Și asta în primul rând pentru că e o mare diferență de la acea perioadă în care Lucian Pintilie punea în scenă celebrul „Revizorul”, spectacolul interzis, în aceeași sală în care acum, la decenii distanță, Andrei Șerban a montat „Richard al III-lea” pe care, la premieră, i l-a dedicat lui Pintilie. E o diferență copleșitoare în primul rând în ceea ce privește reacția și așteptările publicului… Intenția lui Andrei Șerban, declarată public, a fost să atace virulent clasa politică din România, și nu doar din România. Intenția lui a fost să creeze un spectacol care să fie o lecție usturătoare, să trezească minți și conștiințe, să strecoare nu doar „șopârle”, ca în vremea comunismului, ci scene întregi în care să arate adevărul… Numai că astăzi, într-o perioadă în care se poate spune orice, într-o societate în care spectacolul, în diversele lui forme, e mai puternic ca oricând, într-o lume în care mass-media toacă zilnic aceleași subiecte și nimic nu se clintește, un spectacol care să vrea să zguduie clasa politică nu poate avea nici pe departe același impact pe care l-a avut „Revizorul” lui Lucian Pintilie, de altfel imediat interzis de teama valului de reacții pe care l-ar fi putut crea.

Nu, „Richard al III-lea” nu va fi interzis, slavă Domnului! Și se va juca în continuare, pe superba scenă „Liviu Ciulei” a Teatrului Bulandra, subvenționat de Primăria București… Iar cei mai mulți dintre spectatorii care vor intra în sala de la Izvor vor fi probabil în mare parte cei care umplu Piața Victoriei la protestele „REZIST”, și ceilalți, care nu merg la proteste și vor veni, totuși, să vadă spectacolul nu se vor ridica mâine la luptă împotriva guvernului. Iar acei simpatizanți PSD, care apar în reportajele Recorder, cu cartoanele cu mititei oferiți de PSD în nu știu ce pădure din Teleorman, nu vor ajunge niciodată să intre la „Richard al III-lea” și să aibă cine știe ce revelație… Așa încât, am s-o spun din nou. Nu, nu pentru că și-a propus să fie un spectacol politic este „Richard al III-lea” un spectacol-capodoperă și nici nu va rămâne din acest motiv (sau și din acest motiv) în istoria teatrului acestui sfârșit de deceniu al secolului 21.

„Richard al III-lea” este înainte de toate o impecabilă construcție artistică și e aproape păcat că e marketat altfel. Că orice spectacol bine făcut își reflectă epoca, așa cum o spunea acum peste 400 de ani, cu alte cuvinte, autorul textului ales de Andrei Șerban, având-o regizor asociat pe Daniela Dima, e o condiție sine qua non a oricărei opere de artă. Și asta e valabil mai ales în teatru. Iar în cazul acestei montări se simte puternic, foarte puternic valul de sânge tulburat care curge prin „venele” acestei societăți bolnave, dar nu mai bolnave ca în alte perioade.

Marele merit al montării de la Bulandra este că surprinde superb pulsul lumii în care s-a născut și că, e mult mai mult decât un simplu spectacol politic, militant sau cum mai vreți să-i spuneți. Marele merit este că e o construcție regizorală în același timp de mare rafinament și de o forță teribilă și că are în centru o interpretare tulburător de puternică, un rol în care Marius Manole se întoarce…

Andrei Șerban, care semnează și decorul, avându-l consultant pe Octavian Neculai, construiește un spațiu care, pe de o parte își propune să amintească de „Revizorul” lui Lucian Pintilie, un spațiu dominat de un schelet metalic, un spațiu rece, în care luminile controlează stări de spirit, în care „demonul” cu sensibilități umane, așa cum e creat Richard, se ascunde și se dezvăluie în același timp, un spațiu modern și în același timp atemporal, completat interesant de costumele create de Fruzsina Nagy, dintre care cele mai puternice sunt costumele lui Richard, atât de concret autocaracterizante.

Citește continuarea pe yorick.ro

Ei bine, montarea lui Victor Ioan Frunză nu seamănă deloc cu filmul celebru al lui Forman, iar varianta pe care o veți vedea pe scena de la Teatrul Metropolis este unul dintre cele mai puternice, mai cutremurătoare spectacole care s-au montat în România în ultimii ani. Într-o mișcare teatrală sufocată de o vreme bună de spectacole de mică anvergură, spectacole făcute să aibă efectul unor baloane de săpun care se sparg mult prea rapid și nu lasă mai nimic în urmă, trupa lui Victor Ioan Frunză rezistă… Și își duce mai departe programul bine elaborat, bine pus la punct, care vizează capodopere, realizate la un nivel de profesionalism ce rar este atins în alte locuri din România. Și în care, cel mai important lucru, în ciuda unei viziuni noi și moderne asupra textului, niciodată nu se simte acea întoarcere împotriva textului pe care viziunile moderne, „căutate”, o au de multe ori atunci când vine vorba să-și propună să „șteargă praful” de pe capodopere.

„Zbor deasupra unui cuib de cuci”, în versiunea lui Dale Wasserman, așa cum este pus în scenă de Victor Ioan Frunză, își păstrează pe deplin forța și frumusețea, îmbibându-se în același timp de seva unei noi epoci, despre problemele căreia vorbește subtil, căutând în permanență straturile mai profunde. Iar marea problemă pe care o pune spectacolul lui Victor Ioan Frunză este cea a libertății… desigur, și a cenzurii, dar într-o formă mult mai subtilă și mai nuanțată decât cea din perioada comunistă. Pentru că de data asta e vorba despre zborul frânt, despre aripile tăiate oricui se încăpățânează să fie contra curentului, e vorba despre refuzul robotizării, în orice societate care se străduiește să robotizeze individul, orice ar însemna asta, și cu atât mai periculos cu cât… lupii sunt deghizați întotdeauna în miei…

Așa își și construiește rolul „nebunul” rebel Andrei Huțuleac, pe care Victor Ioan Frunză îl distribuie în Randle McMurphy… O creație atât de rară, atât de puternică, atât de profundă. Aterizat pe această planetă nouă numită spitalul de psihiatrie, unde, e evident, alege să vină mimând nebunia ca să scape de pușcărie sau de munca în folosul comunității, McMurphy, cel bolnav de libertate, se trezește dintr-odată într-un univers dominat de frică. Tânăr, frumos și rebel, plin de viață și de pofta de a trăi, se va simți pentru prima dată responsabil în acest nou spațiu – responsabil, într-un mod straniu, ca și cum ar simți brusc că de pofta lui de viață i-ar putea contamina și pe ceilalți și i-ar „îmbolnăvi” cu puțină sănătate. Intră în scenă aducând cu el viața, tumultul, „nebunia”, poartă un tricou pe care scrie „Orgasm Donor” și are o zgârietură adâncă pe obraz și o lumină extraordinară în ochi, cu care simți c-ar putea pârjoli lumea.

Citește continuarea pe yorick.ro

Ceea ce însă n-a fost cazul deloc la „Moromeții 2”, proaspăt intrat pe ecrane, cu mult tam-tam încă dinainte de lansare. Se pare că în ciuda sau tocmai datorită succesului pe care l-a avut prima parte din „Moromeții”, unul dintre cele mai iubite filme românești din toate timpurile, publicul a dat buluc la a doua parte, pe care Stere Gulea a întârziat mulți ani s-o facă. Atât de mulți, încât Victor Rebengiuc – cel de a cărui imagine se leagă atât de puternic figura personajului lui Marin Preda, încât până și taximetriștii povestesc cum l-au dus cu mașina pe Ilie Moromete – a refuzat să mai joace, pentru că e prea departe de vârsta personajului…

Și totuși, așa cum spuneam, „Moromeții 2” se pare că este în acest moment, la puțin timp după lansarea în cinematografe, pe cale să devină cel mai vizionat film românesc de după 2000. E deja un succes de public. Un succes de public la baza căruia stă în primul rând nostalgia. Nostalgia după lumea lui Preda, după imaginile acelea superbe care ne-au fermecat tuturor multe ore din viață, nostalgia după umorul irezistibil și acid al lui Moromete, nostalgia după Poiana lui Iocan, acel topos desăvârșit al românismului, nostalgia după acea senzațională imagine de final, cu Moromete și Niculae care se pierd în ceață.

„Moromeții 2” pornește, însă, de la alte premise și, deși până în acest moment succesul de public este real și curiozitatea funcționează și ea ca un bun agent de PR, chiar și când cronicile nu sunt întotdeauna favorabile, realitatea pe care spectatorul o descoperă în cele aproape două ore de proiecție e oarecum diferită. În primul rând, Stere Gulea are de data asta în mână un cu totul alt tip de material literar. Dacă romanul „Moromeții 1” este iubit de toată lumea, nu aceeași este situația cu cel de-al doilea volum, în care Preda e silit să facă pact cu regimul, în care forța narativă e departe de cea din primul volum, în care Niculae crește și devine activist. Îndrăgostit de Marin Preda și fiind sigur că multe dintre paginile volumului 2 au fost scrise împotriva propriului spirit și a propriei gândiri, Stere Gulea alege o soluție de compromis pentru scenariu. Combină fragmente din „Moromeții 2” și „Viața ca o pradă” și schimbă construcția personajelor pe ici-pe colo, după cum crede el că ar fi gândit cu adevărat Marin Preda, dar ar fi putut s-o facă… Gulea mărturisește în interviuri că a rescris cu mâna lui ceea ce a gândit Preda, pe ideea că adesea el s-a identificat cu personajul lui Niculae.

„Ca literatură, cred că volumul II nu e la fel de bun ca primul. Nu-mi place cum e scris. Stilul indirect al cărţii nu te invită la lectură. Dincolo de acest aspect, nu voiam să intru în toată acea poveste specioasă cu ceea ce se întâmplă după colectivizare în sat şi atmosfera tensionată dintre găştile care se carotau una pe alta. Nu mi se părea că e un subiect atractiv pentru un film. Ca să nu mai reamintesc cum au făcut, de fapt, comuniştii colectivizarea. Nu-mi plăcea nici ideea că Niculae era activist de partid. Cred că a fost un context nefericit pentru Preda că a trebuit să scrie volumul ăsta. Sunt convins – deşi e greu de spus – că l-ar fi continuat altfel dacă nu erau acele vremuri”. Una peste alta cert e că în filmul care rulează acum pe ecrane Niculae nu e tocmai un activist de partid. Și, deci, nu respectă povestea din roman. La urma urmei, trăim în secolul 21, comunismul este considerat cel mai mare rău care s-a abătut asupra României în ultimul secol, au trecut 30 de ani de la Revoluție, serbăm Centenarul Marii Uniri… cum ar fi putut să-și asume Stere Gulea riscul de a fi fidel unui roman în care eroul principal face propagandă comunistă?

Citește continuarea pe yorick.ro

Drumul profesional în Franța a fost o adevărată aventură. Rona Hartner povestește despre audițiile din fața regizorilor renumiți în filmele cărora a ajuns să joace mai târziu. Așa l-a cunoscut pe David Lynch, unul dintre cei mari regizori.

A vrut de mai multe ori să se întoarcă în țară, dar mereu ceva o făcea să revină în Franța cea dragă, unde fiecare cărămidă i se părea că are o poveste și că este specială. Acolo a învățat să evolueze și să vrea mai mult de la viață. L-a cunoscut pe DJ HMJ, viitorul său soț, cu care, în exclusivitate pentru frumuseteavietii.ro a și vorbit cu el la telefon în timpul interviului timp de minute bune. Au povestit cum s-au cunoscut, cât de mult și de ce se iubesc și cum se alintă unul pe celălalt.

În același interviu, artista povestește cât de important este Dumnezeu în viața sa și a dezvăluit detalii despre cel mai recent proiect al său, un proiect drag, de suflet: o cristotecă în Franța.

Vezi și: