„Simt că sunt o persoană privilegiată, am făcut toate lucrurile pe care am vrut să le fac, continui să le fac și să am aceste posibilități este deja mult. Important este să te simți bine. Și încerc să am o viață sănătoasă. Toate astea la un loc.

Sunt fericit să fiu aici unde am ajuns acum, să fi trăit ceea ce am trăit. Evident că poți spune că unele lucruri ar fi putut să decurgă altfel. Poate fi din punct de vedere profesional, personal, dar simt de asemenea că am luat deciziile care au fost bune pentru mine la acea vreme și m-am simțit și mă simt bine.

Nu regret nimic acum. Întotdeauna am avut perioade în care să mă gândesc, nu m-am grăbit, ca să fiu sigură că iau decizia bună. Sunt fericită, mă simt bine să fiu aici, iar pentru ce am sunt recunoscătoare”.

Sabatini se află în prezent la Miami, aflându-se în izolare, dar spune că nu are niciun motiv să se plângă. „Nu mă pot plânge de nimic, mă aflu într-o situație și într-un loc foarte confortabil, în Miami, unde pot ieși, pot face sport în aer liber, ceea ce este foarte bine. Aștept să pot pleca în Elveția la un moment dat. Cum mă afectează asta emoțional? Trebuie să-ți oprești mintea puțin, pentru că omul este obișnuit să se proiecteze, să facă planuri, să se gândească la viitor. Este valabil și în cazul meu, sunt într-o permanentă mișcare, apoi mintea începe să ia în calcul toate chestiunile astea și devine dificil, și mai mult pe timpul nopții.

Uneori am mici probleme cu somnul, dar cred că asta se întâmplă oricui. Unii oameni au probleme cu somnul din cauza problemelor financiare, iar numai la asta se gândesc și ar trebui să nu o mai facă.”

Sabatini spune că odată ce se termină pandemia, de-abia așteaptă să meargă la o cafea sau la o înghețată cu prietenii, să-i vadă pe cei dragi și să-i poată îmbrățișa.

De-a lungul carierei sale, Sabatini a câștigat US Open în 1990 și titlul la dublu feminin la Wimbledon în 1988, două finale WTA în 1988 și 1994, și medalia de argint la Jocurile Olimpice de la Seul din 1988.

sursa: tennisworldusa.com

Citește și:

Mirka, femeia din spatele măreției lui Roger Federer

Cine este femeia care a descoperit primul coronavirus

„Iubitule, ai grijă de copil, pentru că eu am o țară de condus!”

Am fost în câteva situații diferite când cineva m-a rănit rău și nu și-a cerut iertare, ori nici măcar nu a arătat că-i pare rău. Atunci am încercat să mă descurc să-mi fac cale prin iertare singură, pentru că dacă lăsam ca lucrurile astea să mă doare și să am resentimente m-ar fi rănit mai mult decât i-ar fi rănit pe cei care mi-au făcut rău.

Pentru a ierta în totalitate pe cineva căruia nu-i pare rău și refuză să regrete ce a făcut pare să fie o treabă aproape imposibilă.

De fapt, am auzit mulți copii – și adulți- spunând „îmi pare rău“ cumânie, atitudine, ceea ce clar indica faptul că nu le părea tău nici pe departe. E un lucru ușor de ascuns sub preș, până într-o zi când va ieși din nou la iveală. Estte mult mai ușor să uiți de o altercație când nu-ți pare rău și când nu ești cel care suferă. Mai sunt și acele scuze care încep cu „Dar…“. Cuvântul ăsta anulează orice ofertă vine după.

Când ajungem la maturitate, începem să realizăm că este mai multă substanță în interacțiunile noastre și în dinamica cu oamenii, decât atunci când eram copii și percepeam altfel lucrurile. Mulți dintre noi devin mai puțin naivi, mai ales când începem să acordăm mai multă atenție acțiunilor noastre, limbajului corpului, energiei și mesajelor subliminale ascunse în tot ceea ce fac ori spun oamenii.

Când ajungem la maturitate, înțelegem că „scuze“ nu înseamnă întotdeauna că acelei persoane îi și pare rău. Uneori oamenii fac rău, și fie nu-și cer iertare, fie își cer dar nu înseamnă nimic, și atunci o persoană car este în apropierea lor le dau un ghiont și îi fac să-și ceară scuze, și totul pare să fie în regulă din nou.

Deseori, „Iartă-mă“ este un cuvânt care lipsește cu desăvârșire, pentru nu tututor le place să se gândească la ce au făcut ori să se țină cont de acțiunile lor. O replică dintr-un film preferat în copilărie, „Capcana părinților“ mi-a rămas în minte și explică exact ceea ce simt mulți oameni: „Nu-mi pare rău, și aș prefera să nu mint“.

În aceste situații, ce facem când cineva refuză să-și ceară iertare, pentru că chiar nu le pare rău (sau nu admit asta)? Ne simțim la fel de răniți, ofensați, supărați sau dezamăgiți de un astfel de comportament. Când nu ne găsim liniștea în exterior, avem nevoie să facem orice pentru a ne-o găsi pe cea interioară, și aici poți ajunge prin empatie și compasiune  pentru a-l ierta pe celălalt, dar și pe noi înșine. Indiferent cât de mult ne dorim să auzim cuvântul „îmi pare rău“ de la altcineva, singurele persoane pe care le putem judeca pentru a recâștiga armonia suntem noi înșine.

Când suntem răniți de altcineva și suferim, este pentru că aveam așteptări de la el să se comporte așa cum face-o noi. Nu contează dacă este un străin, un membru al familiei, un prieten sau iubit – este același lucru. Oamenii ne rănesc, ne supără sau ne dezamăgesc pentru că ne așteptăm la mai mult.

Un text de Sonia Teodorescu

Citește și:

Scrisoare către tânăra eu, cea de 25 de ani, care simte că nu merită respect

Nu-și dorea decât să fie prima alegere a unui bărbat

La dracu`, n-ai nevoie de un bărbat! Ai nevoie de un războinic

Am vorbit deseori despre cât de prețioasă este viața și despre cum niciodată nu știm când brusc ne putem afla în fața a numai câteva zile rămase pentru noi și cei pe care îi iubim.

Într-una din aceste conversații, i-am adresat mamei o întrebare simplă: Ce ar regreta cel mai mult dacp nu supraviețuiește bolii? Răspunsul pe care mi l-a dat mi-a schimbat viața și m-a inspirat să întreb același lucru alți membri ai familiei, prieteni și colegi.Am început să întreb oamenii ce ar regreta mai mult dacă s-ar afla în fața morții, și ceea ce am aflat m-a făcut să trăiesc altfel. Mai curajos.

Se pare că moartea însăși ne oferă cea mai clară hartă a modului în care să ne trăim viața – o viață în care muncim mai puțin, iubim mai mult și suntem noi înșine. Iată cele mai des întâlnite regrete ale oamenilor și cum ai putea evita tu să le ai.

„Nu am dus o viață autentică“

Este ușor să lăsăm prioritățile și valorile altor oameni să ne ghideze și astfel să pierdem urma a ceea ce suntem cu adevărat și a propriilor nevoi și vise. Și odată ce punem pe primul loc nevoile și opiniile altora, trăim pentru ei, nu pentru noi.

Este foarte important să facem o pauză, să trăim prezentul și să ne gândim la „de ce-ul“ din spatele acțiunilor noastre. Mă duce această acțiune pe un drum către persoana cu carea vreau să fiu și viața pe care vreau să o trăiesc? Dacă răspunsul este nu, atunci trage aer în piept și reajustează, chiar dacă asta înseamnă să faci schimbări importante. Nu vrei să regreți faptul că nu-ți trăiești viața așa cum ești tu cu adevărat. Așa cum mi-a spus tatăl meu, psiholog timp de 30 de ani, „Oamenii regretă întotdeauna lucrurile pe care nu le-au făcut mai mult decât pe cele pe care le-au făcut“

„Nu mi-am apreciat sănătatea“

Un organism sănătos este o binecuvântare, dar deseori uităm să apreciem asta, și în loc de asta pierdem vremea și energia obsedați de modul în care arătăm. Mulți oameni cu care am vorbit, au recunoscut că nu au fost recunoscători pentru organismul lor sau nu au profitat de starea de sănătate pentru a face lucruri care să-i facă să se simtă în viață: drumeții pe munte, dans, alergare sau pur și simplă să iasă la plimbare. Iubește-ți corpul și apreciază-ți sănătatea în timp ce poți face lucruri care să-ți îmbunătățească starea de sănătate în fiecare zi.

„N-am fost fericit“

Fericirea este o alegere, una la care trebuie să muncim din greu. Mama spunea: „pentru mine, să fac față cancerului – ceea ce pentru mulți este o condamnare la moarte – și să am o experiență aproape letală pe masa de operație cu ani în urmă – a fost să-mi dau seama cât de nefolositoare sunt grijile. Moartea m-a învățat atât de mult despre faptul că podeaua este sau nu curată sau dacă fac totul așa cum trebuie. Acum, fac ca fiecare zi să conteze, profit de viață.“

Încearcă să nu te străduiești pentru lucruri banale. În loc de asta, practică iertarea, recunoștința și gândirea prezentă – te va duce departe. Iar dacă ai nevoie de ajutor, atunci constientizează asta și cere-l. Stigmatele din jurul depresiei și problemele mentale ne fac de prea multe ori să mi fim fericiți așa cum merităm.

„Nu mi-am exprimat punctul de vedere“

Societatea ne învață deseori să nu spunem ce gândim ca să ne înțelegem bine, să nu fie probleme. Totuși, încercând să nu facem valuri, riscăm să ne piredem vocea. Supărărarea și resentimentele apar deseori, ceea ce ne poate îmbolnăvi în final. Mulți dintre cei cu care am vorbit și care au dat nas în nas cu moartea mi-au spus lucrul acesta. Apoi, fiind confruntați cu propria mortalitate, au realizat că nu avem decât o singură șansă să trăim viața pe care o avem acum. dacă nu luăm poziție pentru nimic, înseamnă că nu ne punem amprenta pe mare lucru.

„N-am ținut legătura cu cei cu care am vrut“

Viața ne ia pe sus, cu toate problemele ei, ceea ce înseamnă că întrerupem legătura cu oamenii care contează pentru noi. Nu numai că este vorba de un mare regret, dar este contraproductiv. Studiile arată că relațiile sociale pozitive ne fac mai fericiți și mai productivi. Pe de altă parte, să ne agățăm de o relație toxică este total nesănătos. Gândește-te la relațiile pe care le ai. Întreabă-te: mă încurajează sau mă trag în jos?

„Am muncit prea mult“

Ca antreprenor, știu că munca asiduă poate șterge experiențe importante din viețile noastre. Am pierdut atât de multe uitându-mă în monitoare și lucrând non-stop aproape în loc să fiu împreună cu cei dragi. Chiar și oamenii care-și iubesc jobul și îl prețuiesc și se bucură de el, deseori simt spre finalu vieții că au muncit prea mult. Își doresc să fi spus „nu, gata“ și chiar dacă ar fi avut bani mai puțini, ar fi avut timp mai mult să facă ceea ce conta pentru ei. Caută să găsești un echilibru între „trăiește ca să muncești“ și „muncește ca să trăiești“.

Viața este prețioasă. Trebuie să învățăm să facem schimbări pentru a trăi din plin și cu sens. Viața ta este povestea pe care o scrii. Hai să o luăm de coarne și să trăim curajos și cu intenție.

Un text scris de Luciana Mihai

Citește și:

Cei mai mulți părinți sunt de acord că copiii înseamnă muncă grea, dar puțin  probabil să spun că recompensele depășesc provocările. Să simți altfel nici nu se poate descrie, dar sunt femei care regretă că au copii. Trei femei i-au povestit Victoriei Derbyshire de la BBC cum este să-ți dorești în secret să nu fi devenit niciodată mamă.

Povestea lui Rachel

„Dacă aș putea da timpul înapoi, n-aș mai fi făcut copii“, spune Rachel care are acum 50 de ani. Are trei copii – cel mai tânăr are 17 ani -. iar în tot acest timp a fost o mamă singură, motiv pentru care chiar a fost lovită în față de realitate. „Au fost momente când nu m-am simțit suficient de matură să fiu responsabilă pentru cineva, aceste mici ființe care aveau nevoie de mine pentru a trăi“, spune ea. „Era ca un ciclu care nu se mai termina: puneam biberonul , sânul sau mâncarea în gura lor, ca aceasta să iasă pe partea cealaltă – și mă gândeam cum naiba să găsesc ceva distractiv în așa ceva? Îmi venea să țip pentru că nu era nimic adevărat din ceea ce crezusem că o să se întâmple. Dacă ești făcută să fii mamă este nemaipomenit, și este minunat că ai ceea ce ți-ai dorit, dar când nu ești așa nu faci decât să te arunci singură într-o capcană“.

Rachel admite că nu s-a gândit suficient de mult cum ar putea maternitatea să-i afecteze viața ă. Dacă și-ar fi dat seama, nu ar mai fi avut copii. „Mă simt vinovată să spun asta, pentru că îmi iubesc foarte mult copii“, spune ea. „Te simți ca și cum nu ai fost o mamă bună și este o vină pe care trebuie să o cari după tine mereu. Nu dispare niciodată și te întrebi dacă ei știu. Dar viața nu ar trebui să fie despre cum să renunți la viața ta, la libertatea ta, pentru ca ei să aibă o viață“.

Este dificil pentru ea să admită, pentru că „oamenii cred că nu ești o persoană bună“.

Rachel este disperată și nu vrea ca femeile care simt la fel ca ea să fie discreditate. „Mă simt așa de singură. Mă simt de parcă este ceva greșit cu mine. Dacă aș fi avut cu cine să vorbesc și pe cineva care să mă înțeleagă, aș fi putut poate să mă descurc mai bine cu maternitatea“.

Povestea lui Alison

„Tocmai am văzut o familie într-o casă cu grădină, și copiii venind de la școală – un basm“, spune ea. Alison este înfiată și dintotdeauna și-a dorit să aibă o familie a ei. Nu a știut până să-l nască pe primul ei fiu că nu este o femeie făcută să fie mamă. Disperată să iasă din casă și să scape de noul ei rol, s-a întors la muncă după 6 luni. „Mi-aș lua niște zile libere și l-aș lăsa cu o bonă numai ca să am o zi pentru mine“, spune ea. „Nu e că n-aș vrea să petrec timpul cu el, dar nu știam ce să fac, nu mă pricepeam să mă joc, să inventez jocuri pentru el“.

Dorindu-și ca fiul ei să nu fie singur, ea și soțul ei au mai făcut un fiu. Ambii copii sunt acum la facultate. Ea admite că dacă ar fi știut ce știe acum, nu ar fi devenit niciodată mamă. „Nevoile și dorințele celorlalți sunt întotdeauna pe primul loc. Mantra pentru ultimii 20 de ani a fost „dacă toți ceilalți sunt fericiți, atunci și eu sunt fericită“, ceea ce este o adevărată păcălire uneori“, explică ea. „Puteam să am o carieră mai bună. Am învățat 15 ani, este destul de limitat pentru o carieră“.

Alison spune că își iubește foarte mult copiii, dar admite că privind în urmă era prea egoistă ca să-i aibă. „Invidiez venirea lor în timpul meu“. Ea spune că femeile nu vorbesc despre asta de teamă să nu fie judecate. „Nu vor să fie văzute ca fiind egoiste. Faza e că oamenii spun că dacă nu ți-ai dorit copiii atunci ești o mamă rea“.

Este un fenomen des întâlnit?

Este imposibil să știm câte femei simt la fel, pentru că sunt foarte puține care vorbesc deschis despre asta. Dar în anul 2016, un studiu german efectuat de YouGov a relevat că 8% din cei 1 200 de participanți au spus că regretă că au devenit părinți. În 2015, un sociolog israelian, Orna Donath a publicat un studiu cu femei care au declarat în totalitate că regretă că au făcut copii. Ea descrie „dorința de a înapoia maternitatea“ ca „o experiență maternă neexplorată“. Femeile care admit că au regrete sunt convinse că asta este diferit de depresia post-natală.

Povestea lui Joy

Pentru Joy, care a născut-o pe fiica sa acum 20 de ani, conștientizarea faptului că nu voia să devină mamă a venit devreme. „Toată lumea spune cât de binecuvântați sunt cu un copil și povestește despre această iubire fabuloasă care i-a cuprins. Eu nu am simțit nimic din astea. Totul era doar o uriașă responsabilitate“, spune ea.

Se luptă să privească cu afecțiune și duioșie în urmă la primii ani din viața fiicei ei. „A fost dificil, era o supraviețuire de la o zi la alta. Cred că toate mamele trec prin asta, doar că nu găseam nimic despre care să spun că chiar mă bucur. Totul era lipsit de culoare.“

Joy crede că-i lipsește instinctul matern care le face pe celelalte mame să se bucure de copiii lor. „M-am întrebat mult timp dacă (celelalte mame) erau serioase atunci când spuneau că este așa minunat precum spuneau, și că poate într-o zi vor fi sincere si vor fi sincere cu mine“, spune ea. „Nu mi se părea că sunt genul acela de mamă caldă, iubitoare și protectoare. Voiam să mă întorc la serviciu. Voiam să-mi continui cariera, afacerea pe care o puneam pe picioare, iar asta nu era decât un plus care apăruse în viața mea“.

Crescând, fiica lui Joy s-a îndoit de dragoestea mamei ei „pentru că nu eram așa cum mă voia societatea“, spune Joy. „O iubesc“, insistă ea, „dar nu suntem foarte atașate una de alta“.

Joy spune că dacă mai multe femei s-ar deschide în privința sentimentelor poate că ar fi mai pusă mai puțină presiune pe femei să devină mame. „Suntem mult mai multe decât se știe. Ar fi grozav ca femeile să devină sincere cu adevărat cu ele însele și dacă să aibă un copil și o familie este foarte important pentru ele atunci să o facă din toată inima. Dar dacă simți acolo în tine  că e ceva care zice că nu ești făcută pentru asta, atunci să nu te temi sau să-ți fie rușine să te ridici în picioare și să spui „sunt cineva care nu vrea să fie mamă. Nu vreau copii“.

Toate numele au fost schimbate.

Traducere și adaptare Andreea Tudorică