Pe întreaga durată a festivalului, mai bine de 100.000 de persoane au participat atât la concertele de jazz, cât și la diferitele activități pregătite de organizatori și partenerii acestora în întreg parcul.

Festivalul a înregistrat un record de audiență chiar din ziua deschiderii, când peste 26.000 de persoane au umplut parcul pe întreaga perioadă a zilei și mai mult de 8.000 de oameni au urmărit cu entuziasm concertul susținut pe scena principală de basistul Marcus Miller (US).

”Sunt  mulțumit de cum a ieșit ediția a șaptea de festival. Simțeam nevoia să livrăm o ediție reușită, mai ales din cauza condițiilor de anul trecut, când ne-a plouat 9 zile din 11. Sunt  încântat de modul în care colegii mei s-au mobilizat și de dinamica pe care noi am avut-o în acest an. Cred că s-a simțit și în evenimente energia bună care venea dinspre echipă. De asemenea, am reușit să livrăm un lineup și un conținut de festival care a fost foarte bine primit de public, încă din prima zi. Bucuria participanților ne-a încărcat mult și ne-a dat energia necesară să muncim timp de patru zile încontinuu.

Am constatat un număr foarte mare de străini veniți la eveniment și am primit un feedback foarte bun din partea trupelor. Aproape toate au lăudat energia pozitivă a locului, muzica foarte variată și accesibilitatea evenimentului. Am dat tot ce am putut pentru acest eveniment și rezultatele au fost acolo. Simt că am trecut la un nou nivel. Mulțumim din suflet pentru toate cuvintele frumoase pe care le-am primit în timpul celor 4 zile. Să știți că ne-au ajutat!’’, a declarat Alin Vaida, directorul executiv al Jazz in the Park.

Ediția din acest an a avut, fără doar și poate, cel mai bun lineup din întreaga istorie a festivalului. Publicul venit în Parcul Central s-a bucurat de concerte memorabile, aplaudând minute în șir nume importante ale genului, printre care Ghost-Note (US), Delvon Lamarr Organ Trio (US), Judith Hill (US), Shai Maestro Trio (IL), Chassol (FR), Tiny Fingers (IL), Festen (FR), Ours Samplus (FR), Hristo Yotsov: Jazz Cats (BG), Malox (IL) și Kosmic Blues (RO).

Jazz in the Park s-a remarcat, încă de la primele ediții, pentru atmosfera caldă, prietenoasă și relaxantă, dar și pentru legăturile create între artiști și publicul lor. Dacă în prima seară publicul a fost introdus în această atmosferă de către Shai Maestro Trio și mai apoi cucerit total de Marcus Miller, vineri a venit rândul unor trupe precum Malox sau Ghost-Note să pună mulțimea în mișcare cu energia lor. Sâmbătă seara s-a încheiat pe Main Stage într-o notă psihedelică, pe muzica celor de la Tiny Fingers, iar spectatorii de la Alternative Stage au putut să se bucure de muzica a trei trupe franceze incredibile: Chassol, Festen și Ours Samplus. Nici ziua de duminică nu s-a lăsat mai prejos, cu un concert Delvon Lamarr de zile mari și o Judith Hill uimitoare, care a încheiat cu pasiune cea de-a șaptea ediție Jazz in the Park. Forță, interpretări impecabile, dinamism și diversitate – așa s-ar putea descrie, în final, lineupul ediției din acest an.

Dacă serile au fost dedicate concertelor din parc, nopțile au fost rezervate sesiunilor de jazz improvizat, așa cum stă bine oricărui festival de profil. Peste 2.000 de iubitori de jazz au luat parte la jam sessions găzduite de Vorbe, barul oficial al festivalului, Colin’s Gastro Pub și Samsara.

Un alt record înregistrat la această ediție a Jazz in the Park este legat de cumpărarea biletelor neobligatorii pentru Fondul Jazz in the Park. Peste 4.000 de persoane au donat 18.000 euro pentru finanțarea celor trei proiecte culturale care urmează a fi susținute în cadrul Fondului: voucherul cultural care permite persoanelor cu venituri mici primesc bilete gratuite la spectacole de film, teatru, operă sau muzee, programul de terapie prin artă în spitalele din România, inițiat de Create. Act. Enjoy, și Drama 5 – o serie de rezidențe de creație pentru tinerii dramaturgi din România, proiect al teatrului independent Reactor de creație și experiment.

Sursă text: jazzinthepark.ro

Foto și video: Andreea Tudorică

Viața artistică se târăște și ea tot înainte. Cu inerțiile ei, cu ciudățeniile ei și cu victoriile ei. Ce fac teatrele, de exemplu? Toamnă fiind, culeg și ele roadele. În capitală, „Nottara” tocmai a lansat pe 25 noiembrie un spectacol nou, „Noaptea umbrelor” de Horia Lovinescu, în regia lui Dan Nasta, iar cu aproape trei săptămâni în urmă la Teatrul L.S. Bulandra a avut loc premiera cu „Voluptatea onoarei” de Luigi Pirandello, spectacol regizat de Valeriu Moisescu. Oamenii de cultură deplâng moartea recentă a dramaturgului Teodor Mazilu, care „nu mai scrie”, cum își intitulează reputatul critic de teatru Valentin Silvestru articolul publicat în „Teatrul azi” chiar în noiembrie. Pentru el, „Teodor Mazilu este, prin excelență, comediograful umanist (și-a iubit cu patimă semenii”) al unei epoci ce se construiește negând, cu violență revoluționară, legitimată istoric, tot ceea ce-i contrariază idealul și cade în delict de inautenticitate”.

Pe 27 noiembrie 1980, la Teatrul Mic are loc un eveniment care va conta mult mai mult decât își dau seama acum protagoniștii lui: premiera spectacolului „Maestrul și Margareta” după Mihail Bulgakov, în regia Cătălinei Buzoianu.

Angajată prim-regizor la teatrul de lângă Cercul Militar în urmă cu un an, regizoarea are deja la activ creații importante și diverse, deschiderea ei față de mai multe estetici și formule fiind una dintre calitățile care vor rămâne constante în lunga ei carieră. După câteva montări la acest teatru, pentru toamna lui 1980 le-a pregătit spectatorilor o creație mai mult decât îndrăzneață, care se va dovedi de neuitat pentru o bună parte din public. Spectatorii vor lua cu ei acasă imagini terifiante, imagini infernale, sunete, șoapte, forme, mișcări, chipuri și gânduri. Destui dintre ei le vor păstra în memorie ani, zeci de ani.

Iată, un om de teatru din România are curaj să pună în scenă povestea din romanul polivalent, multifațetat, infernal și strălucit al lui Bulgakov, îndrăznește s-o decupeze pentru a o prezenta în fața spectatorilor, pe o scenă dintr-o țară care cunoaște foarte bine infernul, care îl trăiește zi și noapte, se încumetă să organizeze materia proteică a romanului într-o structură ce poate fi cuprinsă pe scenă, în ideea de a trimite tot timpul dincolo de ea, mult dincolo de ea. „Opțiunea Teatrului Mic pentru acest text și această formă de spectacol”, scrie în caietul-program Michaela Tonitza-Iordache, autoarea dramatizării, „se justifică prin aderența sa la programul estetic și ideologic al acestui teatru, prin fondul profund realist și mesajul umanist și pilduitor pe care opera lui Bulgakov îl aduce oamenilor”.

Liana Manțoc (cum apare și pe afiș, și în caietul-program), creatoarea costumelor, colaborase cu regizoarea, la Teatrul Mic, la „Să-i îmbrăcăm pe cei goi” de Luigi Pirandello în 1978 și, un an mai târziu, la „Nu sunt Turnul Eiffel” de Ecaterina Oproiu și urma să lucreze cu ea încă două decenii, simțindu-se „copleșită” de gândirea și de seriozitatea ei, cum avea să declare la ediția din 2018 a Festivalului Național de Teatru, care a sărbătorit-o pe Cătălina Buzoianu.

Decorul semnat de Andrei Both urma îndeaproape principiul stabilit de regizoare, formulat astfel de ea însăși în caietul de regie: „Spectacolul este conceput pe sistemul unor oglinzi paralele, fiecare personaj (cu excepția grupului <satanic> și a Margaretei) având corespondențe dintr-un plan (cel contemporan) în celălalt (cel istoric, biblic)”.

Rafinamentul și importanța elementului vizual sunt remarcate chiar de la prima reprezentație, cronicarii punctând cu toții aportul scenografiei la o construcție remarcabilă. Trimiterile la pictura lui Magritte sau la tablourile lui Delvaux sunt scoase în evidență, ca și sonoritățile de operă expresionistă care străbat scena în atmosfera onirică a poveștii atât de apropiate, se știe, de „Doctor Fastus”. „Un decor ce se dezvăluie treptat, în etapele călătoriei inițiatice parcurse de Bezdomnîi, un decor care se ridică la semnificațiile operei”, scrie Mira Iosif în cronica pe care o publică în numărul din decembrie 1980 al revistei „Teatrul azi”, adăugând: „Dincolo de pereții albi ai clinicii-temniță vătuită, înșelător-ospitalieră și funest-primitoare, se ridică un alt zid, din cărămidă igrasioasă: locuința-vis de dragoste și creație a Maestrului, un spațiu sinistru, înăbușitor, pândit de intruziunea agresivă a lumii. Dinapoia lui, scena, întreagă, cuprinde, într-o reprezentare simbolică și rafinat-naivă, un univers dantesc din care nu lipsesc hrubele Infernului, cercurile Purgatoriului și treptele către un cer lipsit de stele, dar obsedat de <discul de argint> al Lunii. Portița turnantă, locul fatal pentru Berlioz, capătă un rol decisiv în plantația scenică, un rol multifuncțional, dovedindu-se mai ales un instrument de tortură, o roată a destinului, folosită de suita infernală”.

Citește continuarea pe yorick.ro