Scriitoarea în vârstă de 77 de ani, cunoscută pentru romanul său ”Casa spiritelor”, precum şi pentru tradiţia sa riguroasă de a începe un nou roman pe 8 ianuarie, susţine că tinerelor generaţii le revine sarcina de a construi lumea de după, având drept fundamente principiile egalităţii rasiale şi de gen.
”În urma pandemiei, se va crea un val, o avalanşă de noi interpretări ale realităţii noastre, nu doar în artă, ci şi în filozofie, istorie, tot. (…) Dar în ceea ce mă priveşte, am nevoie de mai mult timp şi de distanţă pentru a vedea lucrurile mai clar”, a mărturisit scriitoarea cu prilejul unui interviu acordat AFP prin videoconferinţă din San Francisco, oraşul în care aceasta locuieşte.

”Aş fi putut scrie ‘Casa spiritelor’ imediat după lovitura de stat militară din 1973. Am avut nevoie de mai bine de opt ani pentru a o termina întrucât aveam nevoie să diger ceea ce se întâmpla. Şi cred că voi proceda la fel cu situaţia din prezent”, a răspuns autoarea la întrebarea referitoare la modul în care pandemia i-a afectat munca.
Întrebată care ar fi lecţia pe care a învăţat-o în urma pandemiei, Allende a precizat că ”ne-a învăţat să ne analizăm priorităţile şi să ne confruntăm cu realitatea. Inegalitatea este realitatea: cum unii au petrecut perioada de izolare pe un iaht în Caraibe, în timp ce alţii au suferit de foame.”

”Ne-a învăţat de asemenea că suntem o mare familie. Ceea ce i se întâmplă unei persoane din Wuhan, se întâmplă apoi întregii planete, nouă tuturor. (…) Nu există un zid, nu există niciun zid care să poată separa oamenii.”
”Persoanele creative, artiştii, oamenii de ştiinţă, tinerii şi numeroase femei, cu toţii reflectează la felul în care va arăta lumea de după. Nu doresc să se întoarcă la vechea lume. Este cea mai mare miză a epocii noastre: visul unei lumi diferite. Trebuie să ajungem acolo”.

”Va fi sfârşitul patriarhatului. Agresorii care guvernează lumea îşi vor fi pierdut forţele. O lume în care atât bărbaţii, cât şi femeile îşi împart în mod echitabil guvernarea lumii”, a precizat scriitoare după ce a fost întrebată în ce fel va fi diferită lumea de după pandemie.
”Să nu permitem lumii să fie condusă de violenţă şi lăcomie, ci mai degrabă de solidaritate, compasiune, speranţă. Este lumea pe care ne-o dorim.”

”Tinerele generaţii vor moşteni o lume pe care am distrus-o în mii de bucăţi. Ei sunt cei care trebuie să salveze planeta, dacă mai poate fi salvată. Sper că vor avea o soluţie pozitivă.”
Întrebată de reporterul AFP ce părere are despre manifestaţiile împotriva rasismului din Statele Unite, scriitoarea a spus ”Manifestaţiile cer dreptate rasială, care este în mod direct legată de problema sărăciei. Cine sunt cele mai sărace persoane din această ţară? Cine sunt cei cu cea mai dezavantajoasă asigurare medicală, care găsesc cel mai greu de muncă, afectaţi cel mai mult de violenţe din partea poliţiştilor, care sunt cel mai adesea trimişi la închisoare? Afro-americanii.”

”Cred că astfel de proteste vor izbucni peste tot. Ne confruntăm cu o criză economică mondială majoră, care va duce la pierderea altor locuri de muncă, la sărăcie şi deci, la mai multă violenţă. Vor avea loc şi alte proteste, proteste de amploare.”
”Aceste probleme nu pot fi rezolvate cu gloanţe sau gaze lacrimogene. Ci doar dacă sunt atacate rădăcinile problemelor. Sunt probleme profunde, care datează din epoca sclaviei”, a mai spus Allende.

sursa: Agerpres

Ulterior, familia ei s-a mutat în Rhodesia de Sud (în prezent, Zimbabwe). Scriitoarea s-a stabilit la Londra, în 1949, după încheierea celui de-al doilea mariaj al său, potrivit https://literature.britishcouncil.org.

În 1950, a publicat primul său roman – „The Grass Is Singing” – o reflectare a propriei copilării petrecute în regiunea de sud a Africii. A publicat, apoi, seria „Children of Violence” (1952-1969), cărţile fiind puternic influenţate pe de o parte de respingerea rolului familial şi pe de altă parte de implicarea ei în susţinerea comunismului.

Romanele aparţinând acestei serii sunt autobiografice din mai multe puncte de vedere. Ele spun povestea Marthei Quest, o fată care creşte în Africa, se căsătoreşte de tânără în ciuda dorinţei ei disperate de a evita viaţa pe care mama ei a avut-o. Cea de-a doua carte, „A Proper Marriage” (1954), descrie căsătoria nefericită şi respingerea acesteia de către Martha. Continuarea, „A Ripple from the Storm” (1958), este un roman al ideilor, ce explorează marxismul şi conştiinţa politică crescândă a Marthei. Cu toate acestea, până în momentul în care această carte a fost scrisă, Doris Lessing s-a distanţat definitiv de ideologia comunistă, în urma denunţării abuzurilor regimului stalinist.

Odată cu publicarea romanului „The Golden Notebook” (1962; „Carnetul auriu”, Ed. Polirom, 2011), Doris Lessing a început să se identifice cu mişcarea feministă. Au urmat romanele „despre spaţiul interior”, „Briefing for a Descent into Hell” (1971; „O coborâre în infern”, Polirom, 2006) şi „The Summer Before the Dark” (1973). Spre sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80, s-a îndreptat spre literatura fantasy şi science fiction. A scris seria „Canopus in Argos”, prima carte „Re: Colonised Planet 5, Shikasta” fiind publicată în 1979. Cea de-a patra – „The Making of the Representative for Planet 8” – a fost adaptată de Philip Glass ca operă, cu libret de autor.

A mai publicat: „The Habit of Loving” (1957), „A Man and Two Women” (1963), „African Stories” (1964; „Povestiri africane”, Ed. Polirom, 2008), „The Black Madonna” (1966), „To Room Nineteen” (1978), „Diary of a Good Neighbour” (1983), „If the Old Could…” (1984), „The Good Terrorist” (1985), „The Fifth Child” (1988; „Al cincilea copil”, Ed. Polirom, 2008), „Ben, in the World” (2000), „The Sweetest Dream” (2001, continuare a romanului „The Fifth Child”), „The Grandmothers: Four Short Novels” (2003), „Time Bites” (2004, o selecţie de eseuri bazate pe propria experienţă), „Alfred and Emily” (2008, în care explorează vieţile părinţilor săi).

Pentru volumul „Under My Skin: Volume One of My Autobiography, to 1949” (1994) i-a fost decernat James Tait Black Memorial Prize (1995). A doua (şi ultima) parte a autobiografiei sale, „Walking in the Shade: Volume II of My Autobiography 1949-1962”, a fost publicată în 1997.

A fost distinsă cu cele mai prestigioase premii literare din Europa, între care: Premiul austriac de stat pentru Literatură Europeană (1981), Premiul Shakespeare (Germania, 1982), Booker Prize for Fiction (lista scurtă, 1985), Premiul „Grinzane Cavour” (Italia, 1989), Premiul pentru Literatură „Prince of Asturias” (Spania, 2001), Premiul britanic pentru Literatură „David Cohen” (2001), Man Booker International Prize (nominalizată, 2005 şi 2007). În 1999, Guvernul britanic i-a acordat distincţia „Companion of Honour”.

Doris Lessing a devenit, în 2007, cea de-a 11-a femeie căreia i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură. Academia a caracterizat-o pe venerabila scriitoare ca pe „o naratoare a experienţei feminine, care, cu scepticism, ardoare şi forţă vizionară, a prezentat în mod critic o civilizaţie divizată”, potrivit www.nobelprize.org.

Scriitoarea britanică a încetat din viaţă la 17 noiembrie 2013, la vârsta de 94 de ani.

Articol preluat de pe Agerpres

Cei de la The Guardian au realizat un amplu interviu cu scriitoarea, pe care ne-am permis să-l traducem și să-l adaptăm.

„Sunteți în haos“, decretează calm Margaret Atwood la un ceai. „Sunt Cavalerii împotriva Capetelor Rotunde (n.r. – membrii ai Partidului Parlamentar din Războiul Civil Englez).“ Ne întâlnim în Londra, în după-amiaza dinainte evenimentului de la Waterstones în Piccadilly unde va merge să vândă prima copie din „The Testaments“, îndelung așteptata continuare a „The Handmaid`s Tale“, la miezul nopții, însoțită de femei îmbrăcate în costumația arhicunoscută a slujitoarelor din carte și film.

Mai sus pe râu, Westminster este închisă pentru cinci zăpămâni. De când Boris Johnson a ridicat problema prorogării Parlamentului, oamenii împărtășesc câte un citat din „The Handmaid`s Tale“, publicată cu 35 de ani în urmă, așa cum s-a întâmplat și în SUA după alegerea lui Donald Trump în 2016: „A fost atunci când au suspendat Constituția. Au spus că o să fie temporar. Nici măcar nu au fost proteste în stradă. Oamenii stăteau seara în case, uitându-se la televizor“.

„Este o altă dezordine previzibilă în care oamenii au fost târâți pentru că li s-au spus o grămadă de minciuni“, spune Atwood despre Brexit. Dincolo de chestiunile legale – „acțiunile au consecințe, dar care vor fi acestea?“, ea este mai interesată de „cine va beneficia din chestiunea asta din punct de vedere financiar? Cine trage spuza pe turta lui? Mă pot gândi la o mulțime de tipuri de oameni care ar putea să transforme asta în avantajul lor“.

Așa cum s-a observat, ultima dată când un roman a beneficiat de o astfel de primire a fost lansarea de la miezul nopții a cărților cu Harry Potter – cu fani purtând cape și baghete. Atwood este magiana noastră, una foarte inteligentă, într-o sincronizare perfectă. Cea mai bună lucrare a sa combină acuitatea psihologică cu curiozitatea îndrăzneață; este la fel de bună în recrearea politicilor unui loc de joacă (Cat`s Eye, 1989), precum este în inventarea unei teocrații masculine foarte plauzibile care-ți dă fiori pe șira spinării. Este și mortal de serioasă, dar și surprinzător deludică, și datorită ei cititorii s-au transformat într-o modalitate de a da sens lumii, ajutată fiind și de uriașul succes al adaptării TV pentru „Povestea slujitoarei“. Un al roman al ei, „Alias Grace“, scris în 1996, a fost adaptat pentru televiziune și difuzat în 2017. Ea descrie ultimii doi ani ca fiind „o distracție oribilă: când ocazia de a te distra nu este atât de fericită. Iar ocazia de a te distra este apogeul acțiunilor fundamentaliste religioase împotriva femeilor.“

La fel ca Orwell și Kafka, Atwood a devenit o parte din discursul public; robele roșii și albe adoptate ca un simbol al sfidării feminine din Irlanda până în Argentina, dar mai ales în SUA, unde se petrece distopia sa destul de apropiată în viitor, în care femeile au fost reduse la a fi doar sclave pentru procesul de reproducere. Înapoi în 1985, când The Handmaid`s Tails, al șaselea roman al lui Atwood, a fost publicat, „nu s-a făcut mare tam-tam. Cred că avem un fel de partid al publisherului“, spune ea.

Continuarea romanului a fost înconjurată de o secretomanie care ar putea rivaliza cu memoriile oricărui fost prim-ministru, cu povești prin care computerele juraților de la Booker Prize au fost hackerite. „Mi-am uitat laptopul într-un avion“, se confesează ea. „L-am uitat pentru că că mă uitam la Captain Underpants“. Nu avea o copie a The Testaments  în el, dar era suficientă informație dacă aceasta ar fi ajuns pe mâinile cui nu trebuie. Atwood nu are – încă – puterea să aducă la sol un avion, dar și-a reprimit laptopul în două ore. „Ar fi fost o catastrofă“, spune ea, râzând.

Apoi Amazon a dat-o-n bară trimițând copii peste tot în America, cu o săptămână înainte de publicare. „Cineva a apăsat butonul greșit. A fost eroare umană“, se destăinuie ea. „Și-au cerut iertare, ceea ce se pare că este printre puținele dăți, dacă nu este chiar prima dată când Amazon își cere iertare“.

În ciuda formidabilei ei energii, Atwood întruchipează încremenirea unei bufnițe – capul ridicat, ascultă cu atenție, mișcându-și numai mâinile atunci când vorbește. Oferă răspunsuri lungi (nu întotdeauna la întrebarea care i-a fost pusă) și poate sări, cât ai clipi, de la Regină la Mary Poppins, ori de la Cromwell la noutățile zilei de azi. La aproape 80 de ani, oare ce o face să fie atât de proaspătă? „Nu e ceva sălbatic“, spune ea. „Nu-mi pot aminti o perioadă când să fi fost obișnuită.“ (și-a petrecut copilăria în sălbăticia din Canada). „N-am fost o elevă de liceu obișnuită. Am fost o studentă ciudată și așa am fost mereu“. Atwood „a devenit“ scriitoare la 16 ani, când a compus un poem în minte în timp ce traversa un teren de fotbal. De atunci a scris mai mult de 60 de cărți, în aproape orice gen, și a primit mai mult de 100 de premii, inclusiv Booker în 2000 pentru The Blind Assassin. Trilogia sa futuristă – Oryx and Crake (2003), The Year of the Flood (2009) și MaddAddam (2013) – are o continuare înflăcărată. Trăiește în Toronto, își petrece verile pe Insula Pelee, unde a scris multe din cărțile sale, inclusiv mare parte din The Testaments.

Scriitoarea tocmai avusese o lungă conversație cu Bruce Miller, producătorul de televizune care era „absolut entuziasmat“ de noua carte „pentru că are mai mult cu ce să lucreze“. Atwood, producător al serialului, a început să scrie The Testaments înainte de lansarea primului sezon. Și n-ar trebui să existe nicio problemă din punctul ăsta de vedere,de vreme ce continuarea se petrece peste 15 ani. „Știm unde începem în cei 15 ani, dar este loc pentru lucruri care să se întâmple până atunci“, explică autoarea. „I-am lăsat o parte necompletată ca să o facă el.Am căzut de acord că nu poate ucide anumiți oameni“.

„Jos mâinile de pe mătușă Lydia!“ și „Nu te atinge de copilul ăla“ au fost principalele ei stipulări. „Aveam nevoie de copilulăsta aici și de copilul ăla acolo – și așa o să fie“. The Testaments este narat pe trei voci:este ultima dorință și testamentul mătușii Lydia, și testimonialele a două fete, Agnes care a crescut în Gilead , și Daisy care a fugit în Canada împreună cu mama sa când era mică. Reticența lui Atwood de a scrie ca Offred, naratoarea din The Handmaid’s Tale, a fost unul dintre motivelepentru care a durat atât de mult până lao continuare a poveștii, în ciuda dorinței cititorilor. „N-am putut s-o fac“, spune ea empatic. „Nu e posibil. Să recreez acea voce și să fac mai mult din ea. Pur și simplu nu am putut.“ Este precaută în ceea ce privește continuările, în general. „Întotdeauna sunt un fel de imitații. Am văzut Întoarcerea lui Mary Poppins. Mi se pare o continuare de lăudat. Mi-a plăcut, dar nu este la fel.“

Atwood a declarat în trecut că The Handmaid’s Tale a fost scrisă pentru a răspunde la întrebarea: „Ce-i face să devină altceva? Ce-i face să se prăbușească?“ Și pentru asta, a avut nevoie de cineva din interior: „Astfel încât care dintre personaje va ști mai multe? Există un singur răspuns?“ Mătușa Lydia, o femeie Thomas Cromwell, „plină de putere“ dar fără autoritate absolută.

Mulți cititori s-au întrebat ce ar face în situația lui Offres, cum ar rezista și ar supraviețui; oferindu-i Mărușii Lydia o poveste, Atwood ne cere să ne gândim la chestiuni legate de cruzime și complicitate. Toate romanele sale sunt despre supravieșuire. Așa cum Mătușa Lydia spune: „La ce bun să te arunci în fața unui tăvălug fără principii morale și să fii strivit ca o șosetă fără piciorul aferent ei?…Mai bine să arunci tu pietrele decât să fie ele aruncate către tine“. Sau cum spune Atwood: „Suntem obișnuiți, atât timp cât este simplu să fim obișnuiți“. Citează un luptător al Rezistenței din Polonia din Al Doilea Război Mondial care i-a spus la un moment dat: „<<Roagă-te să nu ai niciodată ocazia să fii o eroină.>> Nu alergi spre o clădire în flăcări ca să salvezi pe cineva decât dacă este o clădire în flăcări…În mod similar, nu fugi dintr-o clădire în flăcări și ignori totul, decât dacă este o clădire în flăcări“.

Dar motivul pentru care nu a revenit mai devreme în lumea pe care a creat-o a fost pentru că, până acum, nu părea relevant. „Pentru o vreme îndelungată, ne-am îndepărtat de Gilead. Apoi, ne-am întors și am pornit direct spre el, așa că nu părea pertinent“. The Handmaid’s Tale, pe care Atwood a început să o scrie în Berlinul de Vest în 1984,a fost răspunsul ei către toți cei care au vrut să ia libertățile câștigate de femeie în anii 1970. „Pur și simplu nu aveau puterea să facă așa ceva“. Acum o au.

Statutul romanului ca fiind un clasi feminist a pus în umbră, probabil, un alt avertisment important al lui – catalizator pentru Gilead era catastrofa mediului. În The Testaments , Mătușa Lydia cataloghează dezastrele naturale care au distrus „țara ei dispărută“, înainte de a continua. „Oamenii au devenit temători. Apoi au devenit furioși. Absența remediilor viabile. Căutarea cuiva pe care să fie dată vina. Nu crezi că cerul pică pe tine decât atunci când o bucată din el chiar picăpe tine“.

Dacă romanul este mai pușin explicit față de criză decât ne-am fi așteptat, punctul ei de vedere este același: povara va fi cea mai grea pentru femei și copii. „Așa se întâmplă mereu, pentru că femeile și copiii sunt mai slabi – hai să le luăm ce au“, spune ea. Dar, așa cum punctează Atwood, ea „a atins problema apocalipsei climatice“ în trilogia MaddAddam. „Poate că nu suficient de profund“, spune ea, „pentru că de fapt cred că va fi mai rău.“ Dar nu este lipsită de speranță, iar dacă era mai tânără ar fi „făcut o rebeliune în ceea ce privește dispariția unor specii de viețuitoare“. A fost primul autor care a donat un maniscris Bibliotecii Viitorului, ale cărui povestiri rămân necitite timp de 100 de ani, când vor fi printate pe hîrtia dintr-o pădure plantată în Norvegia.

La un eveniment din vară, o persoană din public i-a cerut lui Atwood să rezume într-un singur cuvânt vremurile în care trăim. „Vitale“, a spus ea. „Este un moment important, din mai multe puncte de vedere“, spune ea acum. „Să-l numim momentul cufărului“, aluzie la cele trei cufere din Neguțătorul din Veneția. „Unul dintre acele puzzle-uri în care trebuie să deschizi ușa corectă. Așa că <<Rasă umană, ce ușă ai de gând să deschizi?>>“

Una dintre axiomele centrale ale lui Atwood este că nimic nu poate fi inclus în ficțiunea ei dacă nu s-a întâmplat undeva în lume. Așa cum Atwood ne-a reamintit: ea nu a inventat asta, rasa umană a făcut-o. „Dacă trebuia să creez o grădină imaginară, voiam ca broașteledin ea să fie reale“, a scris ea într-o recentă introducere la The Handmaid’s Tale. Și așa se întâmplă și în cazul The Testaments: umbre ale lui Weinstein și Epstein, Isis și administrația Trump cu toții se regăsesc în apele întunecoase. Este imposibil să citești scenele dintr-o închisoare de femeie fără să te gândești la granița mexicano-americană.

Trage oare Atwood vreun avertisment sau refectează la ceea ce se întâmplă deja? „Ambele. Dar avertismentele nu sunt eficiente dacă doar sunt predicate. Punerile în scenă dunt de interes pentru că apoi oamenii gândesc : Ce ar trebui să fac? Iar dacă cineva îți tot spune nu face aia, nu face ailaltă, tu pur și simplu spui: Mai taci din gură.“

Este a șasea oară când Atwood se află pe lista scurtă pentru premiul Booker. „Sunt suișuri și coborâșuri pentru a câștiga“, spune ea. Dacă câștigi, toată lumea spune că nu ar fi trebuit să câștigi. Iar dacănu câștigi, în Canada cel puțin, se spune: „Atwood nu a reușit să câștige premiul Booker“. Și apoi mai e și Nobelul. „O, vă rog“. Deja lucrează la o colecție de poezie, deseori modalitatea ei de a lucra la un roman. Și nu uită niciodată de vorba: „Niciodată să nu spui niciodată la nimic.“

„Numai morților le este permis să aibă statui, dar mi s-a dat una cât sunt în viață“: așa că Mătușa Lydia deschide The Testaments. Este un fel de statuie Atwood? „E un cap“, spune râzând. „Obișnuiam să-i spunem oribilul cap.“ Edin ghips și se află în pivnița ei, originalul, făcut în anii 1970, la Universitatea Mc Master. „NU arăt așa“, i-a spus sculptorului, care i-a replicat: „Dar vei arăta…“

„Oamenii fac tam-tam despre moștenirea pe care o lași“,spune ea. „Nu sunt așa interesată pentru că nu o să fiu aici. Nu o să fiu prin preajmă bântuindu-mi moștenirea. Doar dacă fac o MătușăLydia și îngrop manuscrise mici în biblioteci“. Ei bine, există deja povestea aceea îngropată în Biblioteca Viitorului. Fie lăudat.