Astfel, timpul, atenția, gândurile și acțiunile orientate către teama de pandemie sunt manifestarea energiei noastre vitale, de zi cu zi. Cantitatea de efort pe care o investim în a ține viu acest aspect din noi, duce în timp la epuizare și ne face să ne pierdem concentrarea, răbdarea, ne poate provoca insomnii, oboseală cronică, dereglări digestive, tendința de a ne închide în noi, de a ne izola, atacuri de panică sau chiar depresie.

În opinia psihologului Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI), toate aceste reacții vin odată cu alegerea noastră (conștientă sau nu) de a păstra conexiunea vie cu toate senzațiile, gândurile și trăirile care vin la pachet cu frica, îngrijorarea sau nesiguranța. „Frica are putere doar în măsura în care alegem să i-o oferim noi.

Dacă alegem să oprim alimentarea fricilor și să ne concentrăm pe lucrurile pozitive, atunci aceasta își va epuiza resursele iar impactul ei asupra noastră va scădea considerabil. Frica este ca bateria telefonului. O alimentăm prin a băga telefonul în priză. Cu cât stă mai mult conectată la curent, cu atât mai mult se va încărca și va păstra aprinsă sursa anxietății noastre (telefonul). Dacă, dintr-un motiv oarecare, ar primi o tensiune mult mai mare decât cea normal, ni s-ar prăji atât bateria cât și telefonul. Din momentul în care decidem să scoatem telefonul din priză și să epuizăm resursele bateriei, aceasta va rămâne fără putere și în final va înceta să ne controleze”, explică psihologul Andra Tănăsescu.

Cei dragi mie sunt răspândiți în întreaga lume. Nu sunt interesată să fiu la curent cu noutățile din orașul și țara mea, dar încerc să aflu ce se întâmplă și în orașele în care se află cei pe care îi iubesc. Să stau acasă și să-mi fac griji pentru cei pe care îi iubesc este un factor de stres pentru mulți oameni, mai ales dacă munca lor necesită prezența lor în mijlocul crizei în timp ce noi suntem blocați în case. Îmi dă un sentiment de neajutorare.

Recent, m-am surprins agitându-mă prin casă și scrolând nervoasă pe telefon în timp ce așteptam mesaje care să-mi mai scadă din anxietate. Am crescut frustrată fiind să fiu blocată, închisă în casă, și atunci am realizat că acest comportament al meu are un model familiar.

Câinele meu are o tendință de anxietate cauzată de despărțire. A fost un proces lung să-l fac să fie confortabil cu singurătatea și să găsesc moduri pozitive pentru a-l reasigura că la finalul zilei vin acasă. Câteva din aceste tactici mi-au fost benefice acum în timpul izolării.

Găsește moduri sănătoase de a-ți canaliza frustrarea și teama

Unul dintre cele mai proaste răspunsuri ale câinelui meu în combaterea anxietății sale a fost distrugerea. Avea jucării, dar nu făcea nicio discriminarea atuncu când voia să distrugă ceva – la cablurile laptopului până la ochelari de soare, haine, și chiar jumătate de covor. Nu o făcea pentru că era pus pe pozne. Pur și simplu încerca să-și destragă atenția de la această anxitate.

În perioade de stres, și eu am unele apucături distructive. Nu mănânc și nu fac sport. Stau cu orele pe Netflix. Petrec prea mult pe conturile de social media, îmi construiesc scenarii negative și dorm până târziu. Toate aceste lucruri compromit capacitățile mele emoționale de a gândi și de a reacționa calm.

Pentru a pune capăt comportamentelor distructive ale câinelui meu, am găsit chestiuni pozitive care să le înlocuiască. Iar pentru a-l combate pe al meu, am făcut același lucru.

Să fiu blocată în casă înseamnă că este foarte ușor să arunci rutina afară pe geam/ Am încercat să nu fac asta. De la respectarea programului de mese și de sport până la perfecționarea unor noi rețete, curățenie în casă, citit și lucrat de acasă. Când simt chemarea aceea anxioasă și distructivă, iau un moment de pauză, respir și mă concentrez din nou asupra a ceva sănătos.

Este OK să exprimi ceea ce simți

Când ajungeam acasă la finalul zilei, câinele meu nu avea nicio problemă să-mi prezinte jucăriile, să latre de bucurie și să facă toate giumbușlucurile pentru a-mi arăta cât de fericit este că am venit.

Mă simt vinovată că încerc să-mi ascund anxietatea pretinzând că lucrurile care se întâmplă nu mă afectează, dar asta nu face nimic altceva decât să conducă la o spirală și mai abruptă a gândurilor anxioase. Am descoperit că asumându-mi și numindu-mi sentimentele de îngrijorae, anxietate și frustrare i-a ajutat ăe cei pe care îi iubesc să-și împărtășească sentimentele fără ca vreunul dintre noi să se simtă vinovat.

Repetă o afirmație zilnic

Cel mai bun sfat pe care l-am primit ca să-mi ajut câinele să înțeleagă că nu a fost abandonat a fost să folosesc propoziții repetitive. Când plecam de acasă îi spuneam „Mă întorc repede”, iar când ajungeam acasă, spuneam „Sunt acasă”. În scurt timp, când mă vedea că mă pregătesc să plec, în loc să se panicheze, se așeza la locul lui și aștepta tăbdător. A devenit o rutină pentru el. A dat un înțeles cuvintelor mele, și l-a ajutat să-și calmeze comportamentul. Bine, i-am mai dat și câte o recompensă din când în când.

În timp ce scrolam printre postări de pe Instagram, am dat peste următoarea afirmație: „Nu ești blocată în casă, ci te afli în siguranță acasă”. Chiar mi-a atins o coardă. Acum, când încep să mă simt puțin cam închisă și cam ca într-o capcană, învăț să mă calmez și să înlouiesc gândurile anxioase cu „sunt în siguranță”.

Înlocuind astfel frustrarea și pierderea cu siguranța – mea și a celor din jur – a început totul să-mi fie mai ușor. Bine, am mai mâncat și o prăjitură din când în când.

Un text de Sonia Teodorescu

Teama pentru mama mea și persoana pe care o iubesc care erau departe. Teama de a fi la distanță. Teama de pierderea locului de muncă. Teama de necunoscut și teama de ceea ce se știa deja.

După câteva zile de informare din diverse surse și multă neliniște și lacrimi, a venit și limpezimea minții. M-am calmat și am încercat să evaluez situația rațional. Trăind într-o altă țară, departe de famile, persoana iubită, prieteni , practic sunt tot într-un fel de izolare. Așa că, aflată deja într-o situație de izolare, coronavirusul nu a făcut altceva decât să sporească această îndepărtare chiar și de zece ori.

Care erau temerile mele? Cu alte cuvinte, ce probleme mă afectau direct și ce puteam face să le repar? Ca româncă aflată în Olanda de peste 6 luni, trebuia să știu dacă situația va escalada, voi putea să mă întorc în țară fără a-i pune pe ceilalți și pe mine în pericol? Această variantă s-a dovedit destul de rapid o idee proastă. Am vorbit în permanență cu cei de acasă și am aflat că nici acolo situația nu era bună. Ba poate din contră.

Companiile aviatice încă operau curse între  Amsterdam și București dar am decis că nu revin în țară. Pe lângă faptul că aș fi intrat în izolare sau carantină 14 zile, i-aș fi pus pe toți în pericol. Deci această variantă a căzut din start.

Apoi, am început să-mi fac griji în legătură cu locul de muncă. Lucrez la un atelier de reparat și refăcut motociclete și biciclete în Rotterdam. Pictez și fac design pentru motociclete. Lucrez acolo din octombrie, împreună cu un român și doi olandezi. Mereu am avut de lucru. Dar ca multe alte domenii, și acesta a fost afectat. Clienții au fost din ce în ce mai puțin, iar activitatea atelierului s-a redus la jumătate. Așa am și lucrat. Practic jumătate din lună. În consecință și salariul s-a redus la jumătate. Au apărut neliniștile. Oare voi mai putea sta? Voi putea să-mi plătesc chiria în continuare? Atelierul va reveni la capacitatea maximă? Și când? La unele întrebări am primit răspuns foarte repede.

Chiriile în Olanda, și mai ales în orașele mari, nu sunt mici deloc. Ba din contră. Numai că aici, imediat ce au fost luate măsuri de restricție, proprietarii de la care am închiriat un mic apartament mi-au spus că dacă nu îmi permit să plătesc chiria mă pot amâna, prin contract, trei luni de zile. Iar statul a apărut cu oferte de împrumut, tot pentru trei luni, pentru plata chiriilor de către cei care au rămas fără joburi sau sunt afectați de pandemie. Am ales să plătesc chiria pentru că, fîcând niște calcule, am ajuns la concluzia că îmi pot permite să o plătesc și să trăiesc cumva decent și din jumătate de salariu.

Cu cei de acasă am ținut legătura în permanență. Am aflat pe rând de încetarea zborurilor către anumite destinații (inclusiv Olanda), de restricții, izolare, frici și neliniști cu care mă confruntam și eu aici.

Nu am vrut să mă las pradă lor. Și am încercat să le insuflu aceeași stare și celor de acasă. Am știut că dacă lucrez, dacă fac lucruri pot trece mai ușor peste această perioadă de incertitudine și de dor care durea al naiii de tare. Am început să fac sport acasă (și în Olanda sălile de sport au fost printre primele care s-au închis), să alerg (în comparație cu România, aici parcurile au rămas deschise), să pictez, să fac schițe, să mă plimb cu bicileta ori motocicleta, să fac poze, să le prelucrez și să învăț lucruri noi înscriindu-mă la diverse cursuri online care făceau parte din sfera mea de interes.

Toate acestea combinate mi-au trimis departe starea de anxietate și mi-au distras atenția de la ceea ce ar fi putut să mă îngrijoreze la orice pas. Eram convinsă că dacă suntem sănătoși, mentalul este puternic și nu clacăm, vom trece peste perioada asta chiar dacă eram departe unii de alții

Am auzit și citit de multe ori asta: „suntem în asta împreună și vom trece peste împreună”. Fiind singură, departe de persoanele pe care le iubesc, le-am spus-o chiar și de câteve ori pe zi, ori de câte ori vorbeam. Anxietatea și starea mea proastă erau ale mele. Nu trebuia să le vărs dincolo. Peste granițe deja existente ori invizibile. Toată treaba asta era un test de supraviețuire pentru mine. Trebuia să supraviețuiesc acestei perioade, mai ales din punct de vedere mental. Să nu-mi pierd echilibrul, forța, și mintea. Îmi luam energia și speranța din fiecare „te iubesc”, „o să reușim”, „de-abia aștept să te țin în brațe”, „ești puternică”, „când se va termina totul, lumea va fi a noastră, și vom alerga și zâmbi iar la soare”.

În energia și speranța asta cred eu, pentru că mi-a fost hrană pentru suflet. M-au ajutat să în perioada asta să merg mai departe. Au fost sistemul meu de sprijin și de putere. Sunt o fire independentă și puternică. Am fost stâlp de suținere mereu. Am zis deseori: Eu nu cad pentru că sunt susținerea celorlalți. Dacă eu cad, ceilalți ce fac? Situația asta mi-a demonstrat că nu e așa: trebuie să-mi recunosc și să accept momentele de slăbiciune. Pentru că de fapt asta mă face mai puternică, să pot să le recunosc și apoi să găsesc planul pentru a trece peste, pentru a merge mai departe. Asta nu a fost o luptă pe care să o pot duce singură. Împreună cu cei de acasă am reușit.

Un text de Sia Munteanu

Potrivit specialiștilor, cu cât atitudinea și starea noastră psihică este calmă și pozitivă, indiferent de natura problemei, cât de mare sau gravă ar fi aceasta problemă, cu atât avem șanse mai mari să ne fie mai bine; asta deoarece sistemul nostru imunitar este în strânsă legătură negativă cu stresul, respectiv pozitivă cu relaxarea și tonusul psihic din viața noastră.

În opinia psihologului Angela Nuțu, vicepreședintele Asociației Române de Hipnoză, am învățat de-a lungul timpului (ca specie, nu doar ca individ) că dacă prevedem pericole și facem strategii în avans, avem șanse mai mari să avem ce mânca, să rămânem în viață, să perpetuăm specia și puii de om să crească și să fie în siguranță, etc. Totodată, am învățat atât de bine această lecție, ne-am dezvoltat capacitatea de a previziona atât de mult încât acest lucru se poate (si uneori o face!) întoarce împotriva noastră. Pentru ca avem această dublă sau triplă calitate a creierului nostru, avem rațiunea, mintea conștientă și avem EMOȚIILE, instinctele, instinctul de supraviețuire.

„Astăzi suferim de atacuri de panică fără să existe NICIO amenințare reală – nici pantera sau ursul, nici foametea, nici războiul, nici atacul tribului vecin venit să ne ia hrana sau să ne siluiască femeile etc. Astăzi avem anxietate, doar uită-te ce se întâmplă, astăzi, când oamenii sunt nevoiți să stea în case; sau anxietate de ieșit afară, între oameni, între semenii noștri. Astăzi, avem stări de frică fără obiect și motiv, avem fobii de lucruri sau animale cu care de fapt nu ne interesectăm mai deloc sau chiar niciodată. Știai că, statistic vorbind, în mai mult de 80% dintre situațiile în care ne temem de ceva rău care ni s-ar putea întâmpla, de fapt acele lucruri nu se întâmplă niciodată, sau nu sunt atât de grave pe cat ne imaginăm?! „, explică psihologul Angela Nuțu, vicepreședintele Asociației Române de Hipnoză.

Ghid de supraviețuire … mentală în plină pandemie de Covid-19

1. Meditează. „Mulți se sperie de această concept deoarece automat se gândesc la metodele complexe din filme. Este o modă poate, dar tu fă-o așa… cinstit și relaxat, pentru sufletul tău! Dacă nu ai vreo metodă anume pe care să o cunoști, e simplu: stai într-o poziție relaxată și observă-ți respirația, bătăile inimii sau gândurile care vin și…ghici ce? – trec! Doar observă-le, nu le urma, nu le combate! Fă acest lucru ori de cate ori ai ocazia sau ai nevoie. Începe cu câte 5, maxim 10 minute, nu te arunca la prea mult timp încă de la inceput. Altfel va fi ca la dietele cu o roșie pe zi… te va ține până pe la ora 16-17 când devastezi frigiderul”, explică psihologul Angela Nuțu.

2. Introspecția. „Stai cu tine și întelege-te. Iartă-te! Acceptă-te! Cunoaște-te! Spuneți mereu că cel mai bine e așa cum se întâmplă, că era nevoie în drumul tău, în viața ta să ai acea experiență, care o fi ea, mai ales acelea care nu-ți plac, ca să fii mai mult, să fii mai conștient, să fii mai puternic, mai iertător sau plin de compasiune etc.”, spune specialistul.

3. Râzi. „Fă din asta un obicei! Construiește o „autostradă” pentru atitudinea de joacă, de bucurie. Uneori este bine să nu ne luăm prea tare în serios! Dă-ți voie să „greșești”! Dacă te temi de ridicol sau de greșeli, fă-le special! Imunizează-te! Ieși din casă cu tricolul pus pe dos și observă, cu uimire, cum pământul nu s-a oprit din rotație pentru că tu ai făcut acest lucru”, este de părere psihologul Angela Nuțu.

4. Cultivă recunoștința. „Simt că nu pot sublinia îndeajuns importanța acestui lucru, acestui obicei – de a fi recunoscători pentru ceea ce trăim, avem, experimentăm, suntem! Dimineața, când te trezești și/sau seara când te duci la nani, fă-o cu sufletul ușor pentru toate binecuvântările din viața ta! Poate ai două mâini, două picioare. Poate mergi bine sau chiar poți alerga. Poate ai un job, un partener, părinții sau măcar unul dintre ei în viață, frați, surori, prieteni. Poate ești frumos/frumoasă, poate ai haine frumoase și o casă confortabilă, și vacanțe, și amintiri speciale.

Poate azi ai găsit rapid un loc liber de parcare cand te grăbeai. Poate realizezi că ești integru mental si psihic – crede-mă, am facut rezidențiat la Spitalul Obregia din Bucuresti și știu ce înseamnă să nu fii! Indiferent că sunt motive mari sau mici, dă-ți seama câte motive de recunoștință și bucurie ai în fiecare zi! Infinit mai multe decât cele de lipsă sau teamă! Cu alte cuvinte – dă un sens, o direcție vieții tale! Aceea a binelui și a creșterii! Cu cât o să faci aceste lucruri, cu atât teama, stresul și imunitatea scăzută, vor fi mai mici în viața ta. Pentru că alegi ce atitudini și emoții să cultivi! Fii liber, fii conștient, fii vesel, întelege, acceptă și fii recunoscător!”, conchide psihologul Angela Nuțu, vicepreședintele Asociației Române de Hipnoză.

Multe lucruri te pot face să te simți temător, dar acum, s-ar putea să trecem prin acest sentiment mai mult decât de obicei. Este important să nu-ți permiți să stai în stare de alertă. Una dintre cele mai importante cauze este că teama poate pune stăpânire pe sistemul tău imunitar.

Potrivit dicționarului Cambridge, teama este definită ca „un sentiment sau gând neplăcut pe care-l ai atunci când ești speriat sau îngrijorat de ceva periculos, dureros sau rău care se întâmplă sau s-ar putea întâmpla”. Această definiție include posibilitatea a ceva „ce s-ar putea întâmpla”. Nu este vorba numai despre amenințări tangibile, ci și de posibilitatea unei amenințări.

Uneori, îmi proiectez temerile în viitor. Trec prin sentimentul de teamă când pisica sare în curte și pe stradă trec mașini. Aceasta este o frică tangibilă. Dar, trec prin sentimentul de teamă și când aud că economia se prăbușește și mă întreb  dacă rămân fără serviciu și nu mai pot plăti ratele. Dacă odată lucrurile revenite la normal, oamenii nu-și vor mai permite serviciile firmei la care lucrez, dacă trebuie să ne strângem lucrurile și să închidem firma definitiv.

Acesta este momentul când frica se transformă în anxietate.  Anticipez ceea ce s-ar putea întâmpla.

Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), în mod științific, cam asta se întâmplă atunci când avem sentimentul de teamă: „Creierul nostru (hipocampul și cortexul prefrontal) evaluează amenințarea, care determină glandele suprarenale (localizate deasupra rinichilor) să elibereze hormoni, printre care și cel mai popular, cortizolul. Acesta mărește cantitatea de zahăr din vasele de sânge și suprimă sistemele digestiv și reproductiv. De asemenea, scade numprul de limfocite, un tip de celule albe din sânge, care sunt cele mai bune prietene ale sistemului imunitar. Celulele albe din sânge și anticorpii comunică între ei pentru a se multiplica și a lupta cu virusurile”.

Cu toții suntem conștienți de germeni și virusuri care ne pot îmbolnăvi. Pentru a-i combate, stăm la doi metri distanță de oameni, purtăm măști și mănuși în public, ne spălăm de multe ori pe mâini și ne dezinfectăm și evităm întâlnirile și adunările cu mai mulți oameni. Cu aceste reglementări clare pentru îndepărtarea germenilor și a ne menține sănătatea, trebuie să fim conștienți și de alte lucruri care ne pot îmbolnăvi indirect: îngrijorarea care vine din știrile din fiecare zi, stresul cauzat de pierderea jobului, încheierea anului școlar altfel decât de obicei și dezamăgirea de a nu mai călători, de a pleca unde vrei când vrei. Când nivelul de anxietate și stres a crescut, avem mai puține celule sănătoase care să lupte cu cele rele.

Nu e nevoie să ne temem de frică sau de cortizol. Ne poate ajuta să acționăm sau să gestionăm o situație care are nevoie de atenția noastră imediată. Teama ne ajută să fim precauți exact la timpul potrivit. Este un sistem de alarmă înnăscut.

Totuși, dacă alarma stă mereu pornită și nu este oprită nicicând, vei declanșa acel răspuns de luptă sau fugi. Pentru a diminua această posibilitate, trebuie să acționezi. Data viitoare când te uiți sau citești știri și observi că îți crește pulsul și îți transpiră palmele, urmează acești pași:

1. Concentrează-te asupra respirației. Apoi, întreabă-te: „Chiar sunt cu adevărat amenințat sau sunt doar anxios?” Asta va spune corpului tău că ești în siguranță
2. Ieși la o scurtă plimbare, fă puțină mișcare. Mișcarea este un mod foarte bun de a scăpa de toată cantitatea de cortizol din organism și de a primi vitamina D, dacă este însorit.
3. Odihnește-te cu adevărat. Asta poate însemna citirea unei cărți sau exerciții de yoga – ceva care nu necesită să te gândești la altceva.

Nu uita: Corpul tău interpretează teama ca pe o amenințare. Gândește-te la lucrul de care te temi că se întâmplă și la lucrul care ar putea să se întâmple. Renunță la simțul controlului și revino la momentul prezent. Teama de necunoscut nu va face altceva decât să crească șansele de a te îmbolnăvi.

Un text de Sonia Teodorescu

Restricțiile de mișcare menite să oprească răspândirea coronavirusului poate face ca violența domestică să fie mai frecventă, mai severă și chiar mai periculoasă.

„Vorbim de violență domestică atunci când o persoană exercită un abuz asupra partenerului, încercând să-l controleze și să-și impună puterea asupra sa în cadrul relației. Abuzul poate fi fizic, psiho-emoțional, sexual sau financiar. În majoritatea cazurilor, violența domestică este săvârșită de bărbați și experimentată de femei, însă sunt și cazuri inverse.”, spune psihologul Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI).

Potrivit acesteia, cea mai des întâlnită formă de abuz este cea fizică, care poate duce la răniri fizice grave, în unele cazuri chiar la pierderea vieții. Este considerat abuz fizic: împingerea, scuipatul, astuparea gurii pentru a nu țipa, pălmuitul, trasul de păr, lovitul sau înjunghiatul cu diverse obiecte, sexul fără consimțământ (sexul nu este o obligativitate care reiese din actul de căsătorie).

Totodată, specialistul afirmă că și abuzul psiho-emoțional este la fel de des întâlnit, cu toate că este un modalitate mai subtilă de a stabili un dezechilibru de putere într-o relație. „Adesea nu poate fi definit clar de către cei din afara relației deoarece nu este văzut cu ochiul liber. De multe ori este greu de definit acest tip de abuz chiar de către victimă în sine, deoarece are un istoric asemănător al familiei de proveniență și consideră „normal” un astfel de comportament, fiindu-i greu să explice concret de unde-i vine suferința. Abuzul psiho-emoțional presupune:  înjosiri și critici constante; control și monitorizare în mod constant prin folosirea tehnologiei (de exemplu, utilizarea programelor spion pentru verificarea și înregistrarea convorbirilor telefonice, acces la conturi de socializare, instalarea pe ascuns a unor camere în casă etc.); amenințări atât către victimă cât și către rudele și prietenii acestora; distrugerea proprietăților/obiectelor victimei; victima nu este lăsată niciodată singură astfel încât să nu poată căuta sau cere ajutor”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru.

Totodată, atunci când există o dinamică a abuzului și controlului într-o relație, riscul de a duce această atitudine și către un abuz sexual este foarte mare. Abuzul sexual presupune: forțarea victimei să întrețină relații intime fără dorința ei; i se spune că e datoria ei să întrețină relații sexuale cu abuzatorul; viol în fața copiilor; viol în cazuri de vulnerabilitate fizică, de exemplu în timpul sarcinii sau chiar în perioada imediată nașterii unui copil; interzicerea accesului la servicii vitale privind sănătatea sexuală și reproductivă a femeii; degradarea emoțional-sexuală prin folosirea pornografiei grafice și explicite.

Nu în ultimul rând, practica abuzului financiar este tot mai răspândită în societatea actuală. Prin această formă de violență domestică, abuzatorul folosește banii ca modalitate de a-și controla partenerul, câștigând putere și dominare asupra sa și are ca scop izolarea persoanei într-o stare de completă dependență financiară.

„Astfel abuzatorul se asigură că femeia este forțată să aleagă între a rămâne în relația abuzivă cu el sau să facă față unei sărăcii extreme. Este considerat abuz financiar: interdicția de a avea un venit independent; interdicția de a cumpăra lucruri personale (de exemplu tampoane sanitare); controlul excesiv asupra finanțelor familiei prin cerința de a justifica toate cheltuielile; interdicția/confiscarea cardurilor bancare; a nu da bani în casă pentru mâncare sau pentru plata facturilor de întreținere; găsirea de diverse motive pentru a-și justifica abuzul”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru.

Cum îi afectează pe copii violența domestică?

Specialistul este de părere că micuții din familia respectivă sau care intră în contact cu respectivul cuplul (trăiesc în aceeași casă), cad victime la rândul lor formelor de abuz fizic (inclusiv sexual) și psiho-emoțional. Acest lucru poate să apară ca o manifestare directă asupra lor sau indirect prin lipsă de afecțiune, înțelegere, comunicare, empatie, inducându-le stări de  frică, nesiguranță, ducând la atacuri de panică, tentația de abandon școlar, depresie sau chiar gânduri de suicid.

Ce riscuri presupune violența domestică în perioada izolării la domiciliu (Covid-19)?

În această perioadă, centrele de criză, adăposturile, serviciile de asistență juridică și de protecție sunt mai reduse, diminuându-se astfel și mai mult accesul la, și așa insuficientele, surse de ajutor la care ar fi putut apela persoanele abuzate. Rămân în picioare serviciile de asistență telefonică, cel puțin teoretic, deoarece victima va evita să sune în prezența agresorului.
Riscurile principale identificate de psihologul Laura Maria Cojocaru în perioada izolării la domiciliu pot fi:
1. Victima este non-stop în prezența agresorului, fapt care face ca agresiunea să crească atât cantitativ cât și „calitativ”.
2. Riscul ca abuzul să devieze către lucruri grave (afectarea gravă a sănătății victimei sau chiar moartea) crește considerabil.
3. Se accentuează deteriorarea stărilor psiho-emoționale ale victimei.
4. Creșterea riscului ca agresiunea să se răsfrânge și asupra copilului/copiilor sau să se diversifice dacă este deja prezentă.

Ce resurse are victima?

1. Menținerea de activități care au ajutat în trecut la gestionarea situațiilor dificile.
2. Ținerea la îndemână (astfel încât partenerul să nu afle) de informații despre liniile de asistență telefonică, asistența socială, protecția copiilor, cea mai apropiată secție de poliție și adăposturi sau servicii de suport disponibile.
3. Asigurarea de sprijin din partea rudelor și a prietenilor de încredere (telefon, e-mail, sms-uri) care le pot acorda ajutor emoțional și practic (adăpost, mâncare, îngrijire pentru copiii lor).
4. Elaborarea unui plan de scăpare pentru ele și copiii lor în cazul în care situația se agravează (modalități – exersate înainte de mai multe ori împreună cu copiii – prin care pot fugi de acasă și se pot adăposti undeva în siguranță): motiv de a ieși din casă, mod de transport, pe cine sună, unde se adăpostesc etc.
5. Ținerea la îndemână (ascunse) a documentelor importante (buletine, certificate de naștere, certificate de proprietate, carnete de sănătate etc.), bani, câteva obiecte personale strict necesare pe care să le ia în caz că trebuie să plece de urgență.

Dacă aș fi putut înțelege de ce s-a îmbolnăvit mama, atunci n-ar mai fi durut atât de mult. Dacă aș fi înțeles de ce tipului ăla nu-i plăcea de mine, poate că atunci m-aș fi simțit mai bine. Dacă aș fi putu înțelege de ce prietenia aceea nu a funcționat, poate că mi-ar fi fost mai ușor să trec peste.

Sunt genul de persoană asociată înțelegerii. Îmi place un program, ordinea, ritmul și tiparele pe care le pot anticipa. Îmi place să am un plan.

Schimbările și nesiguranța mă ostenesc. Deși îmi place să întâlnesc oameni noi, ca să fiu sinceră, mi-e greu să mă obișnuiesc când un prieten apropiat aduce o nouă persoană în cercul nostru. Subconștientul meu urlă: „Nu, acesta este un loc sigur. De ce trebuie să schimbăm asta?”

Asta sunt eu. În viață, când lucrurile merg rău sau nu se desfășoară după planul meu, este ca și cum setările din fabricație ale creierului meu spun: „Dacă aș putea analiza bucățelele acestui lucru pe care nu l-am prevăzut, totul va fi bine.” Când lucrurile devin nesigure, ajung la înțelegere ca și cum ar stabiliza pământul nesigur pe care stau.

Înțelegere.

Înțelegerea este definită ca fiind abilitatea de a pricepe ceva. Sinonime sunt pricepere, comprehensiune, iscusință, inteligență, rațiune, știință, conștientizare. Dacă ai fi ca mine, cu o imaginație bogată, înțelegerea ar fi percepută ca o mănă care strânge puternic ceva, ca un pumn strîns în jurul a ceva.

Deseori, atunci când căutăm să obținem răspunsuri și să înțelegem lucruri care nu au niciun sens, ceea ce căutăm cu adevărat este controlul. Opaa, stai că s-a aprins beculețul! Mie, ca multor oameni, îmi place să dețin controlul. Cred că înțelegerea ne ajută să stăpânim lucrurile, dar în realitate, nu face altceva decât să ne aducă și mai multă teamă.

În zilele astea dominate de coronavirus, încercăm să înțelegem ce se întâmplă. De fapt, tânjim fără doar și poate după simțul controlului. Căutând să înțelegem în epoca Internetului pare de cele mai multe ori că ne petrecem timpul în fața ecranelor. Înseamnă documentare, căutare, clickuri, povestiri, teorii și distribuirea unor materiale care ni se par interesante.

Cât de grav este? Câți oameni sunt de fapt afectați? În ce colțuri de lume este situația mai gravă? Cât zile durează până apar primele simptome? Ce fac oamenii de știință ca să găsească un vaccin? Un tratament? Cât o să stăm în casă?

Căutăm să înțelegem un virus care pare de neînțeles. Căutăm să înțelegem măsurile autorităților, impactul economic și politic. Încercăm să înțelegem războaiele, foametea și morțile premature. Realitatea este că sunt multe lucruri în viață pe care nu le înțelegem, dar nici nu le vom înțelege. Nu știm la ce să ne așteptăm de la ziua de mâine. Pur și simplu, există limite ale înțelegerii noastre.

Se întâmplă multe în lume, și este ușor să permitem minților noastre să fie cuprinse de teamă. În schimb, hai să ne trecem în revistă gândurile. Pe măsură ce dai titlu după titlu, distribui postări și tot recitești diverse informații, întreabă-te dacă toate astea îți aduc liniște sau teamă? Dacă al doilea răspuns este valabil în cazul tău, înseamnă că este timpul să renunți pentru o perioadă la nevoia de a cunoaște. În locul ei. fă-ți timp să te concentrezi pe ceea ce faci acum.

Știi de unde îți iei mâncarea. Știi că ai prieteni și familie pe care îi poți suna. Știi care este puterea odihnei. Cunoști sentimentul revigorant atunci când te lași mângâiată de soare și tragi aer proaspăt în plămâni.

Gândește-te un timp la ceea ce faci acum și permite-i inimii să se umple de recunoștință. Aceasta te va ține departe de nevoia de a cunoaște, și-ți va muta atenția la ceea ce faci acum, la ceea ce ai și la lucrurile pe care le poți controla. Recunoștința îți va muta atenția la momentul prezent.

Hai să privim azi numai lucrurile bune.

Un text de Simona Cristescu

Psihologul Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI), afirmă că, dacă suntem într-o relație care nu ne mai împlinește, trebuie să încetăm să ne mai agățăm de celălalt, lucru pe care mulți nu îl fac din varii motive: comoditate, teama de singurătate, obișnuință etc.
„Decât într-o relație în care te simți singur/ă, mai bine singur/ă în mod asumat.

Singurătatea vizată aici fiind mai mult solitudine, modalitate prin care persoana recurge la introspecție și alege să își dedice timp pentru a se vindeca și a reveni la sine. În nici un caz nu înseamnă a respinge orice persoană din viață. Dacă sufletul vă este apăsat și trăiți suferința secundă de secundă, plecați din locul în care vă e mai mult rău decât bine. Or fi frumoase lucrurile bune, dar dacă în balanță sunt mai puține bune decât rele, mai bine vă vedeți de drum, separat.

Dacă insistați să rămâneți, apreciați părțile bune, și nu vă mai plângeți mereu de lucrurile rele care se întâmplă în viața voastră, deoarece atitudinea negativistă atrage după sine lucrurile rele. Ori vă asumați că trăiți într-o relație parțial plăcută (dar nu prea), ori plecați de acolo. Vă faceți rău reciproc. Se creează antecedentele unor dezamăgiri profunde și ale unor răni care se vor vindecă greu. Nimeni nu e fericit într-o situație tensionată. Dacă nu puteți rezolva și îmbunătăți lucrurile pe nici o cale, plecați, cu fruntea sus și sufletul împăcat”, explică psihologul Andra Tănăsescu.

Frica ne agață de suferință

Psihologul afirmă că momentul despărțirii doare inevitabil, dar trebuie să privim viața 30 de zile mai încolo, când, în mod natural, acele emoții negative vor dispărea sau se vor diminua din ființa noastră și ne vom continua viața.

„Va durea pe moment, dar vă scutiți pe amândoi de o suferință susținută pe termen lung. Lăsați la o parte frica de a fi singur/ă. Este cea mai mare crimă pentru relația de cuplu. Frica de eșec. Frica de a pierde. Frica de a fi judecat. Frica de a iubi și de a fi rănit. Frica de… n lucruri. Frica este cea mai mare piedică a noastră, atunci când o lăsăm să ne limiteze. Este utilă doar atunci când ne protejează de lucrurile care ne amenință sănătatea sau chiar viața. În rest, frică nu aduce nimic bun. Doar ne face să ne agățăm unii de ceilalți, să ne sufocăm, agățându-ne de ceva de nu mai împlinește pe nimeni. Din frică rămânem în relații pe care avem doar iluzia că le vrem și că ne împlinesc. În realitate, ne agățăm de cele 2-3 aspecte care ne plac, ignorând durerea cauzată de restul celor 100 care nu ne împlinesc. Reevaluați-vă valorile, dorințele, viziunea asupra vieții și apoi luați o decizie asumată.”, conchide psihologul Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Asociației „Generația Iubire” și al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI).

Citește și:

Diferența între a vorbi și a asculta. Explicațiile psihologului

7 idei practice pentru a controla și a combate frica

Cum să te reîndrăgostești de tine după o relație toxică

Nu mă plâng. Îmi place solitudinea. Sunt recunoscătoare pentru timpul pe care îl am numai pentru mine, să mă reîntorc la a fi ceea ce sunt în afara unei alte persoane. M-a reîndrăgostit de viața mea, și practic am stat departe de tot ceea ce înseamnă iubire și povești de dragoste în ultimele luni, tocmai pentru a fi singură de data asta.

Am uitat cum este să stai lângă celălalt și să știi orice mic detaliu despre el. Unde a crescut. Cum decurge o zi din viața lui. Ce relație are cu părinții.

Am uitat ce înseamnă să ai emoții când primești un mesaj. Unul simplu, cu Hei, ce faci? Asta îți face inima s-o ia la goană, și nu-ți dai seama că zâmbești până când te întreabă cineva ce este așa de amuzant.

Am uitat cum e să urezi cuiva „Noapte buna!“. Sau să te întorci pe o parte și să adormi lângă el sau ea, cu trupurile apropate, dar abia atingându-se.

Am uitat cum este să-l prezinți familiei. Să-i întâlnești familia și să fii atât de emoționată că o să faci impresie proastă și apoi ești foarte supărată că nu ai făcut chiar cea mai bună impresie, dar toată lumea a văzut cât de mult te iubește, așa că și ei te vor iubi în final, indiferent de ce impresie ai făcut.

Am uitat cum e să fii inspirată de cineva. Să fii martoră la realizarea unor lucruri în viața lui sau ei și să vrei să realizezi și tu ceea ce-ți dorești.

Am uitat cum e să ai o „majoretă“. Adică pe cineva care se bucură și sărăbătorește succesul tău de pe margine și să-ți dea sticla cu apă și prosopul atunci când ai obosit. Să te țină de mână atunci când ai nevoie de odihnă. Iar tu, la rândul tău, să fii la fel pentru altcineva.

Am uitat cum e să vă „culcușiți“ împreună într-o seară de vineri în fața televizorului și să vă uitați la un film. Să vă mângâiați pe spate. Să vă faceți masaj la picioare. Să mâncați floricele și să vă închideți telefoanele pentru că nu este nimic mai confortabil decât să fiți unul în prezența celuilalt.

Am uitat cum e să ai parte de toate astea – iubire adevărată, romantică – cu o altă persoană.

Am uitat cum e să te îndrăgostești, și, ca să fiu sinceră, mi-e teamă. Mă tem să simt din toate astea. Mă tem să mă pierd pe mine într-o iubire. Și mă tem că poate am învățat să iubesc greșit în ultimii ani, și vrea să mă îndrăgostesc cu adevărat de data aceasta, în sensul adevărat și bun. În felul meu. În felul nostru. Un fel care nu se bazează pe așteptări și pe speranțșe false și fantezii.

Vreau să-mi amintesc cum este să fii îndrăgostită, dar s-o fac altfel de data asta, mai bine. Mai realist. Și nu vreau să pierd tot ce am construit cu mine însămi până acum.

Un text de Marina Stroe

Citește și:

Ei bine, cu toții cunoaștem acest gen de așteptare – genul ăla care provoacă durere inimii și destrămarea minții:

Așteptarea soțului perfect sau a soției perfecte, chestiune care încă nu s-a materializat.

Așteptarea unui job care ne va împlini, și nu ne va extenua.

Așteptarea copilului dorit atunci când încă se mai poate.

Așteptarea stabilității când mintea noastră ne trădează cu anxietăți și depresie.

Așteptarea împăcării într-o relație care încă ne provoacă durere.

Așteptarea vindecării unui organism încă slăbit și distrus.

În felul nostru și prin propriile noastre experiențe, cu toții cunoaștem dorința profundă pe care așteptarea o naște în noi – felul în care acea așteptare ne face să ne punem la îndoială țelurile, visurile și speranțele noastre. După luni și ani de așteptare, aceasta poate da naștere la durere, întristare, poate chiar teamă.

În consecință, cum așteptăm mai bine? Cum învățăm să trăim în aceste anotimpuri ale așteptării – știind că nu se întrevede un final clar – cu speranță? Poate chiar cu bucurie? Am așteptat vindecarea unei boli încăpățânate pentru mai bine de 20 de ani. Nu este un răspuns ușor. Dar există 3 moduri de așteptare pe care le-am descoperit, indiferent de când de mult am așteptăm ceva ce ne dorim foarte mult:

Așteptăm recunoscând dorința noastră, și nu ignorând-o

În lungile anotimpuri de așteptare a lucrurilor pe care nu le putem controla întotdeauna – un soț/o soție, un copil, vindecarea, împlinirea – unul dintre cele mai bune moduri pentru a aștepta este să accepți dorința și nu să fugi de ea. Par o contradicție să accepți ceva ce nu avem, dar este o parte din a trăi cu toată ființa, și nu de a încuia inimile cu lacătul.

Asta pentru că așteptarea deblochează cele mai adevărate dorințe ale noastre și le putem descoperi numai dacă stăm în așteptare suficient de mult.

S-ar putea să ne dorim cu adevărat un soț sau o soție, dar dincolo de această dorință ar putea exista o dorință și mai adâncă, aceea de a fi iubit/ă pentru ceea ce ești cu adevărat – dorința de acceptare și bucurie din partea celuilalt. Este o dorință excelentă, dar nu va fi satisfăcută în final, printr-o nuntă. Nicio persoană din lumea asta nu va îndeplini această dorință în totalitate. Dar așteptarea ne poate ajuta să ajungem atât de departe, încât să fim dispuși să vedem în ce altceva putem întâlni acea dorință – în prietenii, în comunitate, în Dumnezeu.

De obicei, putem să dăm un răspuns pentru ceea ce așteptăm. Nu putem face în așa fel încât să apară un soț sau un copil din neant, dintr-o pocnitură din degete. Dar putem lăsa așteptarea să ne arate ce ne dorim cel mai mult, și din acel punct putem continua să ne purtăm dorința cu inima deschisă și speranță.

Așteptăm prin alegerea caracterului și nu a urgenței

Unul dintre cele mai grele teste pe care așteptarea ni le oferă este testul caracterului. Dacă nu obținem ce vrem când vrem, cum răspundem? Cine suntem atunci când viața este grea și nemiloasă?

Așteptarea potrivită presupune alegerea unei cărări mai puțin bătătorită a caracterului în pofida satisfacției imediate. Înseamnă să fii mai degrabă să ai ca scop integritatea decât să repari repede. Înseamnă să faci o treabă excelentă în poziția actuală, refuzând să tai drumul, chiar dacă parte că nimeni nu te observă, iar jobul de vis este la milioane de kilometri distanță. Înseamnă să înveți cum să-ți iubești și să-ți sprijini prietenii când au petrecere de logodnă sau îaninte de naștere și te simți invizibilă. Înseamnă să alegi să mulțumești pentru ceea ce ai, decât să te amărăști pentru ceea ce nu ai. Dacă permitem anotimpurilor dureroase de așteptare să ne transforme în oameni care sunt mai rafinați sub presiune, suntem mai aproape de a deveni versiunile cele mai adevărate și mai întregi ale noastre. Și putem deveni astfel indiferent de ce se întâmplă în aceste perioade de așteptare.

Așteptăm prin descoperirea în noi înșine a harului de a rezista

Când trăim în tensiune dorindu-ne ceva, pe care însă nu-l vedem împlinit, putem răspunde în final în două feluri: cu speranță sau din disperare. S-ar putea să nu pară a alegere, dar este, și este una care se află mereu înaintea noastră: vom ceda temerii că ceea ce ne dorim cel mai mult s-ar putea să nu se întâmple niciodată, sau ne bucurăm de viața pe care o avem și ne punem un picior în grădina speranței.

Dacă alegem disperarea, fiecare zi va fi pentru noi o corvoadă, ca și cum am merge pe tocuri prin nisip. Dar dacă alegem speranța, dacă alegem să acceptăm cu bucurie și recunoștință viața pe care o avem și dacă alegem să credem că ceea ce se află în fața noastră este ceva cu mult mai bun decât ne imaginăm – vom descoperi în noi rezistența care nu poate fi nici cumpărată, nici manufacturată.

Vom afla că ceea ce avem, chiar acum, este suficient, pentru că ne cunoaștem valoarea și scopul în inimile noastre, indiferent de ceea ce așteptăm.

Text Ann Swindell

Traducere din revista Darling

Citește și: