subiectivă, implicațiile politice, morale și afective ale incendiului din clubul Colectiv, un moment care a ajuns în profunzimea texturii sociale, mobilizând un proces complex de reflecție asupra generației milenialilor. Scenariul, semnat de scriitoarea Svetlana Cârstean, punctează cu putere și delicatețe o poveste recompusă din zeci de mărturii ale supraviețuitorilor. Cu aproape 20 de tineri actori pe scenă, spectacolul reconstruiește inteligent, fără urmă de violență grafică, energia unei mulțimi aflate în blocaj, iar cu forța acestui grup sunt accentuate stări divergente: exaltarea, entuziasmul, amorțeala, paralizia, furia. Containerul care a blocat ieșirea de la Colectiv are o voce proprie, interpretată de actorul Bogdan Dumitrache, și construiește contextul mental care domină realitatea tinerilor din România.

153 de secunde va fi prezentat pe 1 și 2 februarie, de la ora 20.00, la Teatrul Apollo 111 din București. Biletele costă 50 de lei și se găsesc online, pe site-ul Teatrului Apollo 111 și pe Eventbook, la adresa: https://goo.gl/iwnJoc

Adresa: Strada Actor Ion Brezoianu nr. 23 – 25, Palatul Universul, Corp B, subsol, Strada Ion Brezoianu, București. Proiectul a fost produs cu susținerea AFCN, CNDB și ARCUB.

153 de secunde, atât a durat incendiul din Clubul Colectiv, declanșat în noaptea de vineri, 30 octombrie 2015. Un pompier intrat într-un club în flăcări reține imaginea a zeci de telefoane mobile care sună, purtând, cam toate, aceleași nume pe ecran: tata sau mama. Un container industrial, construit ca să fie etanș, e vopsit în portocaliu și instalat la intrarea în club. El blochează ieșirea. Apoi, timpul diluează totul. Furia, discursul, intențiile.

Ei bine, montarea lui Victor Ioan Frunză nu seamănă deloc cu filmul celebru al lui Forman, iar varianta pe care o veți vedea pe scena de la Teatrul Metropolis este unul dintre cele mai puternice, mai cutremurătoare spectacole care s-au montat în România în ultimii ani. Într-o mișcare teatrală sufocată de o vreme bună de spectacole de mică anvergură, spectacole făcute să aibă efectul unor baloane de săpun care se sparg mult prea rapid și nu lasă mai nimic în urmă, trupa lui Victor Ioan Frunză rezistă… Și își duce mai departe programul bine elaborat, bine pus la punct, care vizează capodopere, realizate la un nivel de profesionalism ce rar este atins în alte locuri din România. Și în care, cel mai important lucru, în ciuda unei viziuni noi și moderne asupra textului, niciodată nu se simte acea întoarcere împotriva textului pe care viziunile moderne, „căutate”, o au de multe ori atunci când vine vorba să-și propună să „șteargă praful” de pe capodopere.

„Zbor deasupra unui cuib de cuci”, în versiunea lui Dale Wasserman, așa cum este pus în scenă de Victor Ioan Frunză, își păstrează pe deplin forța și frumusețea, îmbibându-se în același timp de seva unei noi epoci, despre problemele căreia vorbește subtil, căutând în permanență straturile mai profunde. Iar marea problemă pe care o pune spectacolul lui Victor Ioan Frunză este cea a libertății… desigur, și a cenzurii, dar într-o formă mult mai subtilă și mai nuanțată decât cea din perioada comunistă. Pentru că de data asta e vorba despre zborul frânt, despre aripile tăiate oricui se încăpățânează să fie contra curentului, e vorba despre refuzul robotizării, în orice societate care se străduiește să robotizeze individul, orice ar însemna asta, și cu atât mai periculos cu cât… lupii sunt deghizați întotdeauna în miei…

Așa își și construiește rolul „nebunul” rebel Andrei Huțuleac, pe care Victor Ioan Frunză îl distribuie în Randle McMurphy… O creație atât de rară, atât de puternică, atât de profundă. Aterizat pe această planetă nouă numită spitalul de psihiatrie, unde, e evident, alege să vină mimând nebunia ca să scape de pușcărie sau de munca în folosul comunității, McMurphy, cel bolnav de libertate, se trezește dintr-odată într-un univers dominat de frică. Tânăr, frumos și rebel, plin de viață și de pofta de a trăi, se va simți pentru prima dată responsabil în acest nou spațiu – responsabil, într-un mod straniu, ca și cum ar simți brusc că de pofta lui de viață i-ar putea contamina și pe ceilalți și i-ar „îmbolnăvi” cu puțină sănătate. Intră în scenă aducând cu el viața, tumultul, „nebunia”, poartă un tricou pe care scrie „Orgasm Donor” și are o zgârietură adâncă pe obraz și o lumină extraordinară în ochi, cu care simți c-ar putea pârjoli lumea.

Citește continuarea pe yorick.ro

La final de Centenar, la Teatrul Naţional Bucureşti, „Pădurea spânzuraţilor” după Liviu Rebreanu, în regia lui Radu Afrim este spectacolul care fără să aibă niciunul dintre însemnele patriotarde fluturate bezmetic pe scene şi prin pieţe, sărbătoreşte cel mai distins, sincer şi autentic patriotism; suta de ani pe care am laudat-o de-a valma, este de această dată privită cu ochi trişti, dar foarte inteligenţi, care ne-o arată îmbrăcată frumos estetic şi purtătoare de sens profund. Montarea de la Sala Mare este un eseu foare personal şi asumat al unui artist care ne arată de la înălţimea scenei, limpede şi clar, cine suntem noi cei de azi în raport cu „istoria glorioasă” pe care ne grăbim să o papagalicim ca pentru a primi o notă bună. Radu Afrim are acel soi rar de patriotism amar pe care îl foloseşte cu inteligenţă pentru a crea un spectacol-monolit despre conştiinţa românească.

Pornind de la un scenariu foarte bine decupat, o adaptare riguroasă şi bine structurată a romanului, constructul spectacolului e ca o mandala din nisip colorat perfect desenată de călugări budhişti. Scenografia, light designul, coregrafia, video mapping-ul, universul sonor, fiecare element creativ în parte e plin de amănunte şi are o poezie a sa în acest tablou kinetic perfect armonizat. Vizual, „Pădurea spânzuraţilor” are spectaculozitate şi consistenţă. De la casa ai cărei pereţi par că se distorsionează odată cu conştiinţa personajului principal, la sunetele grave, de joasă frecvenţă care acompaniază ameninţător, a piază rea parcă, parcursul prin viaţă, spre moarte al lui Apostol Bologa, la mişcările frânte ale soldaţilor care compun un cor al unor robi ai conformităţii şi fricii sau la mâinile îngropate care nu îşi mai pot uni cele trei degete încremenite pentru închinare, scenă de scenă, detaliu cu detaliu, imaginile create rămân bine impregnate în memoria colectivă a spectatorilor datorită forţei de expresie.

Dincolo de această împlinire spectaculoasă de mijloace tehnice şi artistice, spectacolul lui Radu Afrim este mai mult decât o demonstraţie de creativitate şi talent. Mesajul foarte clar, citat încă de la ridicarea cortinei într-o superbă metaforă vizuală şi sonoră: tinerii la bustul gol, cu fierăstraie electrice în mână stau încremeniţi şi tăcuţi cu buturugile proaspăt retezate la picioare alături de o femeie care poartă pe chip şi în glas urmele unei vieţi lungi şi bogate şi doineşte din tot sufletul, într-o tânguire a vocii şi a trupului. Trecutul şi prezentul stau faţă în faţă, alături, dar nu ştiu cum să comunice. Fiorul emoţiei se instalează în primele secunde ale acestui spectacol de aproape patru ore. Şi rămâne constant până la final, cu câteva vârfuri de intensitate – scena în care o statuie a unui soldat rănit rosteşte de pe soclu ultimele rânduri scrise iubiei de acasă în timp ce un cuplu de azi îşi exprimă iubirea în jurul lui şi al unei sticle de Coca-Cola, scena mărturisirii lui Klapka în care o pădure de copaci desfrunziţi se transformă în clopote care bat a iertare şi condamnare, scena unui spital de campanie în care fiecare îşi plânge durerea fizică şi frica sufletului, scena în care un Bologa aflat pe marginea prăpastiei curajului încearcă să le vorbească oamenilor prezentului care merg pe o cărare şerpuită cu ochii ficşi în lumina ecranelor la purtător sub ochii unui Iisus al lui Da Vinci care se închid a necredinţă, într-o imagine deloc iconoclastă şi nici habotnică, ci revelatoare, scena monologului unei mame care presimte că îşi vede fiul pentru ultima dată, scena unei gropi comune care se luminează triptic, treptat pentru Apostol, Conştiinţa lui şi Ilona, scena finală în care toate răzmeriţele, revoltele şi războaiele prezentului se precipită în scene ca mitraliate asupra noastră în timp ce trecutul şi prezentul mor pe scenă.

Citește continuarea pe yorick.ro

Viața artistică se târăște și ea tot înainte. Cu inerțiile ei, cu ciudățeniile ei și cu victoriile ei. Ce fac teatrele, de exemplu? Toamnă fiind, culeg și ele roadele. În capitală, „Nottara” tocmai a lansat pe 25 noiembrie un spectacol nou, „Noaptea umbrelor” de Horia Lovinescu, în regia lui Dan Nasta, iar cu aproape trei săptămâni în urmă la Teatrul L.S. Bulandra a avut loc premiera cu „Voluptatea onoarei” de Luigi Pirandello, spectacol regizat de Valeriu Moisescu. Oamenii de cultură deplâng moartea recentă a dramaturgului Teodor Mazilu, care „nu mai scrie”, cum își intitulează reputatul critic de teatru Valentin Silvestru articolul publicat în „Teatrul azi” chiar în noiembrie. Pentru el, „Teodor Mazilu este, prin excelență, comediograful umanist (și-a iubit cu patimă semenii”) al unei epoci ce se construiește negând, cu violență revoluționară, legitimată istoric, tot ceea ce-i contrariază idealul și cade în delict de inautenticitate”.

Pe 27 noiembrie 1980, la Teatrul Mic are loc un eveniment care va conta mult mai mult decât își dau seama acum protagoniștii lui: premiera spectacolului „Maestrul și Margareta” după Mihail Bulgakov, în regia Cătălinei Buzoianu.

Angajată prim-regizor la teatrul de lângă Cercul Militar în urmă cu un an, regizoarea are deja la activ creații importante și diverse, deschiderea ei față de mai multe estetici și formule fiind una dintre calitățile care vor rămâne constante în lunga ei carieră. După câteva montări la acest teatru, pentru toamna lui 1980 le-a pregătit spectatorilor o creație mai mult decât îndrăzneață, care se va dovedi de neuitat pentru o bună parte din public. Spectatorii vor lua cu ei acasă imagini terifiante, imagini infernale, sunete, șoapte, forme, mișcări, chipuri și gânduri. Destui dintre ei le vor păstra în memorie ani, zeci de ani.

Iată, un om de teatru din România are curaj să pună în scenă povestea din romanul polivalent, multifațetat, infernal și strălucit al lui Bulgakov, îndrăznește s-o decupeze pentru a o prezenta în fața spectatorilor, pe o scenă dintr-o țară care cunoaște foarte bine infernul, care îl trăiește zi și noapte, se încumetă să organizeze materia proteică a romanului într-o structură ce poate fi cuprinsă pe scenă, în ideea de a trimite tot timpul dincolo de ea, mult dincolo de ea. „Opțiunea Teatrului Mic pentru acest text și această formă de spectacol”, scrie în caietul-program Michaela Tonitza-Iordache, autoarea dramatizării, „se justifică prin aderența sa la programul estetic și ideologic al acestui teatru, prin fondul profund realist și mesajul umanist și pilduitor pe care opera lui Bulgakov îl aduce oamenilor”.

Liana Manțoc (cum apare și pe afiș, și în caietul-program), creatoarea costumelor, colaborase cu regizoarea, la Teatrul Mic, la „Să-i îmbrăcăm pe cei goi” de Luigi Pirandello în 1978 și, un an mai târziu, la „Nu sunt Turnul Eiffel” de Ecaterina Oproiu și urma să lucreze cu ea încă două decenii, simțindu-se „copleșită” de gândirea și de seriozitatea ei, cum avea să declare la ediția din 2018 a Festivalului Național de Teatru, care a sărbătorit-o pe Cătălina Buzoianu.

Decorul semnat de Andrei Both urma îndeaproape principiul stabilit de regizoare, formulat astfel de ea însăși în caietul de regie: „Spectacolul este conceput pe sistemul unor oglinzi paralele, fiecare personaj (cu excepția grupului <satanic> și a Margaretei) având corespondențe dintr-un plan (cel contemporan) în celălalt (cel istoric, biblic)”.

Rafinamentul și importanța elementului vizual sunt remarcate chiar de la prima reprezentație, cronicarii punctând cu toții aportul scenografiei la o construcție remarcabilă. Trimiterile la pictura lui Magritte sau la tablourile lui Delvaux sunt scoase în evidență, ca și sonoritățile de operă expresionistă care străbat scena în atmosfera onirică a poveștii atât de apropiate, se știe, de „Doctor Fastus”. „Un decor ce se dezvăluie treptat, în etapele călătoriei inițiatice parcurse de Bezdomnîi, un decor care se ridică la semnificațiile operei”, scrie Mira Iosif în cronica pe care o publică în numărul din decembrie 1980 al revistei „Teatrul azi”, adăugând: „Dincolo de pereții albi ai clinicii-temniță vătuită, înșelător-ospitalieră și funest-primitoare, se ridică un alt zid, din cărămidă igrasioasă: locuința-vis de dragoste și creație a Maestrului, un spațiu sinistru, înăbușitor, pândit de intruziunea agresivă a lumii. Dinapoia lui, scena, întreagă, cuprinde, într-o reprezentare simbolică și rafinat-naivă, un univers dantesc din care nu lipsesc hrubele Infernului, cercurile Purgatoriului și treptele către un cer lipsit de stele, dar obsedat de <discul de argint> al Lunii. Portița turnantă, locul fatal pentru Berlioz, capătă un rol decisiv în plantația scenică, un rol multifuncțional, dovedindu-se mai ales un instrument de tortură, o roată a destinului, folosită de suita infernală”.

Citește continuarea pe yorick.ro