Are rădăcini profund britanice, dar și influențe scoțiene, franțuzești, suedeze, germane și olandeze. Printre realizatorii de film preferați se numără Stanley Kubrick, Michael Winterbottom, Steven Soderbergh, John Hughes și Alfred Hitchcock și se declară fanul actorului Robert Downey Jr. Practică meditația budistă și spune că „fericirea pentru mine este pur și simplu a fi, a fi în fiecare moment. A trăi în prezent și în fiecare moment este esența a tot ceea ce facem noi ca actori”.

Ascultându-și chemarea

Născut în Londra, Benedict Cumberbatch a avut de mic o relație specială cu actoria. Părinții lui sunt renumiții actori de televiziune Timothy Carlton și Wanda Ventham și, în ciuda încercării de a-l ține departe de fascinanta lume artistică pe tânărul lor fiu, el va obține o bursă de studiu în arte. Despre copilăria sa, el spune că „a fost una grozavă”, deși se simțea „predispus la moment de hiperactivitate, urmate de epuizare și de o temperare”.

Înscris la școala publică Harrow, Benedict juca rugby și picta în timpul liber, devenind ulterior autorul unor pânze pictate în ulei de mari dimensiuni. Asta până a descoperit lumea teatrului, care i-a bulversat imaginația până peste poate. Inițiat și îndrumat în tainele acestei arte de profesorul Martin Tyrrell, primul rol pe care îl interpretează este unul neașteptat: Titania, Regina Spiritelor din „Visul unei nopți de vară” de William Shakespeare. Un rol de forță, o compoziție, o reală încercare pentru genialul actor de mai târziu.

Însă căile actoriei au fost extrem de întortocheate pentru Benedict Cumberbatch. După ce termină școala, pornește într-o aventură în India, unde se oferă voluntar să predea limba engleză într-o mănăstire tibetană din Darjeeling. „Acolo am putut sta alături de călugări, în propria lor casă și i-am putut privi la rugăciune. Am avut șansa de a-i învăța, dar și de a interacționa cu ei”. Apoi și-a continuat studiile de artă dramatică la Universitatea din Mancester și la London Academy of Music and Dramatic Art, cea mai veche școală de teatru din Marea Britanie. La finalul studiilor, deja avea propriul său agent.

Primele roluri ale lui Cumberbatch au fost în spectacole după texte clasice și în mici show-uri de televiziune. În 2004 l-a interpretat pe tânărul Stephen Hawking, aflându-se în primele stadii ale bolii sale neuronale – prestație pentru care a fost nominalizat la Premiile BAFTA. În 2006, a jucat în primul film din carieră, o producție studențească denumită „Starter for 10”. Un an mai târziu a împărțit platoul de filmare cu actorul Tom Hardy în filmul „Stuart: A Life Backwards”.

Tată de băieți, Benedict Cumberbatch are doi fii, Cristopher Carlton și Hal Auden, cu regizoarea Sophie Hunter. Anunțul logodnei lor nu a ratat pagina principală a ziarului britanic „Times”, iar căsătoria a avut loc pe Isle of Wight, cea mai mare insulă din Anglia și a doua ca populație, declarată patrimoniu UNESCO. „Am o familie care îmi oferă un sens în viață mai măreț decât mine și mai important decât munca mea și viața mea publică”.

Sherlock, celebritatea și rolurile din filme

Adaptarea modernă realizată de BBC în 2010, după povestea detectivului Sherlock Holmes, a atras celebritatea și atenția întregii lumi asupra lui Cumberbatch. După trei nominalizări pentru rolul principal din serial, în 2014 a obținut primul Premiu Emmy.

Anul 2011 l-a propulsat pe Cumberbatch în galaxia hollywoodiană, primind rol după rol în filme ca „Tinker Tailor Soldier Spy” sau „War Horse” al lui Steven Spielberg, despre dramele războiului. Explorându-și calitățile artistice, Cumberbatch intră și în universul fantastic al trilogiei „Hobbitul”, realizând vocile Necromantului și a lui Smaug. Va juca și rolul unui ticălos, portretizându-l pe înfiorătorul Khan în „Star Trek: Into Darkness” al lui J.J. Abrams, lansat în 2013. Un an mai târziu, își va oferi vocea și pentru „Penguins of Madagascar”.

Citește continuarea pe amfiteatru.com

S-a născut în București, cu doar câteva zile înaintea Revoluției din ʼ89, însă copilăria ei nu a fost influențată de schimbările politice. Îndrăgostindu-se de actorie dintr-o întâmplare, în perioada liceului, cariera sa a cunoscut de atunci o evoluție neîntreruptă. Am stat de vorbă cu Anca Dinicu despre experiența rolurilor în televiziune, despre responsabilitatea civică a artiștilor și despre celebritatea care nu ar trebui să te schimbe uman, ci să te ajute să evoluezi profesional. Un interviu despre actrița de dincolo de ecran.

Anca, povestește-mi cum ți-ai petrecut izolarea la domiciliu și cum a arătat o zi obișnuită în perioada asta?

Am încercat pe cât posibil să-mi protejez sănătatea și am evitat televizorul. În același timp, am rămas ancorată în realitate. Mi-am canalizat atenția și grija asupra mea și a familiei. Simt că mi-am actualizat modelul.

Actoria și televiziunea. Te știm de pe ecranele televizoarelor, din seriale și scheci-uri. Cine e, de fapt, actrița Anca Dinicu, dincolo de aceste roluri?

Nu îmi place să vorbesc despre mine… continui să mă descopăr în fiecare zi, așa că nu pot spune cine sunt. Încerc să înțeleg cât mai mult și, totodată, să descopăr și să mă descopăr.

Din secretele actorului. Dacă ai merge la un casting și regizorul te-ar ruga să vorbești despre tine într-o frază, cum ar suna prezentarea ta?

Acolo contează cine poți să fii, nu cine ești. Dar dacă, totuși, ar trebui să fac asta, m-aș adapta în funcție de

contextul respectiv. Nu obișnuiesc să îmi pregătesc discursuri de obicei, așa că… Dumnezeu cu mila.

Amintiri din copilărie. Ești născută pe 9 decembrie 1989. Un moment revoluționar. La propriu și la figurat. Ai resimțit impactul schimbărilor politice și sociale pe parcursul copilăriei tale?

Am prins perioada de tranziție a României, însă nu am resimțit neapărat efectele, pentru că am aterizat odată cu schimbarea și nu pot să mă raportez la ceva ce nu am trăit.

Filozofii. Faci parte dintr-o generație a schimbării. Care e filozofia ta de viață?

În ceea ce privește filozofiile de viață… mă ghidez după următoarele trei: cred în energia care îmi dă putere să mă ridic din pat și să construiesc; avem nevoie să ne iubim unii pe alții; pune-ți întrebări și continuă să cauți și după ce obosești.

Activism și societate. Te implici în vreun fel în problemele civice actuale, care e poziția ta ca artist, ca persoană publică?

Încerc să fiu un om mai bun în fiecare zi, ca fiecare acțiune pe care o fac să poarte o responsabilitate civică. E un lucru care ține atât de moralitate, cât și de empatie, și cred cu tărie că artiștii trebuie să fie și ei impulsul schimbării.

Obiectiv sau întâmplare. Legătura cu teatrul a prins contur din întâmplare sau ai găsit în această artă un răspuns pentru căutările tale?

Da, pot spune că dintr-o întâmplare. M-am întâlnit cu teatrul în timpul liceului, iar cu scena tot atunci. O prietenă de familie, Liliana Popa, mă văzuse la serbările din școala generală și m-a înscris la niște cursuri de actorie atunci când am intrat la liceu. Actoria mi-a oferit răspunsuri pentru multe întrebări existențiale. E o lecție de adevăr emoțional. Răspunsul vine din căutare și sper că voi continua să-mi pun întrebări. Cred că altfel nu aș avea miză în ceea ce fac.

Teorie și practică. Cum ai descrie studenta Anca Dinicu din anii de licență și master de la UNATC? Cât de simplu a fost parcursul acestor etape și care au fost cele mai dificile momente de depășit?

În facultate eram tare entuziasmată de tot ce mi se întâmpla. Însă am trecut și prin câteva situații interesante… atunci când nu știam exact unde mi-e locul sau când mi s-a spus că nu mă văd pe scenă, că nu trec rampa. În ultimul an de licență a avut loc o transformare, am început să lucrez mai mult bazându-mă pe intuiție. Atunci mi-am dat seama că vreau să fiu actriță pentru tot restul vieții.

Citește interviul integral pe amfiteatru.com

Audrey Hepburn a fost şi un om dedicat activităţilor caritabile, fiind implicată, ca ambasador UNICEF, în numeroase acţiuni umanitare.

Audrey Kathleen Ruston, pe numele avut la naştere, a venit pe lume la 4 mai 1929, în districtul Ixelles din Bruxelles, Belgia, fiind unicul copil al lui Joseph Victor Anthony Ruston, fost consul onorific britanic în Indiile Olandeze de Est, şi al celei de-a doua soţii a acestuia, baronesa olandeză Ella van Heemstra.

La naştere, Audrey a devenit şi cetăţean britanic, după tatăl său, însă, la doar un an de la naşterea sa, părintele său, un simpatizant al naziştilor, a părăsit familia.

Încă din primii ani de viaţă, Audrey a luat lecţii şi a început să vorbească fluent engleza, olandeza, franceza, spaniola şi italiana.

Când împlinea 6 ani, părinții săi divorțau oficial, apoi Audrey a urmat o școală particulară de fete din Kent, Anglia, unde se stabilise alături de mama sa. Tot atunci, a început să ia lecţii de dans clasic, o pasiune care a animat-o după ce vizionat mai multe spectacole, la Bruxelles.

A urmat iminenţa războiului, şi plecarea mamei şi fiicei în Olanda, la Arnhem. Aici, Audrey va urma arta dansului la Conservatorul din localitate, până în anul 1945.

În perioada ocupaţiei germane, a acordat lecţii particulare de dans sau a dansat, reuşind să strângă astfel fonduri pentru rezistenţa olandeză. De asemenea, a predat arta dansului studenţilor mai tineri.

După această perioadă solicitantă, marcată şi de foametea olandeză, Audrey Hepburn a dezvoltat probleme respiratorii şi o anemie acută.

În anul 1945, a continuat să studieze dansul, la Amsterdam, cu marea maestră a baletului olandez, Sonia Gaskell.

Curând, problemele sale de sănătate dobândite se vor acutiza, astfel că Audrey va renunţa la balet şi se va dedica actoriei şi modei.

În anul 1948, debuta în film, în „Dutch in Seven Lessons”, în rolul unei stewardese, apoi a jucat într-o serie de musicaluri şi a avut o serie de roluri secundare în filme britanice.

Audrey Hepburn debuta în teatru în rolul de coristă, în comedia muzicală ”High Button Shoes”, tot în 1948, ea apărând mai departe în piesele ”Sauce Tartare” – în 1949, şi ”Sauce Piquante” – în 1950.

După ce talentul său aparte a fost remarcat, la 24 noiembrie 1951, i se repartizează rolul principal în spectacolul ”Gigi”, o adaptare după cartea omonimă a scriitoarei franceze Colette, care se juca la Teatrul Fulton din New York. Rolul avea să-i aducă premiul pentru debutul în teatru – Theatre World Award.

În 1953, obţine un succes mondial cu rolul din filmul ”Roman Holiday”/”Vacanţă la Roma”, în care a jucat alături de Gregory Peck, ea fiind prima actriţă care a primit, pentru acelaşi film, un Oscar, Globul de Aur şi premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă.

Rolul din acest film consacra şi ”stilul Audrey”, cu o influenţă fulminantă în lumea modei. Era pentru prima dată când pe ecrane apărea o vedetă adevărată, cu stil şi personalitate aparte, cu talent şi pasiune inegalabile. Era momentul în care femeile din întreaga lume admirau şi copiau coafura tunsă scurt, fustele ample, strânse în jurul taliei şi cămăşile cu nasturi, completate cu pardesie elegante şi poşete remarcabile, un stil care a rămas unic în istorie.

Un an mai târziu juca în spectacolul ”Ondine”, pentru care a câştigat Premiul Tony pentru cea mai bună interpretare feminină în rol principal. În acest spectacol l-a avut ca partener pe actorul Mel Ferrer, care îi va deveni soţ, la 25 septembrie 1954 şi căruia îi va dărui un fiu, pe nume Sean.

Tot în 1954, Audrey Hepburn juca, alături de Humphrey Bogart şi William Holden, în ”Sabrina”, pentru acest rol fiind nominalizată la Premiul Oscar pentru cea mai bună actriţă. În „Sabrina”, Audrey a lucrat şi alături de designerul francez Givenchy, care împlinea 26 de ani la acea vreme, şi care a creat special pentru ea, o rochie de seară cu un model aparte, aşa-numita „decollete Sabrina”. Givenchy descoperea modelul perfect, iar împreună cu Audrey realiza un stil unic şi inconfundabil în istoria modei, marcat de simplitatea aproape austeră, în nuanţe de negru, alb şi pasteluri. Hepburn dădea naştere unei adevărate „manii”, un simbol puternic al ţinutelor şic şi al eleganţei.

A urmat o serie de filme de succes, precum ”The Nun’s Story” – în 1959, pentru care a primit premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă în rol principal, Premiul criticilor de film din New York pentru cea mai bună actriţă, precum şi o nominalizare la Oscar, ”Breakfast at Tiffany’s” – în 1961, film care a impus un nou stil – ”little black dress”, în care Audrey a apărut într-o rochie neagră simplă accesorizată cu mănuşi lungi negre şi cu ochelari mari, negri, ”Charade” – în 1963, recompensat cu Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă în rol principal, ”My Fair Lady” – în 1964 şi ”Wait Until Dark” – în 1967.

În anul 1967 s-a despărţit de actorul Mel Ferrer, apoi a renunţat să mai joace în producţii importante, având doar apariţii sporadice. Parteneriatul cu Givenchy a continuat pentru alte filme, dar şi pentru cea de-a doua nuntă – cu psihologul italian Andrea Dotti, în 1969 – alături de care se va stabili în Elveţia – şi pentru alte evenimente din viaţa actriţei.

Începând cu anul 1980, Audrey Hepburn a avut o relaţie cu actorul olandez Robert Wolders, iar doi ani mai târziu se producea divorţul oficial de Andrea Dotti, căruia îi dăruise tot un fiu, pe Luca.

În anul 1980, Audrey Hepburn a fost numită Ambasador UNICEF al Bunăvoinţei, dedicându-se cu acestei misiuni caritabile până la finalul vieţii.

În perioada 1988-1992 s-a implicat în diverse acţiuni în unele dintre cele mai sărace comunităţi din Africa, America de Sud şi Asia. Preşedintele american George H. W. Bush i-a acordat, în 1992, Medalia Prezidențială pentru Libertate ca recunoaştere a eforturilor sale depuse alături de UNICEF în slujba umanităţii.

Ultimul său film a fost „Always”, în anul 1989.

Alte premii şi distincţii pe care le-a obţinut sunt: Theatre World Award – 1952, trei premii David di Donatello pentru cea mai bună actriţă străină (1960, 1962 şi 1965), o Stea pe Hollywood Walk of Fame – 1980, Premiul Cecil B. DeMille – 1989, titlul de Comandor al Ordinului Artelor și Literelor.

În septembrie 1992, a acuzat puternice dureri abdominale, la revenirea dintr-o misiune umanitară în Somalia, iar în noiembrie medicii din Los Angeles i-au descoperit un cancer intestinal, mult prea dezvoltat pentru a fi operat.

La 20 ianuarie 1993, Audrey Hepburn a plecat la Domnul, la reşedinţa sa din Vaud, Elveţia.

Postum i-au fost acordate Jean Hersholt Humanitarian Award al Academiei de Artă şi Film – în 1993, Grammy Award for Best Spoken Word Album for Children – 1993, şi Crystal Award – 1996.

În anul 2006, rochia neagră creată de Givenchy şi purtată de Audrey în filmul ”Breakfast at Tiffany’s”, a fost vândută cu peste 462.000 de lire sterline, al doilea cel mai mare preţ plătit vreodată pentru o rochie dintr-un film.

În anul 2013, Luca Dotti, cel de-a doilea fiu al actriţei, a lansat cartea ”Audrey in Rome”, care cuprinde aproape 200 de fotografii, multe dintre ele publicate pentru prima dată, realizate în perioada în care actriţa trăia la Roma.

În anul 2014, potrivit unui sondaj realizat în Marea Britanie, Audrey Hepburn era aleasă drept cea mai frumoasă femeie din ultimii 50 de ani.

RADOR – de Razvan Moceanu

Citește și:

Mirka, femeia din spatele măreției lui Roger Federer

Cine este femeia care a descoperit primul coronavirus

Hildur Guðnadóttir, autoarea coloanei sonore din filmul „Joker”, face istorie

Matthew McConaughey s-a născut, la 4 noiembrie 1969, în Uvalde, Texas, SUA. A absolvit Universitatea din Austin, Texas, (1993) şi a înregistrat primul succes cu filmul „Dazed and Confused” (1993).

După debutul cinematografic, fiind recunoscut pentru carisma şi caracterul său dezinvolt, a obţinut un rol principal în „A Time to Kill” – „Vremea răzbunării” (1996), unde a jucat alături de Sandra Bullock, Samuel L. Jackson şi Kevin Spacey. În acelaşi an a apărut pe coperta revistei „Vanity Fair” şi a fost catalogat drept „star în ascensiune la Hollywood”.

În 1997, a jucat alături de Jodie Foster în „Contact”, un film ştiinţifico-fantastic regizat de Robert Zemeckis. În acelaşi an, joacă rolul unui avocat implicat într-un proces al sclavilor africani care au provocat o revoltă pe nava Amistad. Filmul „Amistad” (1997), nominalizat la Oscar, care l-a avut în distribuţie şi pe Anthony Hopkins, a fost regizat de Steven Spielberg.

Întorcându-se la rădăcinile sale comice, în 1999 a jucat în „EdTv” rolul de funcţionar umil care devine starul propriului reality-show. Producţia a fost o dezamăgire atât pentru critică, cât şi în ceea ce priveşte încasările.

După câteva probleme cu legea, la sfârşitul anilor ’90, după 2000 a devenit „regele comediilor romantice”: „Wedding Planner” (2001), unde a jucat în tandem cu Jennifer Lopez şi apoi „How to Lose a Guy in 10 Days” (2003), alături de Kate Hudson, potrivit site-ului www.imdb.com. A urmat cooptarea sa într-o producţie de acţiune – „Sahara” (2005) şi a fost numit de revista People „Cel mai sexy bărbat în viaţă”.

Alături de Al Pacino, a jucat rolul de escroc în „Two for the Money” (2005). După încă două comedii romantice „Failure to Launch” (2006) şi „Fool’s Gold” 2008), a jucat în „Tropic Thunder” (2008), care i-a avut în distribuţie şi pe Ben Stiller, Jack Black şi Robert Downey Jr.

După o pauză în 2010, au fost lansate, în 2011, două producţii ce l-au avut ca protagonist. A interpretat personajele Mick Haller din „The Lincoln Lawyer” şi Killer Joe Cooper în „Killer Joe”.

În 2012, a urmat drama „Mud”, apreciată de critici, şi cu succes la box office. Tot în acelaşi an, s-a bucurat de aprecieri şi pentru interpretarea din comedia „Magic Mike”, unde a jucat rolul lui Dallas, un stripper care instruieşte un tânăr, în producţia regizată de Steven Soderbergh.

Rolul Ron Woodruff din „Dallas Buyers Club” (2013), un activist care, după ce este diagnosticat cu SIDA şi i se mai dau şase luni de viaţă, în anii ’80, adoptă un regim bazat pe consumul de droguri, ce îi temperează efectele bolii, i-a adus lui Matthew McConaughey Premiul Oscar şi Glob de Aur. Pentru acest rol, actorul a slăbit 21 de kilograme, dar efortul a meritat.

A mai interpretat rolul detectivului Rustin Cohle, din serialul difuzat de HBO, „True Detective” (2014), o producţie apreciată favorabil de critici. În 2014, actorul a putut fi urmărit şi pe marile ecrane, în rolul fostului pilot NASA, Cooper, în producţia SF regizată de Christopher Nolan, „‘Interstellar”‘. Au urmat rolurile din: „The Sea of Trees” (2015), „Free State of Jones” (2016), „The Dark Tower” (2017), „White Boy Rick” (2018), „Serenity” (2019), „The Beach Bum” (2019).

Este căsătorit cu Camila Alves, din 2012, şi are trei copii.

sursa: Agerpres

Citește și:

Cea mai recentă premieră a ta este „Doi pe un balansoar”, care se va juca în deschiderea Festivalului Zile și Nopți de Teatru la Brăila. Cum a fost întâlnirea ta cu acest text dulce și amar, care, altminteri, are o istorie interesantă pe scenele din România și e foarte iubit de public?

A fost foarte, foarte greu. Pe de o parte pentru că nu-i ușor să fii pe scenă două ore continuu în relație. Iar apoi, pentru că povestea m-a luat prin surprindere treptat. M-a surprins cât de departe se poate duce o relație… Și cât de adânc te poți duce tu, ca mijloace actoricești. Și pentru că joc o femeie cum eu nu-mi doresc să fiu… Sunt lucruri în femeia asta de care mi-e frică în viața mea.

Și care sunt acele lucruri?

Toleranța prea mare. Puterea de a îndura și de a accepta. Și incapacitatea de a se vedea pe sine.

Dacă ar fi să-mi spui două lucruri la care te asemeni cu fata din „Doi pe un balansoar”, care ar fi acelea?

maginea pe care încerc s-o creez atunci când intru într-o relație… și anume aceea de „eu pot, eu sunt puternică, eu nu am nevoie de nimic…”. Și asta e o imagine care are o doză de falsitate. Falsitatea aceea de care, până la urmă, avem nevoie ca să fim social acceptați. E ca un reflex social încercarea de a ne construi această imagine, că suntem independenți, puternici… E ceva atât de reflex, că e greu de construit pe scenă. Nu e o situație excepțională, e o situație naturală. Iar naturalul e mai greu de redat pe scenă decât e excepționalul. Iar al doilea lucru la care mă asemăn cu ea e nevoia de a mă dărui unui context și de a mă arăta.

Și două lucruri în care te deosebești profund de ea?

Ea e dansatoare amatoare și realizează că nu este, de fapt, un talent, ci e o visătoare. Spune asta despre ea și o acceptă. Eu am norocul să nu știu cum e să afli asta despre tine. Eu mi-am ales o meserie și mi-a fost dat să mi se confirme că acesta este un drum bun. Iar al doilea lucru la care ne deosebim fundamental e forța cu care își cere drepturile în final. Nu știu dacă sunt atât de fermă. Și e ceva ce caut.

Ai putea fi prietenă cu ea?

Da! Clar!

Și dacă ați ieși la o cafea, ce-ai întreba-o?

De ce ți-e frică?

Și ce crezi că ți-ar răspunde?

M-ar lua peste picior și ar zice: „Ce-i cu rahaturile astea de întrebări?” Un fel de a se ascunde…

Joci „Doi pe un balansoar” la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila. E diferit publicul din Brăila de cel din București?

Da, e oarecum diferit… Are mai multă răbdare. Și o capacitate mai mare de a primi povestea.

Dar ce caută publicul la teatru? De ce mai vin oamenii la teatru?

Caută povești. Și emoție… Să scape puțin din povestea lor. O formă de evadare.

Și ceea ce oferă teatrul românesc în acest moment satisface această nevoie a publicului? Oferta e conform așteptărilor?

Nu… Din păcate, în multe cazuri apare o nevoie a artistului de a se expune pe sine doar de dragul de a se expune. De a-și etala mijloacele și conceptele de dragul de a o face. Povestea rămâne secundară. De-asta nu înțeleg de ce unii aleg un anume text pentru asta și se folosesc de el. Sigur că e important ca artistul să se caute. Dar uneori mi se pare că se produce o îndepărtare de la scop. De la adevăratul scop…

Sunt peste zece ani de când ai terminat facultatea. Cum s-a schimbat de-atunci răspunsul tău la întrebarea: „De ce fac teatru?”

Sunt într-un moment în care reevaluez asta, într-adevăr. Răspunsul ar fi acum: simt că teatrul mă crește și mă ajută să mă descopăr. Cred că motivul pentru care fac teatru e în esență egoist. În fond, să fim sinceri, meseriile vocaționale au doza asta mare de egoism. Dar, pe de altă parte, când se produce acel schimb real cu publicul de-abia atunci simți cu adevărat că e o mare reușită și asta te îmbogățește.

Dar când te-ai apucat să faci teatru, motivul era același? Ca să te descoperi?

Aveam niște vise mai concrete, despre succes, bani, totul era permanent ascendent, ceva total imatur…

Deci între timp succesul nu mai contează atât de mult?

S-a schimbat felul cum percep ideea de succes. Atunci visam să port rochii scumpe și să merg la premierele mele de film, să calc pe covorul roșu… mai puțin prin țară și mai mult prin străinătate. Acum caut stabilitate. Stabilitate artistică în primul rând.

Familia ta era simplă, ai copilărit undeva la țară. Prea puține legături cu teatrul… Cum arată acum acel loc care ți-a fost acasă în copilărie?

Am avut o perioadă de câțiva ani buni, o paranteză în viața mea, în care am lăsat locul acesta departe, în sensul că am încercat să fug de ceea ce mi se părea „lumea mică de la țară”. Mi se părea că mă trage în jos, mi-era rușine. Mi-era rușine că venea bunica mea de la țară cu papornițele de rafie, în weekend când mai tăia o găină… și pentru că-i era frică să urce cu liftul ne striga de jos, din fața blocului, și mă jena atât de tare că trebuia să coborâm s-o ajutăm cu rafiile pe scări. Aveam nevoie să mi se confirme că sunt o fată de oraș. Să trăiesc ca o fată de oraș. Mă comparam cu colegii de la școală, care aveau familiile în oraș… Dar am închis paranteza. Și am înțeles că asta sunt, că o mare parte din cine sunt azi provine din copilăria aia sălbatică pe uliță, la baltă, la pădure. Mergeam cu vaca, mergeam cu oile… O aveam în grijă pe sora mea mai mică, rămâneam singure, învățam să gătesc, bunica îmi dădea să fac treabă, la câmp. Ei bine, mi-am dat seama că toată această experiență e, de fapt, un plus, un motiv de mândrie. E parte din mine și mă bucură. Și, cine știe?, poate c-o să mă întorc acolo. Pentru amintiri…

Care e cea mai frumoasă amintire care-ți vine acum în minte?

Toate zilele în care plecam cu căruța cu bunicul și mă lăsa să stau pe bancă lângă el, să mân calul.

Citește întreg interviul pe amfiteatru.com

A încercat să urmeze o carieră în ştiinţe juridice, participând la cursuri la Universitatea din Perugia, însă pentru a obţine banii necesari pentru şcolarizare a început să fie model, drept pentru care a îmbrăţişat o carieră în modeling, conform www.imdb.com, citat de Agerpres.

În 1988, s-a mutat într-unul dintre cele mai importante centre de modeling ale Europei, Milano, alăturându-se companiei Elite Model Managament, pentru ca în 1989 să fie deja apreciată ca model cu o expunere extraordinară atât la Paris cât şi la New York, potrivit www.monicabelluci.net.

A pozat pentru casa de modă Dolce&Gabbana şi pentru versiunea franceză a revistei Elle, printre altele.

A debutat ca actriţă pe micul ecran în 1990, iar în industria americană de film debutul a fost consemnat în producţia lui Bram Stoker Dracula (1992), conform imdb.com.

Rolul din thriller-ul francez ”The Apartament” (1996) a făcut-o cunoscută şi i-a adus premiul Cesar pentru cea mai promiţătoare actriţă. A interpretat, de asemenea, în ”Malena” (2000), pentru care a primit Premiul Filmului European, ”Under Suspicion” (2000), ”Brotherhood of the Wolf” (2001), ”Irreversible” (2002), ”Remember Me, My Love” (2003), ”The Matrix Reloaded” (2003), ”The Matrix Revolutions” (2003), ”Passion of the Christ” (2004), potrivit www.imdb.com şi www.dailysabah.com.

În februarie 2001, apare pe coperta revistei Esquire, pentru ca în 2003, să fie promovată de revista Maxim.

Din 2006 până în 2010 a fost imaginea pentru numeroase produse ale cunoscutei case de modă Dior.

A devenit, în 2012, imaginea celebrei case de modă Dolce&Gabbana.

A interpretat personajul Lucia Sciarra, femeia Bond – văduva unui asasin celebru, în producţia ”Spectre” (2015), în regia lui Sam Mendes.

Întrebată cu prilejul unui interviu pentru revista The Talks, în 2012, dacă frumuseţea sa a fost un obstacol în carieră, Monica Bellucci a spus: ”desigur că a fost o problemă în special pentru că veneam din industria modei. A fost o dublă problemă: moda şi frumuseţea sunt cele mai grave chestiuni cu care te confrunţi în această carieră. (…) Este ca o mască şi trebuie să o îndepărtezi ca să arăţi că este altceva în spatele ei. Trebuie să arăţi cine eşti pentru a-i face pe ceilalţi să vină să te descopere”, potrivit the-takls.com.

Printre cele mai recente filme ale sale se numără ”On The Milky Road” (2016), în regia lui Emir Kusturica, ”Nekrotronic” 2018, în regia lui Kiah Roache Turner, ”The Best Years of a Life” (2019), în regia lui Claude Lelouch. Despre pelicula ”On The Milkky Road”, actriţa italiană avea să declare că este alături de seria ”Matrix” printre filmele sale preferate, conform unui interviu acordat în octombrie 2018 pentru portalul www.monicabellucci.net. În schimb, filmul în care a jucat şi despre care afirmă că este etern în viziunea sa este ”Malena”, în regia lui Giuseppe Tornatore, potrivit interviului acordat, în iunie 2018, pentru revista Glass, indică www.theglassmagazine.com.

”Un actor este asemenea unui dansator. Prin intermediul corpurilor noastre ne putem exprima. Trebuie să recunosc că mi-am folosit destul de mult corpul ca o modalitate de reprezentare a sufletelor, a numeroase suflete. Şi uneori frumuseţea mea a fost valorificată de regizori pentru a reprezenta cele mai rele lucruri, precum în „Malena” sau în „Irreversible”, filme în care frumuseţea a fost pusă în scenă pentru a fi distrusă, pentru a ilustra cât de violentă este lumea”, a declarat Monica Belluci pentru cotidianul turc daily Sabah, în februarie 2018, potrivit www.dailysabah.com.

Până în prezent, Monica Belluci a obţinut şapte premii şi a fost nominalizată la alte treisprezece distincţii ale industriei de film, indică portalul de specialitate www.imdb.com

A păşit în cariera de divertisment prin dans şi teatru. La vârsta de 15 ani a renunţat la cursuri pentru a se alătura unei echipe de divertisment care susţinea spectacolul „The Pajama Game”, pentru ca la vârsta de 17 ani să joace în producţia „42nd Street”.

A făcut lesne tranziţia la televiziune, devenind cunoscută publicului britanic prin intermediul seriei „The Darling Buds”, care a fost difuzată din 1991 până în 1993. Au urmat roluri în producţii de televiziune, inclusiv rolul principal din filmul biografic „Catherine the Great” („Ecaterina cea Mare”).

Transferul pe scena americană s-a realizat prin rolul din pelicula „The Mask of Zorro” („Masca lui Zorro”), în care a jucat alături de Antonio Banderas şi Anthony Hopkins. A lucrat cu Sean Connery la thriller-ul „Entrapment” („Capcană pentru hoţi”, 1999), iar pentru interpretarea din pelicula „Traffic” („Trafic”, 2000) a obţinut o nominalizare la Globurile de Aur.

S-a întors la producţiile musical în 2002, cu rolul din pelicula „Chicago”, în care a jucat alături de Renee Zellweger, Queen Latifah şi Richard Gere. Această interpretare, a personajului Velma Kelly, i-a adus, în 2003, Oscarul pentru cel mai bun rol secundar.

De asemenea, a jucat alături de Tom Hanks în pelicula „The Terminal” („Terminalul”, 2004) şi a făcut parte din distribuţia excepţională a peliculei „Ocean’s Twelve” („Unsprezece plus una”), alături de George Clooney şi Brad Pitt.

După nunta cu actorul Michael Douglas, a început să petreacă tot mai mult timp în Bermuda, departe de lumina reflectoarelor de la Hollywood. Cei doi se cunoscuseră în 1998, la Festivalul Filmului American, iar în 2000 s-au căsătorit la Plaza Hotel din New York.

Au urmat rolurile din peliculele „No Reservations” („Fără reţineri”, 2007), „Death Defying Acts” („Houdini: Ultimul magician”, 2007) şi „The Rebound” („Idilă cu dădaca mea”, 2009).

Şi-a dovedit versatilitatea odată cu debutul pe Broadway în 2009, în musicalul „A Little Night Music”, în regia lui Stephen Sondheim, cu Angela Lansbury în distribuţie. Pentru această interpretare a fost recompensată cu un premiu Tony anul următor.

A revenit pe marele ecran cu roluri secundare în „Rock of Ages” („Rock pentru totdeauna”, 2012), bazat pe musicalul care s-a bucurat de un succes răsunător pe Broadway, şi în filmul de acţiune „Red 2” („Greu de pensionat 2”, 2013). A jucat alături de Blake Harrison şi Bill Nighy în comedia „Dad’s Army”, o adaptare a popularului sitcom britanic.

Interpretarea din pelicula „Feud: Bette and Joan” (2017), în care a jucat alături de Susan Sarandon şi Jessica Lange, a reprezentat revenirea sa în producţiile de televiziune.

Cariera sa profesională a continuat în ciuda problemelor de sănătate cu care s-a confruntat familia sa, soţul său reuşind să se recupereze în 2010 în urma diagnosticării cu cancer la gât, iar ea beneficiind de tratament pentru tulburare bipolară. Într-un interviu pentru revista InStyle, actriţa a declarat: „nu sunt genul de persoană care să îşi expună public problemele personale, însă pentru faptul că afecţiunea mea a fost făcută publică, sper ca cei care suferă de acceaşi afecţiune să ştie că este complet controlabilă”.

În 2010, a fost recompensată pentru serviciile aduse industriei filmului şi pentru implicarea în actele de caritate cu Ordinul Imperiului Britanic cu prilejul zilei de naştere a reginei, conform http://catherinezetajones.com.

De-a lungul carierei, a obţinut 18 distincţii şi a fost nominalizată la alte 34 de premii de specialitate, conform www.imdb.com.

Citește și:

Actriţa în vârstă de 51 de ani a debutat în cinematografie în anii ’80 şi a menţionat că dezvoltarea unei cariere pe marele ecran ”presupunea un efort sistematic” în acea perioadă.

„Lucrurile s-au schimbat foarte mult”, a spus actriţa pentru ediţia britanică a revistei Marie Claire, vorbind despre cariera sa de-a lungul timpului.

„Când am debutat, nu existau reţele de socializare, abia apăruse internetul. Oamenii nu puteau face fotografii cu telefoanele.”

„Existau mai multe etape logice pe parcursul carierei: faci un film care are succes, după care ţi se oferă şansa să lucrezi din nou”.

„Dacă al doilea film are succes, poţi câştiga mai mult şi obţine un nou rol”, a adăugat actriţa.

„În zilele noastre, o persoană apărută din senin poate obţine imediat succes, lucru care, în opinia mea, este foarte destabilizator. Construirea unei cariere presupunea un efort sistematic în urmă cu 30 de ani”, a mai precizat actriţa.

Julia Roberts, care apare pe coperta numărului din august al revistei Marie Claire, a menţionat că, în prezent, îşi alege cu mai multă atenţie rolurile pe care le acceptă întrucât are trei copii.

„În prezent, îmi aleg cu mai multă atenţie filmele în care joc deoarece avem o familie şi nu sunt singura persoană afectată”, a mai spus aceasta.

„Eu şi soţul meu încercăm să nu lucrăm în aceleaşi perioade”.

„Se poate întâmpla, dar… eu am proiectele mele, Danny (soţul actriţei, Daniel Moder) le are pe ale lui, mai este şi programul şcolar al copiilor, totul se reduce la planificare”.

Citește și:

M-am întâlnit cu el la Sala Studio a Teatrului Mic, am vorbit pe scenă, rătăciţi prin decor. Am descoperit un om emotiv, dar curajos, care este dispus oricând să facă schimbări majore în viaţa lui. Vă invit să îi cunoaşteţi o parte din poveste!

Este cunoscută povestea ta. Ai plecat de acasă la vârsta de 11 ani. Dar dacă nu ai fi plecat unde crezi că ai fi fost azi?

Îmi e greu să îmi imaginez unde aş fi putut fi, cert este că într-un fel sau altul aş fi reuşit, indiferent de drumul pe care o luam, să îmi depăşesc condiţia.

Acum, în anul 2019, crezi că mai e posibil ca un copil să reuşească să se descurce singur la o vârstă atât de fragedă?

Da, mai ales în anul 2019! De ce? Pentru că au acces la informaţii, chiar dacă unele dintre ele sunt superficiale, mă refer la cele de pe internet, dar cel puţin copiilor li se lărgeşte în ziua de azi un orizont, iar dacă ceva îi atrage pot să găsească cu uşurinţă informaţii de specialitate. Acum 25-30 de ani, nu aveam acces la informaţii, iar dacă nu aveai acest acces şi nu proveneai dintr-o familie care să facă parte dintr-un mediu cultural sau intelectual era foarte greu să ai acees la educaţie şi, mai ales, la cultură.

Ce au însemnat pentru tine anii în care ai fost în armată?

În anii de armată am învăţat ce înseamnă perfecţiunea, am înţeles ce înseamnă ordine, disciplină şi lucrul în echipă.

Iar mai apoi te-ai mutat în Bucureşti…

M-am mutat în Bucureşti imediat după armată şi am intrat la Facultatea de Sport. M-am acomodat destul de repede pentru că am venit în Bucureşti pentru educaţie şi am fost înconjurat de oameni cu acelaşi interes. În timpul facultăţii am locuit în cămin şi majoritatea erau din provincie, proveneam din acelaşi mediu şi nu am avut o trecere bruscă. După aceea mi-a fost mai dificil, când am început să îmi lărgesc orizontul sau mai bine zis interesele. Trebuie să te cunoşti foare bine, să ştii care îţi este locul din punctul de vedere social, intelectual şi cultural. Dacă îţi doreşti, îţi poţi întrece limitele, dacă nu, rămâi în acelaşi mediu, indiferent de oraşul în care trăieşti.

Îţi mai aminteşti când ai fost pentru prima dată la un spectacol de teatru?

Da! Primul spectacol de teatru la care am fost este ,,DaDaDans”, un spectacol de teatru-dans de Theodor-Cristian Popescu și Florin Fieroiu, ţin minte că îl avea în distribuţie pe Dragoş Bucur. Mi-a plăcut foarte mult! Era un tip de spectacol pe care dacă l-aş fi văzut cu un an-doi înainte de a-mi descoperi dorinţa de cultură nu mi-ar fi plăcut, era un spectacol total diferit la vremea aceea, cu un limbaj pe care eu nu îl cunoşteam. După aceea am văzut spectacolele lui Dan Puric, iar după un spectacol m-am dus la Andi Vasluianu, care era în distribuţie, şi i-am zis că vreau şi eu să dau la actorie… iar de atunci suntem prieteni.

Şi atunci ţi-ai dat seama că vrei să devii actor?

Da, de fapt mi-am dat seama că aş putea să fac acestă meserie. Cum m-am hotărât? Din dragoste, este răspunsul pe care îl dau tot timpul.

Cum a fost admiterea la UNATC?

Emoţionantă şi inconştientă. De fapt, mă contrazic puţin, emoţii am început să am după ce am fost admis, iar la admitere nu eram conştient de ce se întâmplă, dar eram bucuros. Cred că erau nişte zile în care bucuria era în echilibru cu fericirea. După ce am fost admis am intrat în panică, eu nu am trăit emoţia examenului de admitere pentru că nu aveam un pariu, eu câştigasem deja pariul cu mine de a intra într-o facultate.

Cum îţi aminteşti anii studenţiei?

Au trecut repede, nu prea am amintiri. Am fost foarte focusat să învăţ, din primii doi ani de studenţie nu îmi amintesc nimic, nici nu eram prea vorbăreţ. Îmi este foarte greu să vorbesc de facultate, mă ştiu doar la bibliotecă, la repetiţii, întrebând în stânga şi în drepta. În mintea mea toată perioada studenţiei este un proces cu mine, o perioadă în care am evoluat şi pe urma căreia am reuşit să îmi fac o meserie.

Cât de mult s-a schimbat teatrul de pe vremea de când erai student?

Nu cred că s-a schimbat foarte mult, dar a devenit mai complex, mai variat, au apărut şi alte tipuri de spectacole.

Dacă te-aş ruga să îţi faci un portret acum, cum ar arăta?

Sunt ambiţios şi fără frică.

Citește continuarea pe yorick.ro

Marea actriță Carmen Tănase ne-a făcut bucuria și onoarea de a ne acorda un interviu. Ce este succesul, cum și dacă mai reușim să mai fim noi într-o lume în care tehnologia pare să ne acapareze viața, ce înseamnă frumusețea unei femei, cine a fost bărbatul vieții ei, ce modele a avut în viață, cât de importantă este actoria în viața domiei-sale, sunt doar câteva dintre lucrurile pe care le-am aflat de la marea actriță.

Mulțumiri INES STUDIOS (adresa 97-105 Ionescu Sisești; office@inesstudios.com) pentru facilitarea realizării acestui interviu.

”Tatăl meu a fost bărbatul vieţii mele. De la el am invăţat totul. În facultate ,eram un element de excepţie, până am realizat că nu era bine aşa.

(…) Forma ochilor este de la tatăl meu şi culoarea este de la mama mea. Nu mă consider o femeie frumoasă. Am avut şi eu complexele mele în tinereţe pe care acum le-am lăsat deoparte.  Ca şi persoană, la prima vedere sunt percepută ca fiind extrem de dură, severă, chiar antipatică.

(…) Ca şi actriţă, iubesc comedia. Deşi în tinereţe eram considerată ca fiind potrivită pentru roluri dramatice.

(…) Doamna Olga Tudorache, care mi-a fost profesoară şi pe care am considerat-o ca pe o mamă, m-a învăţat foarte multe. Am învăţat în primul rând disciplina meseriei. Nu neapărat trucuri, există şi acestea, ci pur şi simplu disciplina acestei meserii.

(…) În copilărie nu am fost un copil docil, ascultător. Eram băieţoasă şi făceam multe trăsnăi. Lipseam de la şcoală, făceam farse profesorilor, jucam tenis cu piciorul cu băieţii, mă căţăram în copaci şi aveam grijă de pisicile pricăjite găsite pe la marginea drumului.

(…) Despre părinţii mei ce să vă spun? Tatăl meu, care nu mai este de multă vreme printre noi, era un om frumos, inteligent şi cu un simţ al umorului ieşit din comun. El a fost bărbatul vieţii mele şi cred că l-am căutat toată viaţa.

Mama mea, o femeie frumoasă, supusă, genul de soţie ideală, de la care am luat simţul datoriei.

(…) Mama, este şi rămâne cea mai importantă femeie din viaţa mea. Dar, am adorat-o şi o ador, căci este mereu cu mine, pe Olga Tudorache. Mi-am început cariera fiind îndrăgostită de Gina Patrichi, pe care o ascultam pe vremea aceea la piesele de teatru de la radio.

(…) Am cunoscut-o personal pe Gina Patrichi şi am avut o relaţie foarte apropiată. Era o persoană fascinantă, lăsa o dâră pe unde trecea. Nu aveai cum să nu o remarci. Era imposibil.

Un om, o poveste, o actriță, un rol…

S-a născut la 18 ianuarie 1961 la Ploiești. A urmat, între 1980 și 1984, cursurile Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București, secția Actorie, la clasa profesoarei Olga Tudorache. A debutat pe o scenă profesionistă alături de Olga Tudorache și de Radu Duda, colegul ei de la Actorie, în rolul Foca din piesa Fluturi, fluturi de Aldo Nicolaj, regizată de Cristian Hadjiculea la Teatrul Foarte Mic din București (data premierei: 26 octombrie 1982), spectacol preluat ulterior de Teatrul Național din Iași. Între 1984 și 1990 a fost actriță la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași, fiind repartizată inițial la secția suceveană a acestuia, împreună cu Radu Duda, Bogdan Gheorghiu, Carmen Ciorcilă, Adrian Păduraru, Răzvan Popa, Cristian Rotaru, Mioara Ifrim și alți câțiva tineri absolvenți de teatru din țară. Din anul 1990, Carmen Tănase este actriță la Teatrul Odeon din București. A fost  Polina Andreevna în Pescărușul de A.P. Cehov, regia Claudiu Goga; infirmiera șefă în Veronika se hotărăște să moară, dramatizare de Gelu Colceag și George Bănică după romanul omonim de Paulo Coelho, regia Gelu Colceag;Colette Duduleanu în Gaițele de Al. Kirițescu, regia Alexandru Dabija cu care a obtinut Premiul pentru rol secundar la Festivalul Dramaturgiei Romanesti, Timisoara, 2004; Lora în Stele în lumina dimineții de Alexandr Galin, regia Gelu Colceag; Paraschiva în Domnișoara Nastasia de G.M. Zamfirescu, regia Horea Popescu; Foca în Fluturi, fluturi de Aldo Nicolaj, regia Cristian Hadjiculea etc.

A jucat și în filmele Inimã de tigan, 2007; Nod, regia Alina Ciocârlie, 2007; Prea târziu, regia Adi Sitaru, 2006; Legături bolnăvicioase, regia Tudor Giurgiu, 2006; Bani de dus, bani de-ntors, regia Alexandru Tocilescu, 2005; Dormir avec le diable, regia Yves Boisset, 2001; Une femme piégée, regia Laurent Carceles, 2001; E pericoloso sporgersi, regia Nae Caranfil, 1994; Crucea de piatră – ultimul bordel, regia Andrei Blaier, 1993; Un bulgăre de humă, regia Nicolae Mărgineanu, 1989 etc

sursa foto: acasa.tv