Se uită iari și iar și filmulețele cu Laura, încercând să pună cap la cap ultimele ei zile, dar în timp ce încearcă să înțeleagă de ce a murit, încearcă să înțeleagă rolul pe care l-a jucat el în tragicul eveniment.

„Otto Barbarul” este debutul regizoral de lung metraj al Ruxandrei Ghițescu și zilelea acestea participă în competiția finală a Festivalului de Film de la Sarajevo. Înainte de premiera filmului, Ghițescu a stat de vorbă cu revista Variety.

Ne poți spune la început de unde ți-a venit ideea pentru acest film?

Ideea acestui film mi-a venit când eram gravidă cu fiica mea. Cred că a venit din acea nevoie a mea ca viitor părinte de a înțelege mai bine acea perioadă de adolescență, care a lăsat o amprentă asupra mea. Îmi amintesc că eram foarte singură în acea perioadă și nu reușeam să stabilesc o legătură cu părinții mei. De aceea, cred că aceasta a fost nevoia de a mă întoarce în acea perioadă și să înțeleg perspectiva unui adolescent.

Deseori mă surprind reflectând asupra experiențelor care au avut cel mai mare impact asupra existenție mele și observ cât de mult am evoluat datorită lor. Totuși, sunt unele momente când acele experiențe îmi provoacă rușine despre ce fel de persoană eram, și mă mai tem că poate mai sunt așa. De la greșeli mici și elecuri, la greșeli vitale și întâmplări nefericite, toate fac parte din trecut și sunt imperfecte, și este important să fim conștienți de asta. Dacă procedăm așa, vom fi nevoite să recunoaștem efectele obiective ale comportamentului nostru, să ne asumăm responsabilitatea pentru acțiunile noastre și să ne cerem iertare în fața celor care trebuie.

Realitatea trecutului este fixată bine, dar percepția noastră și înlețesul pe care îl punem pe seama lor nu sunt. Deși nu putem schimba adevărul despre ceea ce am făcut sau ce am fost, ne putem schimba atitudinea față de acele fapte.

Cu alte cuvinte, modul în care privim trecutul este o alegere. Putem alege să-i permitem trecutului să ne definească sau putem alege să învățăm din el și să mergem mai departe liberi. Este evident, bineînțeles, că nu există niciun avantaj în privința primei opțiuni. Deci, cum realizăm a doua opțiune?

Precum majoritatea lucrurilor în viață, să începem să controlăm poveștile nostru necesită timp și intenție. Trebuie să fim capabili să privim în urmă la viețile noastre și să ne întrebăm: „Cu ce aspecte ale trecutului mă lupt să mă împac?” și „Cum aș putea încadra altfel modul în care mă raportez la acele evenimente?” Fără o suficientă reflectare, nu vom putea să recunoaștem modelele de gândire și comportament care ne-au adus aici unde ne aflăm acum sau să le realiniem la scopurile noastre de viitor.

Când mă gândesc la viitor, îmi vine în minte nenumărate nerealizări și oportunități cărora le-am dat cu piciorul – priorităție eronate, scopuri egoiste și decizii greșite. Și lista poate continua. Și, totuși, oricât de mult mi=aș dori să uit acele greșeli, conștientizarea lor face posibilă despărțirea de sensurile pe care i le-am dat. Conștientizarea greșelilor din trecut mă ajută să recunosc și să elibereze strânsoarea cu care se țineau de identitatea mea.

Nu sunt suma deciziilor din trecutul meu și nici tu nu ești. Conștientizarea trecutului îmi permite să înțeleg sensul pe care i l-am dat și să merg mai departe. Indiferent de cât de imperfect ne este trecutul, întotdeauna putem alege să învățăm din el, știind că fiecare nouă decizie care se află înaintea noastră este o șansă de a ne remodela povestea.

Fără examinarea trecutului, suntem condamnați să-l repetă. Dacă îl luăm în considerare cu adevărat, vom descoperi curând puterea de-al vedea în lumina unei povești și mai importante. Așa cum a scris și Shakespeare: „Ceea ce a trecut este abia prologul.”

Un text de Mirela Constantin

Inimile frânte în dragoste fac parte din experiența noastră de viață, iar o despărțire este un episod pe care nu vrem întotdeauna să-l uităm. Alegem de multe ori să fim recunoscători pentru ce am primit, pentru experiență și amintiri frumoase, și tot ceea ce ne învață acea etapă.

Este o perioadă în care stăm mai mult cu noi și cu cei dragi, cu amintirile noastre și încercăm să învățăm ceva din fiecare etapă. Asta ne poate apropia mai mult și ne poate uni. De aceea ne-am gândit ca în comunitatea Zaina să putem împărtăși din amintirile noastre.

Încearcă și răspunde la aceste întrebări:

1. Cum s-a întâmplat?
2. Ai resimțit totul ca pe o pierdere?
3. Cum ai gestionat durerea de a pierde pe cineva la care ai ținut?
4. Dacă privești acum în urmă, sunt lucruri pe care le-ai face altfel?
5. Ce ai învățat despre tine în urma acestei experiențe?
6. Dacă ai putea vorbi cu persoana care ți-a frânt inima, ce i-ai spune?
7. Ce sfat i-ai da variantei tale mai tinere pentru a trece peste o despărțire?

Așadar, așteptăm poveștile voastre până joi 30 aprilie, urmând ca ele să fie publicate pe site, vineri 1 mai, într-un artocol sub titlul „Cum mi-am petrecut prima despărțire”.

Suntem nerăbdători să-ți aflăm povestea, să ne spui ce ai învățat din această experiență și cum ți-ai petrecut prima despărțire. În articol îți vom folosi doar prenumele, dacă și tu ești de acord.

Povestea sa incepe in Evul Mediu, la niste manastiri din jurul Parmei, unde calugarii incepusera sa faca o branza tare, diferita de alte sortimente de pana atunci. Pana la Renastere, nobilimea a ajuns sa produca aceasta branza pentru consumul propriu. La acea vreme, parmezanul era cunoscut sub denumirea de „caseum paramensis” in latina, cu timpul localnicii scurtand denumirea.

Pana in secolul al XIV-lea, parmezanul a calatorit de la locul sau de origine pana in Toscana, navele care plecau de acolo transportand-o in alte porturi mediteraneene.  Datorita stranselor legaturi dintre nobilimea italiana si cea franceza, parmezanul a devenit popular si in Franta, de multe ori francezii primind aceasta branza in dar de la vizitatorii din Parma.

In 1954, parmezanul a fost denumit oficial Parmigiano-Reggiano, denumire imprimata prin marcaj de puncte pe fiecare bucata de branza. Celelalte sortimente de parmezan care se gasesc in comert sunt doar imitatii ale acestui produs.

Parmezanul este fabricat din lapte de vaca nepasteurizat. Laptele integral, muls de dimineata, se amesteca cu lapte degresat in mod natural (care se obtine prin pastrarea laptelui in vase mari de mica adancime pentru a permite separarea smantanei), obtinut din mulsul din seara precedenta. Rezulta un amestec partial degresat. Acest amestec este pompat in cuve captusite cu cupru (cuprul are proprietatea de a se incalzi si a se raci repede).

Citește continuarea AICI

Atunci când o priveşti, retrăieşti momentul şi ce te-a determinat atunci să faci poza. Albumul din copilărie ne transpune pas cu pas la momentele şi trăirile de atunci. Privind la poza în care copil, în primele zile din viaţă zâmbeam, acum adult, pentru o clipă retrăim clipa magică de atunci. În spatele fiecărei fotografii se ascunde o poveste trăită de fiecare dintre noi şi retrăită atunci când o privim. De fapt fotografiile sunt ca un serial despre viaţa noastră şi fiecare în parte reprezintă un mic episod din documentarul realizat chiar de noi, într-un mod atât de simplu, dar cu o reprezentare complexă, a clipelor trăite, de neuitat şi imortalizate pe o foaie de hârtie.

Fotografia nu este o simplă imagine şi atât, în ea este captată o parte din sufletul nostru şi trăirile noastre. În ea ne regăsim uşor momentele de fericire, tristeţe, încântare, în ea ne revedem pe noi şi tot ce am iubit, iubim, însă de cele mai multe ori o ignorăm şi o lăsăm deoparte, uitată de timp. Există atâtea terapii de vindecare a sufletului pierdut, de regăsire a speranţei şi a unei căi de continuare într-un echilibru al vieţii, dar eu aş lua în calcul terapia prin fotografie.

Oamenii sunt tentaţi să uite uşor că pe tot parcursul vieţii au avut parte de nenumărate călătorii şi popasuri de împlinire, fericire, realizări, momente însoţite de glorie. Mai toţi suntem predispuşi într-un mod ironic, să păstrăm cât mai vie partea eşecului şi ne lăsăm copleşiţi şi înnecaţi într-un ocean de dezamăgire. Fotografiile sunt vii, iar sufletul lor va dăinui în ciuda trecerii anilor. Sunt imaginea vieţii noastre şi da, îmi întăresc convingerea că terapia cu fotografie ar funcţiona atunci când ai impresia că în viaţa ta nu s-a petrecut nimic important şi că totul pare o iluzie. Priveşte atent şi redescoperă în fotografie, toate momentele minunate care au făcut parte din tine şi care îţi alcătuiesc viaţa. Sunt preţioase, au suflet şi reflectă cel mai bine tot ce ai uitat că a existat odată, imaginea din fotografie este viaţă, viaţa ta!

Povestea Anei Aslan… Mulți au citit-o și mai mulți au ascultat-o! Ana Aslan a pus bazele geriatriei românești și a inventat produse revoluționare pentru tratarea afecțiunilor specifice celor mai în vârstă. Linia de cosmetice lansată de ea se bucură încă de un succes internațional, la fel și tratamentele medicale. Pentru invenţia sa, Ana Aslan a ajuns celebră pe tot mapamondul şi a fost supranumită „Femeia care a învins bătrâneţea”.

Ana Aslan şi-a câştigat un renume în istoria medicinei, graţie descoperirii beneficiilor terapeutice ale procainei, ingredientul de bază al medicamentului Gerovital H3, produs original românesc, cunoscut la nivel mondial pentru efectul său de întârziere a procesului de îmbătrânire. Capete încoronate, şefi de stat, capete de afiş ale politicii mondiale, scriitori celebri, vedete ale scenei şi ecranului s-au perindat de-a lungul vremii prin cabinetul acestei mari doamne a medicinei, în căutarea elixirului tinereţii.

Unde s-a născut celebrul medic

Celebrul medic s-a născut la Brăila în anul 1897 şi a urmat cursurile Facultăţii de Medicină din Bucureşti. Din anul 1952 a devenit director al Institutului de Geriatrie, reprezentând una dintre emblemele gerontologiei medicale mondiale.

A creat Gerovitalul H3, produs biotrofic  de origine românească, şi a înfiinţat primul institut dedicat luptei contra bătrâneţii şi bolilor vârstei a treia. A muncit 12 ore pe zi, a renunţat la viaţa personală şi a nu a regretat nicio secundă sacrificiul. „Eu nu trăiesc în trecut. Eu în general trăiesc în prezent şi viitor. Nu mă gândesc la trecut, nici măcar nu îmi amintesc de trecut. Cred că altă trăsătură care m-a ajutat este aceea că nu regret nimic. Aşa am fost în viaţă şi aşa sunt acum. Nu regret nimic, nici lupta pe care am avut-o, nici că sunt singură, nimic! Da, eu aşa sunt!” , aşa se descria Ana Aslan .

Când avea numai 13 ani a rămas orfană de tată și familia ei s-a mutat la București. La început Ana visa să ajungă pilot și  chiar a zburat cu un mic avion, tip Bristol-Coandă. Însă, ulterior a decis să devină doctor, în ciuda împotrivirii mamei sale. Ca să-i arate cât era de hotărâtă în alegerea acestei cariere, tânăra Ana a intrat în greva foamei, până când mama sa a renunțat să se mai opună.

S-a înscris la Facultatea de Medicină, pe care a terminat-o în 1922. În timpul primului război mondial a îngrijit soldații răniți pe front, iar în1919 a lucrat alături de neurologul Gheorghe Marinescu. În 1949 a devenit șefa secției de Fiziologie a Institutului de Endocrinologie din București, moment decisiv în viitoarea sa cariera de gerontolog.

Cine s-a bucurat de tratamentul Anei Aslan?

Evaluarea clinică a Gerovitalului pe 7.600 de pacienți a determinat omologarea sa în anul 1957 și trecerea la producția de serie sub forma de fiole, iar cinci ani mai târziu și sub formă de drajeuri, cremă terapeutică și lotiune capilară. În următorii ani mii de persoane au testat acest produs și au observat că procesul de îmbătrânire este incetinit cu aproximativ 40%.

Printre personalitățile care au beneficiat de acest tratament se numără: Mao Zedong, Charles de Gaulle, Pablo Picasso, Sir Winston Churchill, Charlie Chaplin, Marlene Dietrich, Konrad Adenauer, Aristotle Onassis, John F. Kennedy.

În 1980,  Ana Aslan inventează, tot împreună cu farmacista Elena Polovrageanu, un alt produs geriatric, Aslavital, folosit ca tratament profilactic pentru afecțiuni cerebrale și cardiace specific bătrânilor, dar ți pentru tratarea pierderii memoriei. Rezultatele satisfăcătoare au determinat-o să caute o compoziție care potența efectele benefice ale procainei și a continuat cercetările împreună cu farmacista Elena Polovrageanu.  Ana Aslan a murit în anul 1988, la venerabila vârstă de 92 de ani. În anul 2001, a fost creată Fundația Internațională Ana Aslan, iar în 2008 s-a înființat la București o clinică de geriatrie care treaeaza și previne bolile specifice bătrâneții.

Dieta Anei Aslan

Regimul alimentar adoptat de Ana Aslan în anii ’60 este extrem de apreciat şi în secolul 21, potrivit informațiilor antenasatelor.ro.  Din punct de vedere al alimentatiei, o zi din viața Anei Aslan arăta aşa: micul dejun, gustare, prânz. Aceasta lua prânzul maximum la ora 13:30, iar cina în intervalul 18:00 – 19:00. „Întodeauna lua masa la 1:30, îmbrăcată, chiar dacă era singură la masă, cu o ţinută frumoasă, cu bijuterii, respecta acest ritual”, povesteşte Ioana Preda, menajera Anei Aslan.

În plus, Ana Aslan era obişnuită să mănânce corect şi sănătos, la ore fixe. Medic fiind, a adus această bună cuviinţă a hrănirii şi în dieta pacienţilor săi. Totul trebuia să fie cât mai natural, trebuiau evitate alimentele din conservă. Alimentaţia era menită să aducă în mod natural ceea ce are nevoie organismul. Fără substanţe inutile. Multe legume, multe fructe şi, bineînţeles, multă mişcare. Aceasta e dieta Anei Aslan.

La capitolul carne avea un fel de clasificare: carnea de vacă, peştele, pasărea, miel/oaie, porc. Apoi recomanda ficatul, limba, în general carne de la animalele care se hrănesc, la rândul lor, mai curat. Şi toate rasol! Câteodată, le prefera făcute le cuptor.

„Avea şi mâncăruri preferate: supă de vită clară, cu crutoane, pătrunjel şi piper, crap pe varză murată, pană de somn, rasol de şalău cu lămâie, sărmăluţe fără orez, pilaf de pasăre, curcan, ciuperci cu caşcaval la cuptor. Şi avea şi o slăbiciune dulce: îi plăcea tortul Buturugă, făcut în casă, afirma fosta menajeră a Anei Aslan.

Citește și:

Speranţe. Vise. Tinereţe. Aspiraţii. Toate s-au făcut scrum şi s-au înalţat odată cu fumul gros pe 30 octombrie 2015, când infernul s-a dezlănţuit fără milă în clubul „Colectiv“, de pe strada Tăbăcarilor. Cei mai norocoşi au învins iadul. Şi au reuşit să iasă. Alţii s-au salvat şi s-au reîntors după cei dragi. Nu au mai ieşit nici ei. Au fost cupluri care aşteptau să se căsătorească, dar care au murit împreună.

Alţii au fost salvaţi de o bere sau de o banală întârziere la serviciu. Au fost schimburi de vieţi pentru doar 100 de lei. Au fost ţipete, urlete şi multă disperare. Au fost eroi. Poveşti nescrise. Fum. Flăcări nemiloase. Vineri noapte, pe 30 octombrie, s-a ars în carne vie. Să fi fost destin? Să fi fost noroc? Să fi fost soartă? Cine poate şti… Multe întrebări fără răspuns. Singura certitudine: s-a produs cea mai mare tragedie a ultimilor 20 de ani. La trei ani de la tragedia care a îngenuncheat România, întrebarea este ce s-a schimbat?

Săptămâna trecută s-au împlinit trei ani de la acel moment care ne-a atins sufletele fiecăruia dintre noi, indiferent dacă în acea seară neagră am pierdut sau nu pe cineva. Cei care au rămas îi plâng pe cei dragi. A rămas durerea, au rămas imaginile acelei seri, flăcările, fumul gros. Au rămas și poveștile pe care avem datoria să le spunem, nu doar an de an, ci în fiecare zi.

Corina Gabriela Ioniță este din Urziceni şi locuieşte în Bucureşti. Absolventă de Drept, este una dintre victimele din Colectiv. După o luptă asiduă, a reuşit să iasă la suprafaţă, printre lacrimi de durere, chin şi nepăsare.

30 octombrie 2015 ar fi trebuit să fie un motiv de bucurie, o seară de neuitat, cu atât mai mult cu cât se afla în club pentru prietenii ei, Mădălina şi Andrei Găluţ, solistul trupei „Goodbye to Gravity”, singurul membru care a supraviețuit. Corina a acceptat să acorde un interviu pentru revista Yorick și să ne povestească care este viața ei la trei ani de la #Colectiv. O întreb dacă simte că s-a schimbat ceva. Este însă dezamăgită…

„Nu s-a schimbat absolut nimic. În orice caz, nu în bine. Dimpotrivă: condițiile din spitale s-au înrăutățit, legea le permite patronilor de localuri să funcționeze pe propria răspundere, banca de piele a dispărut fără ca noi să știm măcar, de dosarul Colectiv nu mai zic… ”, își începe povestea Corina.

Cineva acolo Sus a iubit-o pe Corina în acea noapte. În tot acel haos, printre țipete și strigăte disperate de ajutor, cineva a salvat-o. Dumnezeu a vrut ca ea să trăiască.

Nu m-am lăsat, am luptat cu ultimele puteri…

„Viața mea s-a schimbat enorm după Colectiv, așa cum s-a schimbat pentru toți cei implicați într-un fel sau altul. Am avut șansă. E tot ce pot spune. Cineva m-a salvat în acea noapte. Cineva a vrut ca eu să trăiesc. Teoretic, șansele erau minime. Eu mi-am pierdut cunoștința acolo, în club, înainte de a ajunge în apropierea acelei uși blocate. Am rămas printre ultimii captivi. Am fost scoasă de pompieri la 40 de minute de la izbucnirea incendiului. Mi-am recăpătat cunoștința în ambulanță.

Am stat în Elias până pe data de 8 noiembrie, data ultimului transport în afară. Am aflat fix în acea zi, în jurul prânzului, că voi pleca. Se înrăutățise starea unei alte paciente și am plecat eu în locul ei. A fost șansa vieții mele. Acea fată nu a supraviețuit. Am plecat în Marea Britanie cu trei bacterii letale, iar la întoarcere, în timp ce mergeam în Elias la pansat, mi-au dat o a patra bacterie, de bun-venit. Am fost abandonată, a trebuit să umblu singură, înnebunită, cu pielea încă necrescută pe spate, pe la Casa de Asigurări de Sănătate, după concediu medical, pentru că nu îmi era recunoscută perioada spitalizării în străinătate, nu îmi găseam cardul de sănătate, nu îmi găseam clinică de recuperare, toți mă refuzau, a fost cumplit. Dar nu m-am lăsat, am luptat cu ultimele puteri cu acest sistem bolnav și se poate spune că l-am învins, deși statul nu a făcut nimic altceva pentru mine, în afară de acest transfer”.

Da, se poate spune că am primit în dar o nouă viață!

Coșmarul Corinei nu s-a oprit aici. Au urmat alte dezamăgiri atât personale, cât și profesionale. Recunoaște însă că, în ciuda tuturor greutăților, după Colectiv parcă ar fi primit o viață nouă…

„După 6 luni m-am întors la muncă și am fost concediată, pentru că arătam dizgrațios, am încheiat o relație veche de 11 ani… întreaga existență mi-a fost dată peste cap. Am strâns din dinți și am mers mai departe. Da, se poate spune că am primit în dar o nouă viață, viață care a început cu ce a fost mai greu, recuperarea. Acea perioadă a fost cumplită, mult mai grea decât perioada spitalizării, deoarece acasă nu mai aveam morfina care să mă aline, nu mai eram monitorizată 24 de ore din 24, nu mai aveam un psiholog la dispoziția mea, zilnic.

Sentimentul neputinței mă sufoca, pur și simplu. Eram extrem de nervoasă și nesuferită. Practic, tot ce lucram ziua, noaptea se pierdea. Stăteam la recuperare câte 3-4 ore pe zi, căpătând astfel un anumit grad de mobilitate, dimineața mă trezeam la loc, înțepenită. Am învățat multe lucruri de la zero. Am muncit enorm, am clacat de multe ori, am urlat, am izbit pereții, m-am întrebat de ce tocmai eu. A fost un proces lung și dureros, dar încă o dată spun, mă consider unul dintre norocoși. Am ars și am inhalat fum în proporții ideale, dacă se poate spune așa. Cât să îmi pierd cunoștința și să cad la podea. Acolo nu m-au mai ajuns nici flăcările, nici fumul”.

„Dacă ea nu m-ar fi căutat, eu nu aș fi mers poate niciodată în acel club”

O întreb dacă era prima dată în Clubul Colectiv, dar mai ales de unde știa de concert. A fost întâmplare, a fost destin? Cine poate ști… Mărturia Corinei este una cutremurătoare.

„Da, mă aflam pentru prima oară în clubul Colectiv, nu eram o împătimită a genului și nici familiarizată cu fenomenul underground românesc. Mă cunoșteam cu Mădălina Strugaru din 2004, am fost colege de facultate. După absolvire nu am ținut legătura. M-a contactat ea, cam cu două luni înainte de concert, spunându-mi că i-a venit imaginea mea în mine și astfel a hotărât să mă caute. Dacă ea nu m-ar fi căutat, eu nu aș fi mers poate niciodată în acel club. În cele două luni în care am reluat relațiile, mi-a povestit despre viața ei prezentă, era extrem de fericită cu Andrei, se iubeau și asta se vedea. Astfel l-am cunoscut pe Andrei și am aflat ce cântă. Îmi amintesc că am fost șocată de cât de buni sunt. Era greu de crezut că o trupă de asemenea nivel cântă prin astfel de beciuri. Mi s-a părut nedrept. Într-o lume normală, această trupă ar fi trebuit să adune zeci de mii de oameni pe stadioane, dar în România totul se întâmplă pe dos”.

Povestea Corinei, ca de altfel a tuturor celor care s-au aflat în acel club în seara fatidică este una care te lasă fără cuvinte. Te trec fiorii și ascultând cuvintele ei, învățăm să prețuim viața mai mult.

„Colectiv m-a învățat că nu aveam niciun motiv înainte să nu îmi iubesc viața. Colectiv m-a făcut să înțeleg ce dar de mare preț este viața și modul în care trebuie ea trăită. Fără limite, fără resentimente, fără a amâna nimic„.

Eu cred că totul se întâmplă cu un scop!

Cum s-a așezat viața Corinei la trei ani de la Colectiv: „Viața mea a reintrat oarecum pe făgașul normal, mai am de făcut mici intervenții de ordin estetic. Am absolvit, într-adevăr, Facultatea de Drept și un master în Științe Penale, în cadrul Academiei de Poliție „Al. I. Cuza”. Nu am profesat nicio secundă în domeniu. Nu am putut pătrunde în sistem pe nicio cale, deși am încercat. Lucram într-o casă de amanet la momentul tragediei. Acum lucrez în Administrația Publică, este un pic mai bine. După externare, m-am gândit să rămân în UK, de mai multe ori, dar nu a fost să fie. Eu cred că totul se întâmplă cu un scop. Poate că mai am lucruri de făcut aici”.

Trebuie să ne cerem drepturile demn și ferm

Corina crede în schimbare, însă susține că, în primul rând, schimbarea vine din noi. „Pentru a schimba felul în care suntem tratați de către cei care alcătuiesc sistemul, trebuie să ne schimbăm noi, în profunzime. Trebuie să renunțăm la mentalitatea asta de loseri, trebuie să ne cerem drepturile demn și ferm și trebuie să le arătăm că nu mai acceptăm umilințe. E greu, dar nu imposibil. Oricum, o astfel de schimbare majoră, la nivel de mentalitate, nu se poate produce peste noapte. E nevoie de timp…”.

Ziua în care vom renunța, va fi ziua în care vom muri

Ce am învățat cu toții după tragedia din Colectiv? Răspunsul Corinei este unul trist.

„Oamenii nu au învățat absolut nimic, din această tragedie. Ba chiar s-a uitat Colectiv. Sau, dacă nu au uitat, unii oameni s-au săturat să tot audă despre noi. Au impresia că ni s-a acordat prea multă atenție. Dar asta a fost și ideea, noi am apărut tocmai pentru ca astfel de tragedii să nu se mai întâmple, pe viitor. Eu nu am vorbit pentru mine, nu am avut nimic de câștigat din această expunere, am vrut doar ca toată lumea să afle cam la ce nivel suntem și să înceapă să se miște. Noi am tras semnalul. Am demonstrat în acești trei ani, că, unindu-ne, putem muta munți. Greu, dar ne-am mișcat, chiar dacă au existat și acțiuni care ne-au tras înapoi. Nu renunțăm, pentru că ziua în care vom renunța va fi ziua în care vom muri”.

Mara Răducanu

Singură la 12 ani…

Avea 12 ani atunci când a rămas și fără singurul părinte care o creștea – pe ea și pe frații ei. Fără mama ei. Atunci a simțit că s-a năruit pământul, căci rămăsese fără cel mai mare sprijin. Fără dragostea mamei.

După înmormântare, povestește Diana, a fost un moment-cheie, care, fără ca ea să-l conștientizeze cu adevărat la vârsta de atunci, i-a schimbat viața. Imediat după moartea mamei, mai toate rudele au sfătuit-o și chiar au insistat ca ea și frații ei să se mute la bunici. Undeva, printr-un sat de lângă Tecuci.

„Eram un copil foarte încăpățânat și, în ciuda insistențelor rudelor care îmi spuneau că nu este normal ca eu să rămân singură acolo, sincer, m-am gândit că, dacă mă mut la sat, nu o să am parte de nicio educație. La vârsta aia, chiar nu-mi dau seama de unde determinarea mea să rămân acolo singură. Bunicii, din fericire nu m-au obligat, deși ei erau tutorii mei legali. Și uite așa am rămas singură la Tecuci. Frații mei stăteau și cu mine, și cu bunicii, ei aveau atunci 16, respectiv 18 ani”, povestește Diana.

Viață de copil, luptă de adult!

Și, uite așa, fetița de 12 ani a învățat să supraviețuiască. Avea să devină peste noapte adult. Uneori primea ajutor de la o mătușă care venea și-i mai făcea câte-o porție de mâncare, însă doi ani de zile s-a descurcat singură. Cu banii o mai ajutau bunicii, dar avea și pensia de urmaș rămasă de pe urma mamei ei. Și este abia începutul poveștii…

„Îmi făceam temele, îmi plăteam facturile, făceam curat în casă. Dacă intrăm în domeniul paranormal, poate era și mama alături de mine să mă ajute. Acum, dacă mă uit în spate, recunosc, nu aș vrea ca propriul meu copil să se îngrijească singur la vârsta aia așa cum am făcut eu. Dar, nu știu, am avut așa o determinare…”, mărturisește Diana, privind în urmă.

Nu am stat să mă gândesc de ce eu, de ce mi s-a întâmplat mie…

„Au fost momente când îmi era greu. Îmi era dor de mama, îmi era dor să mă joc. Dar am luat ca atare şi tot ce am primit în viața mea, nu am stat să mă gândesc, de ce eu, de ce mie? Nu m-am întrebat de ce trebuie să trec eu prin asta, au venit şi le-am cărat în spate. Nu am stat foarte mult că mă gândesc de ce așa, nu mi-am permis. A fost modul meu de a lupta”, povestește Diana.

Diana și drumurile ei la București…

Cu bune, cu rele, viața fetiței din Tecuci își urma cursul. Își amintește că venea des la București, la doctor. Întotdeauna însoțită de bunica ei. Și, fiindcă știa că bunicii nu stau pe roze cu banii, s-a gândit să le facă o bucurie.

„Şi, în acei doi ani, veneam foarte des la București, pentru că am nanism hipofizar somatotrop, asta înseamnă că, la 31 de ani cât am acum, am o înălțime de 1.35. Și, revenind, atunci trebuia să merg la control periodic, aveam și un tratament experimental costisitor. Îmi amintesc că veneam cu bunica după mine. Știam că nu au de ajuns pentru un trai decent. Și era atunci o emisiune la Pro Tv cu Vintilă. Eu știam că bunicii nu au lemne. Acum, când mă gândesc, nu pot să cred că am făcut asta. Dar ce crezi, avem 13 ani și m-am dus la emisiunea aia, că știam eu că ajută oamenii care au nevoie. M-am dus direct în față, era o coadă de vreo 30 de persoane. Am zis: bunicii mei au nevoie de lemne”. Râde. Parcă a trecut o veșnicie de atunci, iar fetița Diana era capabilă să facă multe lucruri frumoase pentru cei la care ținea.

Atunci, a fost din nou un moment important în viața Dianei. Dumnezeu sau cineva acolo Sus știa cum aranjează puzzle-ul vieții ei.

„Presupun că am rămas în baza lor de date, pentru că pe la 14 ani am participat la campania aia de iarnă, cu Cristi Tabără, unde ajutau ei diverse cazuri. Apoi am fost și la emisiunea „Dăruiești și câștigi” parcă. Îmi amintesc că am primit atunci un televizor, un calculator şi o sumă de bani. Dar, recunosc, m-am atașat foarte mult de Cristi și de echipa lui, pentru că nu aveau niciun interes să mă ajute și totuși au făcut-o. Cred că și eu i-am rămas lui în minte, pentru că după câteva luni m-a sunat iar și mi-a zis ca a vorbit el pentru mine la Organizația „SOS Satele Copiilor” care deja activa de câțiva ani în România și însemna ceva mai mult decât orfelinatele din țara noastră, în care copiii mor de foame și rămân pe străzi”, povestește cu vocea ei plină de optimism interlocutoarea mea.

Un nou drum pentru Diana: de la Tecuci la București

Și, uite, așa, pentru Diana se întrezăreau și se deschideau orizonturi noi.

„A fost destul de greu, până la urmă au venit asistenții sociali la Tecuci, am făcut actele, dar niciodată nu m-am gândit eu ce va însemna asta cu adevărat. Știam că este ceva bine pentru viitorul meu, dar nu m-am gândit până când chiar nu am plecat de acasă spre București. A fost destul de greu să mă despart, am lăsat familia în urmă, chiar dacă au venit să mă viziteze. În timp, m-am acomodat”.

O rog pe Diana să îmi povestească puțin ce însemna această mutare și cum se desfășurau lucrurile.

„Sătucul ăsta este foarte bine gândit. Mai exact, sunt 15 case, fiecare casă are mamă socială cu 5-6 copii. Conceptul este să simți că faci parte dintr-o familie și să nu ai grijile unui adult. Și să crești frumos. S-au schimbat lucrurile, pentru că mi-am dat seama deodată că eu aveam niște griji pe care nu ar fi trebuit să le am la 12-13 ani. Atunci am realizat că nu era normal. Am început să merg la școală în București, eram în clasa a VII-a când am ajuns aici. Foarte frumos m-am acomodat și la școală, pentru că aveam pe cineva în clasă care era mică de înălțime, dar, cunoscându-mă pe mine, a fost fericită pentru că eu eram mai mică decât ea. Ne-am împrietenit. Trecând la liceu, am trecut și la pasul următor, mai exact în comunitatea de tineri a organizației. Aici nu mai ai o mamă care să aibă grijă de tine, ci ai un buget și te gospodărești tu”, își continuă Diana Borcea povestea.

A urmat apoi perioada alegerii liceului, iar Diana a demonstrat că este la fel de luptătoare și puternică în alegerile pe care le-a făcut.

Dragostea pentru limbi străine…

„Am făcut Liceul „Henri Coandă”, un liceu aviatic și, vă mărturisesc, acolo mi-am dezvoltat iubirea pentru limbi străine, deoarece studiam trei limbi. Inițial, am fost puțin dezamăgită, dar după aceea mi-am dat seama că am în clasă niște colegi geniali și că nu contează la ce liceu ești, ci colectivul şi profesorii. Şi am avut cea mai tare dirigintă”.

Destinul a ales cea mai bună cale pentru Diana

Apoi, pentru Diana a urmat o scurtă perioadă de căutări, de încercări și de decizii. A intrat la Facultatea de Litere, însă, dezamăgită de sistem, în anul doi a renunțat. A plecat pentru o perioadă scurtă la fratele ei în Italia. S-a gândit să facă o facultate acolo și s-a întors în România ca să-și ia niște acte de care avea neapărată nevoie pentru înscriere.

Și, din nou, destinul îi pregătise altceva. Avea alte planuri cu fetița care între timp devenise o domnișoară cu multe vise.

„Când am venit în România pentru acte, m-am întâlnit cu o fostă prietenă care mi-a zis că se dă admiterea la Facultatea de Limbi Străine. Așa că, am uitat cu totul de Italia și de planurile mele de acolo, m-am dus mi-am depus dosarul aici. Am dat admiterea, am dat două examene, am dat engleza pentru japoneză, iar italiană făcusem în liceu. Și am intrat. Pentru mine a fost un mare triumf. Pasiunile pot fi puternice și arzătoare, indiferent când te apucă. Atunci când am intrat la specializarea japoneză-italiană, aveam 22 de ani. Mi-a fost foarte greu, toți cei care învață limba asta își dau seama că este foarte greu, ca atare mai mult de jumătate dintre ei renunță prin anul III, pentru ca este foarte solicitant”, depănăm mai departe povestea.

Diana, în drumul spre visul cel mare!

Îmi mărturisește franc că și ea s-a gândit să renunțe, pentru că a simțit că este mult prea greu. Însă, în anul III, i s-a împlinit cel mai mare vis care practic avea să încununeze toată munca și toate sacrificiile de până acum.

„Există un studiu că limba japoneză îți folosește cealaltă parte a creierului pe care nu o folosești în mod normal. În anul III, mi-am depus actele și am aflat ca am intrat la Universitatea din Japonia. Bursa presupune să te duci acolo, studiezi un an şi te întorci și apoi îți dai licența. Pentru ei, este un fel de garanție că nu rămâi acolo. Eu nu aveam habar că universitatea asta este atât de bine văzută în Japonia. Eu eram fericită că sunt acolo, că mi-am îndeplinit un vis, că trăiesc niște lucruri frumoase. Chiar este o țară extraordinară”, spune emoționată Diana.

După anul de bursă, cineva îi făcuse o promisiune că se va angaja ca profesoară de japoneză. Cu o lună înainte de întoarcerea în țară, lucrurile s-a schimbat, iar treaba cu profesoratul a picat.

„Am fost foarte tristă, pentru că aveam drumul deja gândit. Și eram dezamăgită. Iar în drumul spre țară, când am terminat bursa, eram în avion, plângeam și lângă mine era o doamnă japoneză. Și am început să vorbim. Din ce mi-a povestit ea, lucra în turism. Era ghid. Și, tot discutând, mi s-a aprins așa un beculeț. Și am trimis un mail la o agenție de turism unde lucrez și acum. Inițial, m-am angajat coordonator. Acum sunt ghid de turism în cadrul companiei, pe italiană, engleză și mă pregătesc și de japoneză,  pentru asiaticii care vin în România. Și când le spun unde am studiat, mai exact la Universitatea Waseda, toți sunt uau… După Universitatea din Tokyo, este cam pe locul doi. Eu nici nu conștientizasem asta. Pentru mine fusese important că eram acolo, ca învățam acolo și că puteam să mă bucur zi de zi de miracolul Japoniei”.

Întâlnirea care i-a schimbat viața

O întreb dacă simte că această întâlnire cu limba japoneză, cu tot ceea ce înseamnă cultura japoneză i-a schimbat viața.

„A dat un alt sens și m-a completat. Eu în Japonia m-am simțit foarte bine, integrată. Ei sunt cunoscuți pentru buna lor conduită, pentru faptul că sunt educați. În România sunt momente, în care trebuie să ignor anumiți oameni și ne lipsește educația. Trebuie să mă concentrez și să ignor persoane care se întorc după mine pe stradă și spun: „parcă nu arăți a copil, câți ani ai?”. În Japonia, nu mi s-a întâmplat așa ceva niciodată. Te apreciază, că tu, un străin, te încumeți să înveți limba lor și îți mulțumesc. Eu îmi doresc la un moment dat să mă întorc în Japonia, cu gândul să rămân definitiv acolo”, mărturisește Diana.

Vorbim despre sacrificii, despre bucurii și dacă într-adevăr toate suferințele din viața ei au fost oarecum răsplătite de viață într-un alt fel. Și eternul ce s-ar fi întâmplat dacă…

„Da, nu am cum să nu mă fi gândit la un moment dat ce s-ar fi întâmplat dacă… Aș fi dat totul înapoi dacă am fi putut să continuam cu familia noastră, pe drumul nostru, așa cum trăiam noi, fără prea multe condiții financiare, dar eram împreună. Cu mama, cu frații mei. Și asta este mai important decât orice. Familia întotdeauna trebuie să vină pe primul loc şi nu mi se par deloc greșit că poți să faci sacrificii pentru persoanele iubite. Și ăsta este drumul firesc pe care l-aș fi urmat fără niciun fel de îndoială. Dar nu a fost să fie așa. Rămâne un fel de dorință utopică”, mărturisește Diana, retrăind parcă acele vremuri fericite alături de mama și frații ei.

Eu am luptat să ajung unde sunt…

„Și nu am avut de ales decât să iau drumul ăsta care a fost lung și greu. Nu mi-a fost ușor. Sună așa că sunt luptătoare, dar au fost momente în care mi-a fost foarte greu și puteam să ajung o drogată pe marginea drumului. Exista și posibilitatea asta. Dar a fost și firea mea să iau lucrurile ca atare și să nu mă plâng prea mult. Oamenilor le place ori să pună la zid, ori să ridice pe cineva în slăvi. Nu mi se pare normal. Dacă știi ce vrei de la viață, iei și măsurile necesare să ajungi acolo. Eu am luptat să ajung unde sunt. Mi-a plăcut să învăț, am avut niște oameni care au fost alături de mine. Inclusiv familia Marinovici din Tecuci. Ar fi egoist să spun că am făcut totul singură. Am avut noroc să dau peste niște oameni cu educaţie, care mă luau pe lângă ei și îi vedeam că citesc, că vorbesc lucruri inteligente și asta a fost esențial. Eu, la vârsta aia, am avut un exemplu bun. Ca atare, asta a devenit normalul meu. Vreau și eu să studiez, vreau și eu să văd ce citesc acei oameni în cărți”.

O întreb pe Diana dacă, după tot ce i s-a întâmplat, ea crede în destin.

„Nu știu dacă nouă ne este scris totul în viața asta. În funcție de fiecare credem în ceva şi da, putem să credem în soartă sau să nu… Eu cred că lucrurile au fost așezate. Dacă a văzut faptul că acest copil, adică eu, nu mai poate fi cu familia lui, să aibă o copilărie fericită, unde să nu aibă niciun fel de griji, unde să se joace, dacă asta nu a mai fost posibil, cumva Dumnezeu sau cine a fost, mi-a scos în cale ce-mi trebuia, dar nu mi-a făcut drumul nici prea ușor, ci suficient cât să vreau eu să lupt. Acum sunt într-o relație, am un job bun, frații meu care stau în Italia sunt bine, ne vedem, am o filosofie de viață anume”.

Un articol de Mara Răducanu

„Povestea noastră, aşa o percepeţi voi senzaţională… Noi o trăim pur şi simplu şi ni se pare minunată. M-am născut în Bucureşti şi am locuit într-un cartier pe Dealul Spirii. La curte… Şi aveam livadă şi viţă-de-vie… Aveam de toate în curtea aceea. M-am trezit într-un cireş înflorit, asta este prima mea amintire cu mine. Alegam prin podurile caselor cu verişoarele mele… Casa bunicilor era în aceeaşi curte. Aveam şi porumbei, şi căţei…”, îşi începe Cristina istoria. Continuă. „Am avut o copilarie fericită, însă prin ’89 ne-a demolat. Atunci, eu am primit un apartament de două camere. În 2000, l-am întâlnit pe Gabi, soţul meu și avem doi copii”.Cristina, cu care am stat de vorbă aproape două ore, este calmă, senină şi extrem de modestă.  Vorbeşte încet, ca şi cum nu ar vrea să deranjeze pe cineva, însă e cu adevărat o luptătoare. S-a întors în Bucureşti după câţiva ani buni de când nu a mai ajuns prin Capitală. Ironia sorţii, este bucureşteancă. Acum trăieşte în vârf de munte, în cătunul Cheia, comuna Rîmeţ din Munţii Apuseni, se spală la râu, găteşte, întotdeauna fără E-uri, se îmbracă cu mândrie în straie populare şi, ceea ce este cel mai frumos, abia acolo, în vârf de munte a trăit, pe propria piele, cu adevărat puterea şi miracolul divine.

Dorința ascunsă le-a schimbat viața

De atunci, deşi viaţa şi-a continuat cursul firesc, undeva, acolo, în sufletul Cristinei a rămas mereu acea dorinţă de a se întoarce la verdeaţă, la copaci înfloriţi, la livada cu cireşi, la curte…

Şi, când omul pe care îl întâlneşti şi cu care îţi uneşti destinul visează la aceleaşi lucruri, atunci ştii că trebuie neapărat să faci să se întâmple. Povestea este despre ei, doi bucureşteni – ea, psihoterapeut, cu multe diplome şi cursuri, el, lucrând într-o multinaţională. Amândoi tânjind ca, într-o bună zi, să se mute, împreună cu cei doi copii ai lor, undeva la ţară, unde să aibă o căsuţă a lor.

„Locuiam într-un apartament, la etajul şase şi fiecare avea un job. Eu eram psihopedagog şi, în paralel, aveam cabinet individul de psihoterapie, iar soţul meu lucra la o multinaţională. Adică, lucrurile mergeau bine. Cam chiţăiam de la o lună la alta, dar, da, e adevărat fiecare făcea ce-i plăcea. Cred că hotărârea de a ne muta din Bucureşti a fost luată, cum zice Freud, în inconștient, prin ’89, când şi pe mine, şi pe Gabi ne-au demolat. Am rămas cu această nostalgie de casă, de idilic. Eu, personal, nu am putut să mă adaptez la bloc. Şi eu, şi Gabi am trăit pe coclauri, suntem mai voluntari, avem initiaţivă, independenţi, ceea ce unui șef nu-i place. Şi atunci am zis să ne facem propria noastră afacere. Nu ne mai puteam regăsi în atmosfera Bucureştiului…”.

A fost odată ca niciodată… o întâmplare fericită!

Şi cum nimic în viaţă nu se întâmplă fără a fost odată ca niciodată, iată că şi povestea celor doi a început, cum altfel, decât printr-o întâmplare fericită. Gabi, soţul ei, a găsit acel loc magic la care visau. Acolo, într-un cătun din Cheia, avea să se rescrie povestea vieţii lor.

„A fost o întâmplare fericită. Un prieten de-ai noștri a primit o mică moştenire şi a bătut ţara-n lung şi-n lat să-şi caute o casă şi un teren. A găsit şi l-a luat şi pe Gabi, pe soţul meu, să-l ajute la cosit. Şi, după ce şi-au terminat treaba a zis să-i mai arate şi alte locuri. Şi l-a dus la Cheia. Şi Gabi a zis că ăsta e locul. Am stat jumătate de an să vedem dacă-i bine, nu-i bine şi a fost ok. Apoi, am vândut apartamentul. Între două lumi nu mergea. Am zis, dacă riscăm, riscăm tot şi am jucat unica noastră carte, apartamentul. Din punct de vedere material, am pierdut foarte mult, dar ca experienţă de viaţă, am câştigat enorm”, povesteşte Cristina.

Din infernul Bucureştiului, la cătunul Cheia…

Cristina este autentică, iar bucuria reală, şi fără urmă de ipocrizie, i se citeşte pe chip. „Aşa a fost minunea ca să cumpăram un teren aflat la intersecţia a patru drumuri internaţionale. 80% din cei care vin acolo sunt turişti străini. Cătunul Cheia, nu pot spune că este un sat, pentru că are doi locuitori, adică două fumuri – suntem noi şi o bunică – o bătrână, dar ea stă numai vara. Fum înseamnă o casă locuită”, îmi explică Cristina în timp ce pe faţa mea se citeşte ceva între admiraţie şi bulversare.

Două case locuite, o viaţă de oraş lăsată în urmă, un nou drum, alături de soţ şi cei doi copii… Ce curaj nebun pe femeia asta….

Aşadar, prin 2013 s-a produs cu adevărat schimbarea. Cu puţine bagaje, doar ce au simţit că le-ar fi folositor, s-au mutat în vârf de munte. Apropiaţii au fost şocaţi. Cum să dai confortul din Bucureşti pe o cămăruţă unde nu ai aproape nimic? Trebuie să fii nebun! Povestea continuă…

Aşadar, ajunşi la Cheia, au strămutat două case vechi de peste 100 de ani, de-ale mocanilor, din lut și paie, au făcut sobe din pământ și pietre, dorm pe saltea de fân şi au învățat să se spele în pârâu.

„Prima dată am locuit în şcoala veche a satului. Noi ne-am străduit pe cât posibil atunci când ne-am făcut casa să nu folosim metal. Aşadar, căsuţa noastră este de lemn, a făcut-o Gabi, am construit-o cu banii noştri. Cu efortul nostru am făcut inclusiv podeţele peste pâraie… Iniţial, un meşter l-a ajutat pe soţul meu, după care el singur a căptuşit-o cu pământ şi lut şi apă. Apoi a făcut şi sobele. Tot el. Am vrut să facem o casă mare, din piatră, dar ne-am dat seama că nu vin oamenii la lucru, nu avem cu cine să lucrăm. Şi fiindcă ne cunoaştem acum puterile, vrem să mai aducem o moară şi încet, încet să construim şi a treia casă, pentru că ai noştri copii cresc şi au nevoie de intimitatea lor”, povesteşte  Cristina despre începuturile la Cheia.

O întreb, din ce în ce mai fascinată de poveste, cum au reuşit să se adapteze schimbării. Îmi mărturiseşte că nu a fost deloc uşor şi că, în nenumărate rânduri, au vrut să renunţe. Să se întoarcă la Bucureşti. Dar, cum crizele şi dorul de ducă nu îi apucau pe amândoi în acelaşi timp, s-au susţinut. Au simţit, dincolo de şocul greu al schimbării pe care nu îl neagă nicio clipă, un sens în tot ceea ce găsiseră aici.

Îmi povesteşte apoi cum e cu igiena. Cum te speli, care sunt condiţiile într-un loc ce pare, la prima impresie, uitat de lume. Mi-a mărturisit că doi ani şi jumătate i-a făcut scandal lui Gabi pe tema construirii băii. Şi apoi a înţeles…

„Mi-am dat seama că de asta nu am baie în casă, tocmai pentru a descoperi baia în pârâu. Și am luat-o ca pe o binecuvântare. Aşadar, nu avem baie, dar avem un pârâu, format din izvoare. Este foarte curat şi ne putem spăla şi, sincer, mi se pare mult mai curat decât duşul”.

Păi şi iarna? o întreb nedumerită, fără să anticipez, recunosc, răspunsul ei. „Păi şi iarna, tot la izvor. Şi, asta este şi ideea, că, după ce faci baie într-un pârâu iarna, te simţi mult mai curat, inclusiv psihologic. Poți intra un pic să te informezi ce înseamnă terapie şi mers în zăpadă şi cu apă rece ca să te curăţi şi psihologic”.

Angoasele şi amintirile nedorite, aruncate în apa pârâului…

Aşadar, în cătunul Cheia, în miez de iarnă, Cristina şi familia ei fac baie… la izvor. A câştigat, încet, încet, centimetru cu centimetru de apă, lăsând în apa pârâului, după fiecare baie, toate angoasele şi toate amintirile care o chinuiau. Cei mici, băiatul şi fetiţa, au fost primii care s-au încumetat. De fapt, ei i-au învăţat pe părinţii lor plăcerea de a umbla în picioarele goale pe iarbă şi de a intra în apa izvorului…

„Ei au fost cei care ne-au învăţat să facem baie în pârîu, ei au fost cei care ne-au învăţat să mergem cu picioarele goale. Apa este mai caldă decât în exterior, dar, da, este ceva cu care te obișnuiești în timp. La noi este foarte cald în casă, soba este făcută din tină şi piatră. Înainte de baia în izvor, umbli numai în picioarele goale, apoi, încet-încet intri în pârâu, întâi membrele și apoi pieptul, cu regiunea inimii este cel mai greu… Cel puţin mie aşa mi s-a părut…”, mărturiseşte  Cristina.

Cheia, un loc aşezat dinadins parcă departe de ochii oamenilor

O întreb cum decurge acolo, în liniştea unui loc ce începe să mi se pară, din poveştile ei, rupt din Rai şi aşezat dinadins parcă departe de ochii oamenilor, o zi din viaţa lor. Băiatul este clasa a patra, iar cea mică este în clasa zero, dar, spune cu mândrie Cristina, deja citeşte şi socoteşte până la 100.

Copiii sunt înscriși la școala din comună, dar, în cea mai mare parte, de educaţia lor se ocupă Cristina. „Eu am fost şi profesoară patru ani şi am şi pregătire Waldorf. La istorie, învăţăm din filme sau dăm bătălii, ne urcăm pe coastă. Adunarea o învăţăm aşa: adu-mi, te rog, două ouă pentru tati, două pentru mine, unul pentru Alice. Câte ouă aduci în total? Ne trezim dimineaţa, copiii izbucnesc din pat direct în curte, cea mică urlă ca lupul, David face ca un uliu. Apoi, eu pun masa – şi noi punem masa întotdeauna cu lumânare – iar dimineaţa mâncăm foarte bine, pentru că Gabi se duce la muncă şi construieşte casa. Aşa că mâncăm bine de tot, ciorbiţă, mâncare de linte… După aceea, facem lecţiile şi cei mici pleacă la joacă”.

Gabi ajunge seara acasă, iar Cristina pregăteşte din nou masa. Ritualul este unul bine pus la punct şi respectat cu sfinţenie, astfel încât, după ce mănâncă, toată lumea trece la citit. „Copiii strâng masa, eu spăl vasele şi, după, toată lumea cu câte o carte în braţe. Fiecare are tableta lui, însă cu program fix”, mai spune ea.

Mănâncă numai din gradină şi, foarte rar, cumpără câte ceva. Seminţe şi puţine alte lucruri de la fermele din jur. Mutarea celor doi a şocat pur şi simplu! Absolut nimeni din familie şi absolut niciun prieten nu este de acord. Abia anul acesta sora Cristinei a ajuns pe acele meleaguri. Căsuţa, şi a lor şi cea în care dorm turiştii, atunci când ajung pe la ei, este 3,40 pe 3,60. Cristina găteşte zi de zi, iar mâncarea ei a făcut furori printre cei care i-au trecut pragul. „Eu fac tăiţeii, fac dulceaţă de liliac, avem pădure de liliac aici. Pâine cu ierburi. Nu cumpărăm absolut niciun dulce şi, când primim de la turişti, primim cu scandal, şi selectăm… Dar de-acum ne ştiu şi vin cu fructe. Mi-a zis o turistă că ei nu-i place ciorba de cartofi, dar mi-a mărturisit că a mea a ieşit extraordinară”.

„Sincer, nu ne-am aşteptat la astfel de transformări…”

Felul în care a decurs povestea lor, a fost ceva neaşteptat până şi pentru ei. Nu au crezut vreodată, deşi îşi doreau o schimbare, că viaţa lor se va transforma la 180 de grade.

„Noi am vrut să ne creştem copiii frumos. Sincer, nu ne-am aşteptat la astfel de transformări, am zis că o să trăim la munte într-o casă. Singurele trei lucruri pe care am reuşit să le păstrăm din lista dorinţelor de acasă au fost: să dormim pe o saltea de fân, oamenii care vin la noi în vizită să se ducă ei cu brişca în pod şi să îşi taie ei de acolo cârnaţi şi slănină – toate astea le afumăm în pod”.

„Abia acum pot să spun că am o relaţie cu bărbatul de lângă mine…”

O întreb pe Cristina dacă regretă vreo clipă alegerea făcută. „Transformarea a fost absolut 100% pe toate planurile. Fizic, psihic şi spiritual. Mi s-a schimbat structura corpului, mi s-a schimbat vocea, mi s-a schimbat tipul de relaționare cu oamenii, cu copiii, iar cu soțul am cu totul şi cu totul altă relaţie. Abia acum pot să spun că am o relaţie cu bărbatul de lângă mine. Nu spun că atunci nu era bine, dar era altfel, acolo ne comportam într-n fel, aici ne comportăm în alt fel. Eu, ca femeie, trăiesc să-l susţin şi să fac treburile pe care le face o femeie, aici depindem foarte tare unul de altul. Acolo, în oraș oricând puteam să ne despărţim. Acum putem să spunem că suntem un cuplu. Dacă el nu taie lemne, eu nu pot găti, dacă eu nu gătesc, el nu poate tăia lemne. Dacă el e supărat pe mine, nu iese ciorba bună, pur şi simplu nu iese ciorba bună”, îmi spune Cristina.

O mai întreb dacă toată pregătirea ei – şcolile, facultăţile, masteratul, ba chiar şi un doctorat – o mai ajută acolo, în vârf de munte.

„Am terminat psihologia, sociologia, am un master în Resurse Umane în hipnoză, Waldolf şi multe cursuri de specializare. Ca să pot sta cu băiatul încă un an, m-am înscris la doctorat şi am stat cu el până la trei ani. Diplomele nu mă mai ajută, poate doar să le arăt copiilor, dar mă ajută mult formarea pe care am făcut-o şi mă ajută să observ oamenii de acolo şi mă ajută să îmi cresc copii. Să-mi trăiesc viaţa în armonie”.

Vise frumoase dintr-un vârf de munte…

Viaţa i-a învăţat să nu îşi facă planuri pentru că, undeva, acolo, Dumnezeu le aranjează pe toate. Are însă visuri, dar foarte diferite de ceea ce visăm mulţi dintre noi.

„Ne dorim să strămutăm o moară, să ne completăm costumele cu piese autentice, să am puterea să cresc copiii până când ei vor putea să aibă grijă de ei. Vor alege ceea ce vor să facă, nu mă simt posesoarea lor. Menirea mea este să am grijă de ei, mi i-a dat Dumnezeu în grijă până când ei vor putea să aibă grijă de ei”, spune atât de frumos Cristina.

Vorbim şi despre credinţă. Sau despre ce mai înseamnă ea într-o lume în care o clamăm la fiecare pas, dar fără să descoperim ce înseamnă cu adevărat puterea ei. Bucuria Cristinei este aceea că bisericuţa este la un minut de ei şi se vede de la fereastra casei. Sunt singurii care participă la slujbă, pentru că sunt singurii locuitori din Cheia…

„Eu credeam în Dumnezeu şi când eram în Bucureşti, dar aici am aflat marea putere a lui, pentru ca mi s-au întâmplat multe miracole. Eu am descoperit că în Bucureşti credeam de frică în Dumnezeu: aoleu, dacă atunci când o să mor, o să mă pedepsească, dar aici mi s-a relevat Dumnezeu, l-am simţit în mine”.

Cheia cu noroc

O viaţă schimbată la 180 de grade, o lume pe care mulţi dintre noi o putem accepta doar din faţa televizoarelor, cu telecomanda în mână, o bucurie curată ce se citeşte pe chipul unui om, fără mască, vise împlinite într-o căsuţă dintr-un vârf de munte. Într-un cătun… La Cheia. O lecţie de viaţă şi o poveste care continuă în simplitatea şi frumuseţea ei…

Imaginea pâinii cu ierburi, dulceaţa de liliac a Cristinei, fetiţa care urlă dimineaţa ca un lup, Gabi construind o căsuţă, visul de a strămuta o moară, bucuria de a cumpăra un costum popular autentic. Toate, culminând cu o baie un pârâu… Povestea de la Cheia cu noroc…

Mara Răducanu