Am trecut granița la vecinii „priatili“  cu gândul pentru a o vedea, dar mai ales pentru a o reasculta. Și nu m-am înșelat. A fost și mai bună. Cu fiecare concert, cu fiecare experiență, Beth Hart este și mai bună, și mai electrizantă. Femeia asta are vocea aceea care te duce într-o altă lume, peste toate , peste noi. Sunt multe cântărețe bune în lumea asta, sunt multe voci de neuitat, dar cea a lui Beth Hart mi se pare, de departe, fermecătoare. Reușește să umple fiecare cântec cu un sentiment pe care chiar îl poți simți, e palpabil chiar.

Multe dintre cântecele ei reflectă perioade din viața ei și unele lupte pe care le-a dus cu ea însăși, dar din care a ieșit învingătoare și mai puternică. Este o forță care iese și te pătrunde în fiecare piesă a ei.

În timpul concertului de la Sofia, de la Palatul Național al Culturii, Beth a coborât să cânte în mijlocul spectatorilor. Iar noi toți am cântat odată cu ea.

Se simte la fel de confortabil să cânte pe jos, în mijlocul oamenilor, la fel cum o face la chitară, ori la pain. Umple fiecare cântec cu o emoție crudă și reușește să se conecteze cu audiența atât de ușor, de rapid și de puternic. Iar spectatorii o răsplătesc de fiecare dată cu ovații, cu cereri de bisuri și cu minute întregi de aplauze.

Mă gândeam în timp ce o priveam ca hipnotizată, că ar putrea la fel de bine să urce pe scenă să cânte fără band. Doar ea, o chitară li un pian. Și noi toți, fermecați și hipnotizați.

Andreea Tudorică

Citește și: