Protagonistul filmului, Octavian, este Otto pentru prietenii lui; Tavi pentru părinții lui, iar în cele mai sfidătoare momente se referă la el însuși ca „barbarul”. Ai vrut ca toate aceste nume să reflecte diferitele aspecte ale personalității sale, bucăți ale identității sale pe care el însuși încearcă să le pună cap la cap?

Da, asta am vrut, să arăt diferitele proiecții pe care oamenii le au asupra lui. Ca adolescenți, cred că trebuie să ne potrivim proiecțiilor părinților noștri sau proiecțiilor prietenilor noștri, și rămâne foarte puțin de descoperit noi înșine. Este, de asemenea, o vârstă foarte fragilă când opiniile celorlalți contează mult, și ne reflectăm noi înșine în modul în care ne văd ceilalți.

Marc Titieni, care-l joacă pe Otto, a jucat de mic în film și TV. Cum de l-ai ales pe el?

L-am văzut pe când era copil în câteva filme. Când l-am întâlnit, nu mai voia să joace, pentru că studia scenaristica. Era în primul an la UNATC. Cred că a venit doar pentru că părinții l-au trimis la audiție. (Râde)

Tatăl său, din viața reală, care-i este și tată în film, este unul dintre cei mai buni actori ai generației sale. Ai știu imedoat că vrei să-i distribui pe amândoi, să aduci dinamica tată-fiu din viața reală?

Nu am decis actorii din rolurile părinților până nu l-am avut pe Otto. Am avut o listă scurtă, pentru că a fost și cel mai greu de găsit. Am avut o listă scurtă de la directoarea de casting, Florentina Bratfanof. Cred că am ales trei tați. Dar la final, a fost bine să-i avem împreună. A fost și provocator, pentru că relația lor din film diferă de cea din realitate. Adrian este un tată foarte iubitor, iar Otto este un copil foarte răsfățat. Au o cu totul altă dinamică în relație, așa că am lucrat puțin la stabilirea unei noi relații. Dar în final, cred că se simte iubirea dintre cei doi. Asta este un plus adus poveștii.

Poveștile de maturizare, și mai ales dramele adolescenților, sunt teme des  întâlnite în filmele americane. Se întâmplă des să vezi astfel de povești și în filmele românești?

Pot să vă răspund mai pe larg la această întrebare? (Râde). Cât am scris scenariul, m-am gândit de mai multe ori că poate ar fi mai bine să am perspectiva unui angajat la serviciilor sociale. Ar fi fost o perspectivă cu care m-aș fi simțit mai în largul meu, provenind din acest neo-realism al școlii din România. Ar fi fost alegerea cea mai ușoară. În același timp, sunt foarte conștientă de faptul că realizatorii de filme au altă vârtsă decât publicul care merge la mall. Prezentăm filme depre vârsta mijlocie într-un mediu care atrage tineri. Este un nou val acum, de a face acest gen de comedii cu adolescenți în România, care devine blockbustere și sunt pe primul loc în box-office.

A fost o provocare pentru mine să reflect cumva realitățile adolescenților contemporani. Am încercat să lucrez cu cât mai mulți adolescenți am putut pentru a obține o imagine clară a situației. A fost destul de greu să nu am perspectiva unei mame de 40 de ani asupra unui băiat de 17 ani, la un fil editat de Dana Bunescu care se apropie de 50 de ani, filmat de Ana Drăghici care are aproape 40 de ani. Am stat aproape de oameni reali…doar pentru a avea acest gen de originalitate și relitate în toată povestea și de a nu avea proiecțiile noastre despre cum credem că ar sta lucrurile.