(1) dificultatea persoanei în a controla cât de mult sau cât de des consumă substanţa, practică comportamentul sau agresează o persoană prin a o considera „proprietate”, nedorind să se desprindă fizic și emoțional de aceasta

și

(2) continuarea consumului sau a comportamentului, chiar dacă acest fapt are consecinţe negative asupra vieţii personale (de exemplu: probleme de sănătate, pierderi financiare sau conflicte repetate cu cei din jur).

„Păcăleala” care hrănește dependența
Totodată, psihologul Bruce K. Alexander conceptualizează în jurul anului 2008 un model al dependenței ca dislocare existențială. În viziunea sa, dependența constituie un răspuns adaptativ al persoanei la percepția propriei stări de dislocare (mai mult sau mai puțin conștientizată). Termenul de dislocare se referă în acest context la experimentarea unei stări persistente de separare, detașare sau dezangajare, eșecul dobândirii sau pierderea unei stări de integrare psiho-socială. Persoana dependentă suferă de un deficit la nivelul semnificației vieții („pentru ce trăiesc?”, „ce sens are viața mea?”) și/sau un deficit în a face față aspectelor de bază ale vieții („cum să trăiesc?”).
„Plecând de la acest aspect evidențiat de Bruce K. Alexander, putem observa că dependența apare inițial ca un mecanism de apărare împotriva acestei stări de dislocare, de separare. Această stare se opune nevoilor noastre naturale de apartenență, acceptare, iubire. De aceea, instinctiv, persoana caută inconștient o metodă de liniștire, de siguranță, de plăcere – de fapt își asigură pe cea mai scurtă și rapidă cale găsită declanșarea hormonilor „fericirii”: endorfine, serotonină, dopamină, oxitocină. Persoana își creează astfel o falsă iluzie a deținerii controlului. În fapt, acel moment poate fi începutul pierderii controlului. Luând în calcul aspectul mai general al cuvântului „dependență”, acesta ne arată că este vorba în sine despre un raport de subordonare. Persoana dependentă devine astfel „subordonată” mental, emoțional și comportamental unei substanțe, unui comportament, unui context sau unei persoane”, explică psihologul Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI).

Pașii necesari ieșirii din dependență
Totodată specialistul propune 4 pași prin care putem scăpa de dependență:

• Cel mai dificil, dar și cel mai important pas: acceptarea faptului că există o problemă.
• Solicitarea ajutorului specializat.
• Acceptarea faptului că este nevoie de o investiție constantă de timp, energie și resurse interioare.
• Acceptarea inerentelor eșecuri și recăderi și menținerea deciziei de a merge până la capăt în vindecare.

Variantele noastre micuțe, cu ochii strălucind de atâtea posibilități, probabil că oferă un răspuns minunat de ciudat. Voiam să fim prințese, supereroi sau un animal. Peste câțiva ani, răspunsurile noastre evoluau și căpătau contur. Voiam să fim artițti, veterinari, bucătari, forbaliști sau poate chiar președinte.

În anii în care ne dezvoltăm, începem  să ne descoperim identitatea în ceea ce facem. Poate că o parte din căutarea identității este corectă – ceea ce facem în 40 de ore sau mai mult pe săptămână este menit să ne formeze și să aibă un impact asupra noastră. Într-o cultură care este obsedată de realizări, ne putem simți captivi într-o roată pentru hamsteri încercând să facem mai mult sau descurajați de faptul că nu facem, că nu suntem destul. Începem să credem minciuna conform căreia valoarea noastră și ceea ce suntem începe și se termină în întrebarea: ”Ce faci?”

Orientată cumva spre realizări, am învățat această lecție în urma mai multor eșecuri. În facultate, eram super implicată în tot felul de chestii, profitam la maximum de timp, răspundeam afirmativ la orice oportunitate socială și învățam cu prețul sănătății și al sănătății. În urma acestor patru ani, m-am ales cu licență, o anemie severă și un sentiment de inutilitate care s-a transformat în depresie. Sufeream de burn out, dar tot hotărâtă să mă lupt cu timpul, sp impresionez, să fac totul la cote maxime, practic acum, fără amânări. Dacă nu ieșea așa cum îmi propusesem, simțeam că am dat greș.

Într-un final aveam trei locuri de muncă diferite – un schimb de zi la o cafenea, un schimb de amiază în vânzări și toată noaptea, se întâmpla deseori, pentru a pune cap la cap proiecte creative. A, și puțin freelance.

N-a fost surprinzător că străduințele mele au dus la încercări de a face tot bine, ceea ce a produs și unele eșecuri. Așa că iată-mă întinsă în pat, auzind o șoaptă blândă în minte: „Crezi că meriți mai mult decât munca pe care o faci?”

Nu meritam.

Starea mea de burn out nu era simplul rezultat al inabilității de a mă odihni sau de a spune ”nu”. Era fructul unei credințe adânc înrădăcinate că eram valoroasă numai pentru ceea ce puteam produce. Identitatea mea era fragilă-către-indexistentă.

De atunci mi-am petrecut timpul plecând de la baza identității mele și reconstruind de acolo. Am avut un job foarte bun, deși nu era chiar visul meu, care mi-a furnizat o resursă de stabilitate și o platformă de dezvoltare.

Creativitatea mea a devenit un hobby eliberat. Am adoptat o mantra a „fă mai multe lucruri cool, pentru mai puțini oameni”. Am scris și am pictat pentru că asta îmi plăcea să fac. Perioada aceea nu a fost foarte importantă, strălucitoare, dar este cel mai bun lucru pe care nu l-aș fi cerut niciodată. Iubesc persoana care devin, cu tot cu ceea ce știe să facă și ce abilități are.

Adevărul pe care l-am aflat a fost acesta: inimile noastre sunt cele mai valoroase lucruri pe care le avem de oferit. CV-ul pe care-l avem în prezent, CV-ul de vis sau lipsa acestuia nu influențează ceea ce oferim. Când vom putea trece de la lucrul pentru identitate în lucru din identitate, nu vom putea găsi numai cele mai bune versiuni ale noastre, dar și cele mai bune versiuni a ceea ce facem. Munca noastră, strădaniile noastre, vor deveni o expresie a propriei noastre bucurii și pasiuni.

Ne-am maturizat de la răspunsurile noastre din copilărie la întrebarea „Ce vrei să te faci când vei fi mare?”. Ce libertate în visare, urmând pași și poticnindu-ne, uneori. Vom redescoperi eu-rile noastre cele mai adevărate și cea mai uluitoare muncă când știm că tot ceea ce suntem nu se bazează pe ceea ce muncim.

Draga mea, indiferent de cât de îndrăzneață și strălucitoare este cariera ta, meriți mult mai mult decât munca pe care o faci.

Citește și:

Femeie, nu mai romanța atât de mult trecutul!

Despre cum să trăiești fără regrete

Nu-și dorea decât să fie prima alegere a unui bărbat