Care este prima ta amintire legată de teatru?

Cred că prima amintire este de când aveam șase ani. Știu că am venit la București cu mama, am mers la Teatrul Nottara și am văzut un spectacol cu Horațiu Mălăele. Nu mai știu ce spectacol era, dar îmi amintesc că voiam să urc pe scenă, să joc și eu. Vorbeam încontinuu, iar mama era terorizată că le stric spectacolul oamenilor. M-a fascinat efectiv. Mi s-a părut ceva extraordinar. Bine, foarte multe îmi amintesc din poveștile mamei și acum mi se pare că sunt, de fapt, amintirile mele. Cred că mi-am imaginat și eu din ce mi-a povestit. Parcă văd sala, unde stăteam, știu tot. Asta a fost prima amintire legată direct de teatru, dar eu încă de la patru-cinci ani începusem să cânt operă prin casă. După aceea, am făcut pian, cam doi ani și avansasem destul de mult, cântam la patru mâini cu profesoara, mergeam la concursuri și aceasta mereu îi zicea mamei: E foarte bună! Trebuie să îi cumpărați pian să exerseze și acasă. Iar mama nu mi-a luat nici orgă, nici pian, nici nimic… Exersam pe un bloc de desen pe care desenasem clapele. N-am continuat. Eram un copil introvertit. Scriam cu stânga, iar educatoarea mă bătea cu linia că de ce nu scriu cu dreapta. Din clasa I până în a IV-a, obligată de învățătoare, am mers la un concurs dedicat Mădălinei Manole. În fiecare zi, după ce se terminau orele, mă punea să cânt în fața clasei un cântec de-al Mădălinei, ca să mă pregătesc pentru concursul ăla. Eram terorizată. Am participat la concurs, am luat locul I, dar așa împinsă de alți oameni, nu eram conștientă că eu pot sau nu să cânt.

Crezi că toate lucrurile astea te-au ajutat pe tine să îți găsești drumul către actorie?

Da, cred că da. În liceu, pe la paisprezece ani, m-am dus la Palatul Copiilor și am început să fac acolo teatru cu o profesoară de limba română. M-a luat la un festival internațional de teatru la Bușteni și mi-a dat un monolog. Am urcat pe scenă și am zis monologul ăla, fără prea multe repetiții, pentru că eu aflasem cu două săptămâni înainte de festival. La final a venit domnul Mircea Albulescu și mi-a zis: Tu o să ajungi o mare actriță! (râde)

Mai ții minte ce monolog era?

Cred că îl mai știu și-acum. Dar trebuie să mă gândesc. Îl am scris pe undeva. Îmi amintesc că era ceva scris de profesoară, în care povesteam despre mine și vorbeam tot timpul cu publicul. Oricum, în ziua cu festivalul trebuia să plec la mare cu ai mei și mama a făcut scandal. Iar eu i-am zis că dacă nu mă lasă să merg la festivalul ăsta îmi distruge viața. A zis: Bine! Du-te, iar după, te întorci cu trenul acasă și plecăm la mare. Era mai importantă marea decât festivalul meu de la Bușteni (râde).

Dacă ar fi să îți rezumi copilăria la un singur moment reprezentativ, care ar fi acela?

Cred că toată copilăria și adolescența mi-aș rezuma-o la încercările mele de a reuși. Mi-a fost foarte greu să descifrez și să-mi găsesc drumul. Îți povestesc un singur lucru pe care mi-l amintesc din copilărie și care mi se pare reprezentativ pentru că s-a întins de-a lungul anilor până când am intrat la UNATC. Am vrut să fac cursuri de pian și nu mai erau locuri. La chitară, eram prea mică să car chitara și așa am intrat la vioară. Iar eu plângeam acasă că vreau să fac pian…  La cursurile de vioară, profesorul era beat tot timpul și-mi zicea că tot ce fac e foarte bine. Dar eu nu știam să cânt nimic. Îmi mutam mâna pe acolo, cântam niște note. Deci habar n-aveam. Într-una din zile, după cursuri, am alunecat pe gheață în curtea școlii, cu vioara la piept, încercând să o protejez – chiar dacă am dezacordat-o – (râde) și am căzut pe spate atât de tare, că nu mai puteam să respir. Și-am rămas acolo, încercam să strig „Ajutor!”, dar nu puteam. Până la urmă m-a ridicat o femeie de pe jos, mi-a dat trei palme și aia a fost. Cam asta e toată copilăria mea. Mi se părea că nu mă înțelege nimeni. Nu ieșeam din casă, mă uitam în gol, îmi imaginam tot felul de lucruri, visam că zbor. În vis mereu mă aruncam de la balconul etajului patru, unde locuiam atunci, dar niciodată nu mă prăbușeam. Înainte de a ajunge jos, începeam să zbor printre ceilalți oameni și după ce prindeam curaj mă duceam și mai sus. Era atât de real visul ăsta când eram mică, încât săream cu brațele pe masă din sufragerie ca să rămân cu picioarele în aer pentru că eram convinsă că s-a întâmplat chestia asta, că eu am zburat, dar nu mai știu cum să-mi aminesc să o fac din nou. Și mi se întâmplă și-acum. O dată pe an visez același lucru.

Prima facultate n-a fost UNATC-ul. Știu că ai terminat Facultatea de economie a turismului, la ASE. Cum te-ai decis sa dai admitere la actorie la 25 de ani?

Vezi tu, tot copilăria asta te influențează mult. Mergeam la meditație la limba engleză la un profesor foarte bun și trebuia să plecăm într-o excursie la Londra. Evident că părinții mei nu aveau bani, iar eu nu înțelegeam în acel moment că n-avem. Toți ceilalți copii din grupa de pregătire veneau din familii cu afaceri în Vâlcea și toți au plecat în excursie. Numai eu n-am plecat. Atunci mama mi-a zis: Pe mine taică-tu nu m-a dus nici până la vârsta asta. Să te măriți și să te ducă soțul tău că eu n-am bani să te duc la Londra. Și cam așa au stat lucrurile și cu facultatea. Mama a zis că trebuie să fac ceva serios, care să-mi aducă bani, să nu mor de foame. Și uite că am ajuns iarăși la vorba ei… (râde). Ea având agenție de turism, lucrând în zona asta, cea mai simplă alegere a fost să merg la ASE. Eu n-am fost ghidată, nu m-a ajutat nimeni să-mi deschidă mintea, să-mi zică: Asta trebuie să înveți, asta trebuie să faci! Mi se părea ceva foarte complicat să vin la București și să am EU șansa. Nu mă pregătisem, nu făcusem decât acel monolog la paisprezece ani. Atât. Am făcut facultatea asta și prin anul II am aflat de o audiție la B1 TV. Din opt sute de fete, au ales cinci, printre care și pe mine. Asta, pentru că a zis: Doamne, ce voce de desene animate ai! În fine, m-a ales pentru voce. Și așa am ajuns să lucrez în televiziune la douăzeci și unu de ani. Apoi, după șase luni, am aflat de un casting la Pro TV pentru un serial pe care îl făcea Florin Călinescu. Iar eu m-am prezentat la primul casting din viața mea. Eu împreună cu alte două sute de modele… Toate arătau perfect. Eu eram trezită de la patru dimineață, cu matinalul ăsta… eram terminată. Am intrat prima, pentru că mă grăbeam să ajung înapoi la muncă și am citit textul cu vocea mea de-atunci, care era foooarte subțire! (râde)  Călinescu a zis: Ea e! Asta e. Gata! și le-a trimis pe celelalte fete acasă. Iar eu am luat proba. După aceaa am ajuns să lucrez la Acasă TV cu Adrian Titieni, Medeea Marinescu, Florin Zamfirescu, cu toată lumea…

Fără ca tu să fi făcut cursuri de actorie sau altceva…

Fără. Deci eu nu făcusem nimic. Și atunci, cunoscându-i pe toți, mi-au zis să dau admitere la UNATC. Și așa am dat admitere. Toți actorii m-au susținut. Eram deja la al treilea serial când am intrat la UNATC.

Cum au fost anii de studenție?

Eram foarte serioasă. Îmi notam tot. Asta pentru că aveam deja altă vârstă, plus că eram în dezavantaj față de ceilalți colegi care veneau din familii cu părinți regizori, actori sau din trupe de teatru. Eu mă chinuiam să învăț toate jocurile, repetam acasă singură Ninja și Samuray. Am fost foarte serioasă pentru că mi se părea că toți știau mai multe decât mine. Mi-am dat licența cu un singur spectacol, dar am terminat cu patru. Și cu nota zece.

Citește interviul în întregime pe amfiteatru.com

David Schwimmer și-a terminat prânzul târziu, somon cu varză de bruxelles, și soarbe dintr-o bere italiană într-un restaurrant din new York, când se apropie un necunoscut. „Friends sunt ca o familie, iar tu întotdeauna îmi vei fi familiar”, spune bărbatul. „E un lucru bun, cred. Ești fericit când oamenii te recunosc.” Schwimmer este receptiv. „Da, da, bineînțeles!”, spune zâmbind. „Mulțumesc foarte mult”.

Probabil că are parte de asta foarte des. Așa cum William Shatner cu Căpitanul Kirk sau Sarah Jessica Parker cu Carrie Bradshaw, Schwimmer este sinonim cu un singur personaj: Ross Geller în Friends, un serial american cu șase sezoane, fiecare cu peste 20 de episoade, difuzat între anii 1994 și 2004.

„Cred că am trecut peste faza asta”, spune Schwimmer. „A existat o perioadă în care am fost foarte foarte frustrat pentru că am fost lăsat pe linie moartă. Am început cu Friends când aveam 27 de ani, dar fusesem pe scenă. Dar tot ce făcusem s-a șters. Pentru public, a fost ca și cum am ieșit dintr-o clocitoare și am început să fac serial TV. A fost frustrant, ca și cum s-ar fi anulat tot ce învățasem și făcusem până atunci, toate rolurile pe care le avusesem.”

Viața dinainte de Friends include iubirea pentru teatrul clasic, o pasiune pe care a hrănit-o în școală la Los Angeles și după ce a văzut one-man show-ul cu McKellen despre Shakespeare. „Mereu am vrut să-l joc pe Iago”, spune Schwimmer. „Este un sociopat, dar este unul încântător. Nici la școală, nici în liceu nu am simțit niciodată că mă aflu într-un grup cool. Mereu am fost un pic cam invidios și asta m-a motivat foarte mult. Invidios și gelos. Dorință.”

După ce a studiat teatrul și arta speech-ului la Universitatea Northwestern, din Illinois, Schwimmer a participat la fondarea Companiei de Teatru Lookingglass din Chicago, a jucat mai multe roluri și a regizat mai mult de 20 de piese. În ultimii ani, a regizat Trust, un film despre o fată de 14 ani care are o legătură online cu un pedofil, și a jucat în drama HBO Band of Brothers, The Caine Mutiny Court-Martial pe Broadway și în Some Girls a lui Neil LaBute la West End în Londra. Poate că cea mai memorabilă apariție, este cea nominalizată la premiile EWmmy în filmul lui Robert Kardashian The People v OJ Simpson: American Crime Story.

Și ce dacă Ross va rămâne pentru totdeauna cel mai renumit rol al său? „Pe măsură ce îmbătrânești și ți se schimbă perspectivele”, spune el, „cu atât realizezi mai mult cât de bine a fost. Acea perioadă de 10 ani, cu acea distribuție, acel grup de scenariști, acei regizori. A fost o perioadă extraordinară din punct de vedere profesional, dar în primul rând creativă”.

Schwimmer încă mai ține legătura cu colegii săi din distribuție, Jennifer Aniston, Courtney Cox, Lisa Kudrow, Matt LeBlanc și Matthew Perry. „Am avut cu toții o cină de reuniune acasă la Courteney. Toți au familii și își continuă viețile , și există diverse relații printre cei din distribuție, poate că eu sunt mai apropiat de LeBlanc. Sunt singurul care trăiește în New York.”

Lui Schwimmer îi place să participe la reuniunile cu colegii actori, dar se opune ideii de reînviere a personajelor. „Nu cred că este posibil, având în vedere traiectoriile diferite pe care au luat-o carierele lor. Cred că toți simt asta: de ce să strici ceea ce a fost ca modul potrivit în care să termini serialul? Nu vreau să fac nimic pentru bani. Ar trebui să aibă sens din punct de vedere creativ, și nimic din ceea ce am auzit până acum și din ceea ce ni s-a prezentat nu are sens.”

Asta in comparație, de exemplu, cu cel mai recent proiect al său, Intelligence, un serial de comedie  pe Sky TV. Schwimmer, care este și producător executiv, joacă rolul unui agent al Agenției Naționale Americane de Securitate (NSA), avid de putere care face echipă cu un analist IT jucat de Nick Mohammed, care a scris scenariul, pentru a descoperi o unitate de infracțiuni cibernetice.

Este un subiect tocmai bun de satirizat. Trebuie să fii „foarte naiv” să nu-ți faci griji despre posibilele abuzuri de putere, spune Schwimmer. „Nu mă consider un teoretician al conspirațiilor ori vreun paranoic, dar mă preocupă în mod sănătos, având în vedere istoricul oamenilor care au puterea unor anumite performanțe și de care pot abuza.”

Friends a avut o viață „după” remarcabilă. La mai mult de zece ani de la ultimul său episod, serialul a devenit disponibil pe Netflix în 2015, și a fost unul dintre cele mai mari succese. De curînd, New York Magazine a titrat: „Este serialul Friends cel mai popular serial TV?” Netflix a plătit 100 milioane de dolari ca să-l aibă în 2019.

De ce acest serial încă face furori? Schwimmer crede că din cauză că a fost făcut înainte de epoca smartphone și social media. Își amintește că a văzut cinci femei într-un restaurant din Londra, stând la aceeași masă dar care nu vorbeau una cu alta. „Toate se uitau pe telefon, apoi își arătau ce au scris sau ce au văzut pe telefon. Așa că rar ăși aruncau una alteia vreo privire, iar toată concentrarea lor era pe ecranele miniscule. De aceea Friends  este nostalgic, pentru că e despre o vreme aflată chiar înainte de schimbarea profundă a lumii în termeni de social media și în care ne implicam. Erau șase prieteni care practic stăteau împreună și vorbeau unii cu alții.”

Dar renașterea Friends  a venit cu o înțepătură. Unele chestiuni ridicate sugerează că nu a îmbătrânit cum trebuie. „Milenialii care se uită la Friends pe Netflix sunt șocați de subiecte”, era un titlu din The Independent acum doi ani, făcând referire la sexism, homofobie și transfobie. Citau, de exemplu, un moment în care Chandler esre îngrijorat că este perceput ca gay, sau când Ross întreabă un bărbat care făcea pe dădaca dacă este gay, și glume despre greutatea Monicăi.

Este singurul moment al interviului când schwimmer pare puțin în defensivă. „Nu-mi pasă”, spune el. „Adevărul este că serialul a fost inovator pentru acea perioadă, având în vedere modul relaxat în care trata chestiunea sexuală, a sexului protejat, căsătoriei între persoanele de același sex sau relațiile. Episodul pilot este cu personajul soției care îl părăsește pentru o femeie și a fost o nuntă a lor, a fostei soții cu soția ei, la care mă duc.

Cred că mare parte din problemele de azi în atât de multe sectoare există pentru că foarte puțin se ia în context. Trebuie să observi din punctul de vedere a ceea ce încerca să transmită serialul atunci. Sunt prima persoană care ar spune că poate ceva era nepotrivit sau insensibil, dar cred că barometrul meu a fost destul de bine la vremea aceea. Eram destul de conectat la problemele sociale și cele de egalitate.”

Friends este de asemenea un produs al erei pre„trezire” când vine vorba de rasă. „Poate că ar trebui să fie all-black Friends sau all-Asian Friends”, spune Schwimmer. „Dar am fost destul de conștient de lipsa diversității și am pledat pentru ca Ross să iasă la întâlniri cu femei de culoare. Una dintre primele lui iubite, o americancă de origine asiatică, apoi, mai târziu, s-a întâlnit și cu femei de culoare. Acesta a fost un imbold venit din partea mea.

Este de asemenea interesant cu a gestionat serialul personajele de origine evreiască”, continuă el. „Nu cred că a fost vreun șoc, dar eu m-am bucurat de episodul în care nu a fost vorba numai despre Crăciun. Era despre Hanukkah, chiar dacă a trebuit să mă costumez într-un armadillo (tatu) de Hanukkah. M-am bucurat pentru că, cel puțin am conștientizat diferențele prin observații religioase.”

Activismul social al lui Schwimmer a început odată cu părinții lui. „Mama era foarte vocală, o avocată activistă feministă înfocată (și ocazional actriță). Așa că primele mele amintiri din teatru sunt de când mă uitam la producții feministe în care juca mama sau când se afla în primul rând la proteste, și protestam împreună pentru drepturile femeilor ori ale gay-lor.

„Acesta este mediul în care am trăit. Sunt foarte conștient de propriul privilegiul de a fi un bărbat alb heterosexual ai  cărui părinți și-au permis să-i plătească școala particulară. Întotdeauna am avut un simț al responsabilității de a riposta și de a striga dacă văd un abuz de putere.”

Pentru mai mult de două decenii Schwimmer a lucrat la dezvoltarea conștiinței publice în chestiuni legate de viol și agresare sexuală. În 2018 a făcut o serie de filmulețe numite #ThatsHarassment, și este în board-ul director al Rape Foundation din Santa Monica, California. Cum s-a simțit când a apărut mișcarea #MeToo?

„La început am zis: „A, în sfârșit! Da, da!” Mama ne spunea surorii mele și mie că atunci când era tânără și era tânără avocată a fost hărțuită sexual de judecători, clienți și alți avocați. Nu cunosc nicio femeie din viața mea care să nu fi fost hărțuită în vreun fel.”

La fel, spune el, nu i-a plăcut „atmosfera de teroare” asupra „tuturor bărbaților…Unii au numit-o vânătoare de vrăjitoare”, spune el. ”Nu sunt de acord cu asta, dar…au existat și multe exagerări, cred. Unele dintre cele mai complexe situații au fost tratate exagerat.”

Schwimmer a regizat la un moment dat un film al lui Harvey Weinstein, descoperind că este un tip „agresiv, obișnuit să obțină ceea ce vrea.”

Fiica lui Schwimmer, Cleo, are opt ani, și provine din mariajul cu artista britanică Zoë Buckman, care s-a terminat cu un divorț acum doi ani. „Toată lumea ar putea spune același lucru, dar bineînțeles că este tulburător. Te simți cumva responsabil și ai senzația că ai eșuat, și începi să plângi.  Cu siguranță nu m-am căsătorit cu ideea că nu va dura. Chiar am crezut că va dura. În primul an și jumătate, eram preocupat de cum se va adapta fiica mea la această situație. Știam că o să fiu bine, și știam că și ea va fi, adică mama. Suntem prieteni buni, și am lucrat să fim părinți respectați, iubitori, grijulii și flexibili în acești termeni.

Doar să ne asigurăm că Cleo va fi bine și se va simți susținută și iubită a fost destul de dureros pentru toată lumea, evident, dar pot spune acum că se simte în siguranță și fericită. Și toți trei încercăm să facem lucruri împreună.”

Într-un interviu din The Guardian în 2007, Schwimmer a fost întrebat ce lucru i-ar putea îmbunătăți calitatea vieții. El a răspuns atunci: „copiii”. „E perfect adevărat”, spune acum. „Îți schimbă viața 100%, într-un mod plăcut, care te împlinește și care îți dă un sens. Punct. Nu cred să mai fi iubit necondiționat înainte – chiar și în cazul partenelor, iubitelor. Cred că mereu a existat o parte din mine care a fost mai reținută într-un fel. Acum îmi dau seama că este ca și cum inima mea este mai mare decât am crezut că este.”

Sursa: The Guardian

Traducere și adaptare Andreea Tudorică

Citește și:

Scriitoarea Isabele Allende speră că pandemia va marca sfârșitul patriarhatului

Gabriela Sabatini: „Cred că sunt o persoană privilegiată”

„Iubitule, ai grijă de copil, pentru că eu am o țară de condus!”

Are rădăcini profund britanice, dar și influențe scoțiene, franțuzești, suedeze, germane și olandeze. Printre realizatorii de film preferați se numără Stanley Kubrick, Michael Winterbottom, Steven Soderbergh, John Hughes și Alfred Hitchcock și se declară fanul actorului Robert Downey Jr. Practică meditația budistă și spune că „fericirea pentru mine este pur și simplu a fi, a fi în fiecare moment. A trăi în prezent și în fiecare moment este esența a tot ceea ce facem noi ca actori”.

Ascultându-și chemarea

Născut în Londra, Benedict Cumberbatch a avut de mic o relație specială cu actoria. Părinții lui sunt renumiții actori de televiziune Timothy Carlton și Wanda Ventham și, în ciuda încercării de a-l ține departe de fascinanta lume artistică pe tânărul lor fiu, el va obține o bursă de studiu în arte. Despre copilăria sa, el spune că „a fost una grozavă”, deși se simțea „predispus la moment de hiperactivitate, urmate de epuizare și de o temperare”.

Înscris la școala publică Harrow, Benedict juca rugby și picta în timpul liber, devenind ulterior autorul unor pânze pictate în ulei de mari dimensiuni. Asta până a descoperit lumea teatrului, care i-a bulversat imaginația până peste poate. Inițiat și îndrumat în tainele acestei arte de profesorul Martin Tyrrell, primul rol pe care îl interpretează este unul neașteptat: Titania, Regina Spiritelor din „Visul unei nopți de vară” de William Shakespeare. Un rol de forță, o compoziție, o reală încercare pentru genialul actor de mai târziu.

Însă căile actoriei au fost extrem de întortocheate pentru Benedict Cumberbatch. După ce termină școala, pornește într-o aventură în India, unde se oferă voluntar să predea limba engleză într-o mănăstire tibetană din Darjeeling. „Acolo am putut sta alături de călugări, în propria lor casă și i-am putut privi la rugăciune. Am avut șansa de a-i învăța, dar și de a interacționa cu ei”. Apoi și-a continuat studiile de artă dramatică la Universitatea din Mancester și la London Academy of Music and Dramatic Art, cea mai veche școală de teatru din Marea Britanie. La finalul studiilor, deja avea propriul său agent.

Primele roluri ale lui Cumberbatch au fost în spectacole după texte clasice și în mici show-uri de televiziune. În 2004 l-a interpretat pe tânărul Stephen Hawking, aflându-se în primele stadii ale bolii sale neuronale – prestație pentru care a fost nominalizat la Premiile BAFTA. În 2006, a jucat în primul film din carieră, o producție studențească denumită „Starter for 10”. Un an mai târziu a împărțit platoul de filmare cu actorul Tom Hardy în filmul „Stuart: A Life Backwards”.

Tată de băieți, Benedict Cumberbatch are doi fii, Cristopher Carlton și Hal Auden, cu regizoarea Sophie Hunter. Anunțul logodnei lor nu a ratat pagina principală a ziarului britanic „Times”, iar căsătoria a avut loc pe Isle of Wight, cea mai mare insulă din Anglia și a doua ca populație, declarată patrimoniu UNESCO. „Am o familie care îmi oferă un sens în viață mai măreț decât mine și mai important decât munca mea și viața mea publică”.

Sherlock, celebritatea și rolurile din filme

Adaptarea modernă realizată de BBC în 2010, după povestea detectivului Sherlock Holmes, a atras celebritatea și atenția întregii lumi asupra lui Cumberbatch. După trei nominalizări pentru rolul principal din serial, în 2014 a obținut primul Premiu Emmy.

Anul 2011 l-a propulsat pe Cumberbatch în galaxia hollywoodiană, primind rol după rol în filme ca „Tinker Tailor Soldier Spy” sau „War Horse” al lui Steven Spielberg, despre dramele războiului. Explorându-și calitățile artistice, Cumberbatch intră și în universul fantastic al trilogiei „Hobbitul”, realizând vocile Necromantului și a lui Smaug. Va juca și rolul unui ticălos, portretizându-l pe înfiorătorul Khan în „Star Trek: Into Darkness” al lui J.J. Abrams, lansat în 2013. Un an mai târziu, își va oferi vocea și pentru „Penguins of Madagascar”.

Citește continuarea pe amfiteatru.com

S-a născut în București, cu doar câteva zile înaintea Revoluției din ʼ89, însă copilăria ei nu a fost influențată de schimbările politice. Îndrăgostindu-se de actorie dintr-o întâmplare, în perioada liceului, cariera sa a cunoscut de atunci o evoluție neîntreruptă. Am stat de vorbă cu Anca Dinicu despre experiența rolurilor în televiziune, despre responsabilitatea civică a artiștilor și despre celebritatea care nu ar trebui să te schimbe uman, ci să te ajute să evoluezi profesional. Un interviu despre actrița de dincolo de ecran.

Anca, povestește-mi cum ți-ai petrecut izolarea la domiciliu și cum a arătat o zi obișnuită în perioada asta?

Am încercat pe cât posibil să-mi protejez sănătatea și am evitat televizorul. În același timp, am rămas ancorată în realitate. Mi-am canalizat atenția și grija asupra mea și a familiei. Simt că mi-am actualizat modelul.

Actoria și televiziunea. Te știm de pe ecranele televizoarelor, din seriale și scheci-uri. Cine e, de fapt, actrița Anca Dinicu, dincolo de aceste roluri?

Nu îmi place să vorbesc despre mine… continui să mă descopăr în fiecare zi, așa că nu pot spune cine sunt. Încerc să înțeleg cât mai mult și, totodată, să descopăr și să mă descopăr.

Din secretele actorului. Dacă ai merge la un casting și regizorul te-ar ruga să vorbești despre tine într-o frază, cum ar suna prezentarea ta?

Acolo contează cine poți să fii, nu cine ești. Dar dacă, totuși, ar trebui să fac asta, m-aș adapta în funcție de

contextul respectiv. Nu obișnuiesc să îmi pregătesc discursuri de obicei, așa că… Dumnezeu cu mila.

Amintiri din copilărie. Ești născută pe 9 decembrie 1989. Un moment revoluționar. La propriu și la figurat. Ai resimțit impactul schimbărilor politice și sociale pe parcursul copilăriei tale?

Am prins perioada de tranziție a României, însă nu am resimțit neapărat efectele, pentru că am aterizat odată cu schimbarea și nu pot să mă raportez la ceva ce nu am trăit.

Filozofii. Faci parte dintr-o generație a schimbării. Care e filozofia ta de viață?

În ceea ce privește filozofiile de viață… mă ghidez după următoarele trei: cred în energia care îmi dă putere să mă ridic din pat și să construiesc; avem nevoie să ne iubim unii pe alții; pune-ți întrebări și continuă să cauți și după ce obosești.

Activism și societate. Te implici în vreun fel în problemele civice actuale, care e poziția ta ca artist, ca persoană publică?

Încerc să fiu un om mai bun în fiecare zi, ca fiecare acțiune pe care o fac să poarte o responsabilitate civică. E un lucru care ține atât de moralitate, cât și de empatie, și cred cu tărie că artiștii trebuie să fie și ei impulsul schimbării.

Obiectiv sau întâmplare. Legătura cu teatrul a prins contur din întâmplare sau ai găsit în această artă un răspuns pentru căutările tale?

Da, pot spune că dintr-o întâmplare. M-am întâlnit cu teatrul în timpul liceului, iar cu scena tot atunci. O prietenă de familie, Liliana Popa, mă văzuse la serbările din școala generală și m-a înscris la niște cursuri de actorie atunci când am intrat la liceu. Actoria mi-a oferit răspunsuri pentru multe întrebări existențiale. E o lecție de adevăr emoțional. Răspunsul vine din căutare și sper că voi continua să-mi pun întrebări. Cred că altfel nu aș avea miză în ceea ce fac.

Teorie și practică. Cum ai descrie studenta Anca Dinicu din anii de licență și master de la UNATC? Cât de simplu a fost parcursul acestor etape și care au fost cele mai dificile momente de depășit?

În facultate eram tare entuziasmată de tot ce mi se întâmpla. Însă am trecut și prin câteva situații interesante… atunci când nu știam exact unde mi-e locul sau când mi s-a spus că nu mă văd pe scenă, că nu trec rampa. În ultimul an de licență a avut loc o transformare, am început să lucrez mai mult bazându-mă pe intuiție. Atunci mi-am dat seama că vreau să fiu actriță pentru tot restul vieții.

Citește interviul integral pe amfiteatru.com

Când mi-a vorbit prima oară despre tine, Laurențiu Pleșa (directorul Teatrului pentru copii și tineret „Merlin“ din Timișoara) mi-a spus că ești sufletul teatrului și că toată lumea îți spune Cuța… Vine de la bunicuța? Sau…

Acum, da! Dar mi se spune Cuța din clasa a șasea, pentru că eram cea mai mică la alinierea de la ora de sport! Micuța! Rămas doar Cuța!

De câți ani ești în teatrul pentru copii din Timișoara?

Din 1967… dar după 20 de ani – operându-mă la corzile vocale și fiind nevoită să fac un repaus vocal – am plecat ca registrator medical la un spital din urbe! Și acolo a fost o perioadă frumoasă pentru că era (pentru mine) un nou rol. Nimic nu e greu, dacă o faci cu bucurie și credință! Și eu asta am făcut! Dacă pacientul/a era născut/ă exact în perioada internării, mă îmbrăcam într-un costum de cioară (pentru că era cel mai simplu: o șapcă cu doi ochi exoftalmici, cioc galben, bluză și pantaloni cu ceva ce imita penele, ciorapi galbeni, papuci de scenă negri). Eram o cioară care mergea în salonul sărbătoritului cu o lumânare înfiptă într-o prăjitură și îi croncăneam „La mulți ani!“

Un personaj pozitiv, deci… Într-un context mai puțin vesel…

Da, un personaj pozitiv! Viața noastră este teatru. Mereu!

Sunt peste 50 de ani de când ai început să lucrezi în animație, 50 de ani din cei 70 pe care tocmai i-a implinit teatrul din Timișoara, motiv pentru care îi spunem încă o dată „La mulți ani, Merlin!“ Ai jucat în zeci de spectacole, sute sau mii de reprezentații… nu doar pentru copii din Timișoara, ci și pentru copii din localități mai mici… din mediul rural… Nenumărate turnee… colaborări… Ce-ar fi de spus despre acest parcurs?

M-a format ca păpușar cea care a pornit Teatrul de păpuși din Timișoara – geniala Florica Teodoru, care știa ce și cum să ceară unui păpușar, dură și caldă, blândă și ironică, te obliga să exersezi, să cauți, să mânuiești în fața oglinzii, să găsești vocea păpușii, mersul pe diferite stări etc. Apoi, au venit tineri cu idei: Victor Cârcu – regizor, Krisztina Nagy – scenograf (de fapt terminase design) cu care am început să lucrez și datorită cărora nivelul teatrului de păpuși din Timișoara a crescut prin producții noi, stiluri de păpuși nefolosite până atunci, actori noi, tineri plini de elan și curiozitate… Multă muncă. Multe spectacole minunate. În animație evoluezi step by step cu fiecare spectacol, cu fiecare colaborare.

Am găsit, documentându-mă despre tine, un interviu pe care i l-ai acordat Ralucăi Tulbure, interviu în care menționezi definiția teatrului dată de un copil de trei-patru ani: „teatrul este unde merg duminica cu tata și unde vedem povești, cu păpuși și muzică“. Adorabil și foarte exact… Are forța și impactul lucrurilor simple. Pentru tine, după o viață de actor-păpușar, ce este teatrul?

Aș vrea să cred că este o sărbătoare și o bucurie și că oamenii – indiferent de vârstă – vin la teatru să vadă, să simtă, să se bucure, să se distreze, să relaționeze… Și dacă din toate acestea va rămâne ceva care îi va urmări în viață – o imagine, un sunet sau o melodie – poate se vor forma ca oameni mai buni, dispuși să treacă mai ușor peste problemele zilnice, să știe să se bucure de lucruri mărunte, să-și facă prieteni…

Ce trebuie să ai în primul rând pentru animație? Talent? Ambiție? Cum ai defini talentul?

Talentat este copilul când se joacă. Își construiește scenarii, își improvizează o linie melodică (deci are și muzică), mânuiește păpușile cu care se joacă! Tot acest talent îl pierdem prin viață –crescând, având obligații, uitând să ne jucăm – măcar cu propriii noștri copii. Un actor-păpușar talentat este un copil care se încăpățânează să se joace, să-și creeze emoții pe care să le transmită spre sală! Un inocent pur și curat, care-și lasă problemele zilnice acasă și care vine „la serviciu“ (serviciul lui fiind acela de a crea magie).

Citește continuarea pe amfiteatru.com

Citește și:

„Fericirea ar fi să locuiesc într-un musical”, spui într-o declarație, pe care o citez acum din caietul-program al spectacolului „Sunetul muzicii” de la Opera Comică pentru Copii. Ți-ai atins, oare, idealul în ultimii ani de când montezi musical în România?

Îmi pare, în orice caz, că totul începe să prindă sens. Nu e deloc simplu, dar nici zadarnic. Din ce în ce mai multe teatre mă solicită să montez musical, în unele teatre revin pentru o nouă producție, publicul iubește genul și sunt sigur că începe, ușor-ușor, să discearnă. Și un mare câștig îl consider evoluția interpreților de musical, faptul că aceștia evoluează având continuitate, având exercițiu (aproape) permanent.

Și o să merg chiar mai departe și o să te întreb indiscret: ești fericit? Dincolo de musical, ce înseamnă fericirea pentru omul Răzvan Mazilu? Cum arată o zi în care ești fericit? Sau un moment în care ești fericit?

Fericire cap-coadă e clar că nu există. Există momente de fericire mai mici, mai mari, în orice caz inegale. Fericirea nu ți-o propui, deși o dorești, dar nu te programezi. Fericirea vine peste tine, simți cum îți lăcrimează ochii, cum mi-au lăcrimat mie ieri când am privit niște copaci îmbrăcați în culorile toamnei, roșu-auriu, care parcă luaseră foc. Și acela a fost un moment de fericire. A durat câteva clipe. E puțin? E enorm. Dacă fericire e sinonim cu împlinire, da, sunt fericit pentru că sunt un artist împlinit.

În lumea în care trăiești, în acest nebun secol 21, ești fericit? Ce-ți lipsește? Ca om? Ca artist?

Dar și secolul 20 a fost nebun, și toată istoria lumii a fost nebună, nu știm dacă secolul 21 e mai nebun decât celelalte. Poate, din ce în ce mai des, simt nevoia unei comunicări firești, directe, autentice, cu oamenii, care sunt din ce în ce mai băgați în turnul lor de fildeș, în perimetrul lor, în telefonul lor.

O altă lume, o altă epocă ți-ar fi asigurat mai degrabă accesul la fericire?

Aș fi tentat să spun că perioada interbelică, la Berlin, dacă tot vorbim de nebunia unei epoci, dar a durat puțin, a venit apoi nenorocirea. Nu știu, nu mai știu… uneori mă gândesc că poate un alt spațiu geografic m-ar fi avantajat mai mult, dar cine poate da un răspuns sigur? Încerc să mă obișnuiesc și cu acest mister și să îmi spun că, totuși, am trecut prin mai multe epoci, am prins comunismul, am trecut printr-o revoluție, apoi libertatea care, pentru mine, a venit la timp… deci nu m-am plictisit.

Și dacă tot suntem la fericire, care e musicalul în care te-ai muta, ca să fii fericit?

Am mai multe, din cele montate de mine: „Sunetul muzicii”, unde totul e foarte safe și idilic, „Femei în pragul unei crize de nervi”, unde umorul lui Almodovar soluționează situațiile cele mai absurde, „Familia Addams”, unde nonconformismul și „nebunia” sunt autentice… Sigur nu ar fi o dramă, pentru că tocmai asta mi se pare fascinant la musical, faptul că orice problemă se rezolva cu câteva note muzicale și în pași de dans. Mă topesc după tipul ăsta de convenție, de iluzie, unde totul e posibil. Măcar acolo, pe scenă sau pe pânza ecranului de cinema, să putem schimba realitatea crudă, nemiloasă, abjectă.

Există un eveniment în istoria lumii la care ai fi vrut să fii prezent? 

La moartea și la funeraliile actorului de film mut Rudolph Valentino, eveniment care a produs o isterie în masă, care a strâns peste 100.000 de oameni la înmormântare și a cauzat mai multe sinucideri printre femei și bărbați deopotrivă. La mormântul lui, o dată pe an, o femeie necunoscută, îmbrăcată în negru, venea să depună un singur trandafir roșu.

Să ne întoarcem la musical. Ce prejudecăți înfruntă musicalul la noi?

Aș putea scrie un întreg articol despre cele șapte prejudecăți capitale ale musicalului. Pentru că trăim într-un peisaj cultural închistat, autosuficient, în care chiar oamenii de cultură, de teatru, sunt lipsiți de deschidere și își refuză revelații, eu am numărat șapte prejudecăți capitale cu care musicalul are de luptat, dar sunt sigur că mai sunt și altele.

• Prejudecata entertainment-ului: musicalul e asociat cu simpla distracție și amuzamentul facil.
• Prejudecata profunzimii: textul, personajele, situațiile sunt schematice, lipsite de adâncimi psihologice.
• Prejudecata glamour-ului: musicalul e musai strălucitor și cu paiete, deci frivol și superficial.
• Prejudecata bugetului: producția e cu fast, costă mult, deci nu ne permitem, nu riscăm.
• Prejudecata problematicii sociale: musicalul nu se ocupă cu teme serioase, grave, vezi prejudecata nr. 1.
• Prejudecata formei fixe: prea multe francize, prea multe rigori, nu e loc de invenții, deci de originalitate.
• Prejudecata imposibilului: în România nu se poate monta ca în străinătate, pentru că nu avem tradiție, școală.

Prin musical retrăiesc, cumva, lupta pe care am dus-o ani buni, atunci când dansam, cu prejudecățile pe care le înfruntă dansul. Mai întâi baletul, apoi dansul contemporan. Deci sunt călit. Îi aștept la spectacole pe cei ce se hrănesc încă din prejudecăți.

Care a fost primul musical pe care l-ai văzut? Și ce ai simțit atunci? A fost dragoste „la prima vedere”?

Primul musical „serios”, adică bine făcut, pe care l-am văzut, a fost „Billy Elliot”, povestea băiețelului dintr-o localitate de mineri care a vrut să se facă balerin. Și a reușit. Eram într-o vacanță în Australia și, sincer, nu înțelegeam chiar tot ce se vorbea pe scenă, pentru că era cu dialect și vorbeau extrem de rapid, dar mi-au dat lacrimile, era minunat ce vedeam. Performanța naște emoție… A fost unul dintre declicurile care m-au determinat să mă orientez serios spre musical.

Continuarea interviului pe amfiteatru.com

Cea mai recentă premieră a ta este „Doi pe un balansoar”, care se va juca în deschiderea Festivalului Zile și Nopți de Teatru la Brăila. Cum a fost întâlnirea ta cu acest text dulce și amar, care, altminteri, are o istorie interesantă pe scenele din România și e foarte iubit de public?

A fost foarte, foarte greu. Pe de o parte pentru că nu-i ușor să fii pe scenă două ore continuu în relație. Iar apoi, pentru că povestea m-a luat prin surprindere treptat. M-a surprins cât de departe se poate duce o relație… Și cât de adânc te poți duce tu, ca mijloace actoricești. Și pentru că joc o femeie cum eu nu-mi doresc să fiu… Sunt lucruri în femeia asta de care mi-e frică în viața mea.

Și care sunt acele lucruri?

Toleranța prea mare. Puterea de a îndura și de a accepta. Și incapacitatea de a se vedea pe sine.

Dacă ar fi să-mi spui două lucruri la care te asemeni cu fata din „Doi pe un balansoar”, care ar fi acelea?

maginea pe care încerc s-o creez atunci când intru într-o relație… și anume aceea de „eu pot, eu sunt puternică, eu nu am nevoie de nimic…”. Și asta e o imagine care are o doză de falsitate. Falsitatea aceea de care, până la urmă, avem nevoie ca să fim social acceptați. E ca un reflex social încercarea de a ne construi această imagine, că suntem independenți, puternici… E ceva atât de reflex, că e greu de construit pe scenă. Nu e o situație excepțională, e o situație naturală. Iar naturalul e mai greu de redat pe scenă decât e excepționalul. Iar al doilea lucru la care mă asemăn cu ea e nevoia de a mă dărui unui context și de a mă arăta.

Și două lucruri în care te deosebești profund de ea?

Ea e dansatoare amatoare și realizează că nu este, de fapt, un talent, ci e o visătoare. Spune asta despre ea și o acceptă. Eu am norocul să nu știu cum e să afli asta despre tine. Eu mi-am ales o meserie și mi-a fost dat să mi se confirme că acesta este un drum bun. Iar al doilea lucru la care ne deosebim fundamental e forța cu care își cere drepturile în final. Nu știu dacă sunt atât de fermă. Și e ceva ce caut.

Ai putea fi prietenă cu ea?

Da! Clar!

Și dacă ați ieși la o cafea, ce-ai întreba-o?

De ce ți-e frică?

Și ce crezi că ți-ar răspunde?

M-ar lua peste picior și ar zice: „Ce-i cu rahaturile astea de întrebări?” Un fel de a se ascunde…

Joci „Doi pe un balansoar” la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila. E diferit publicul din Brăila de cel din București?

Da, e oarecum diferit… Are mai multă răbdare. Și o capacitate mai mare de a primi povestea.

Dar ce caută publicul la teatru? De ce mai vin oamenii la teatru?

Caută povești. Și emoție… Să scape puțin din povestea lor. O formă de evadare.

Și ceea ce oferă teatrul românesc în acest moment satisface această nevoie a publicului? Oferta e conform așteptărilor?

Nu… Din păcate, în multe cazuri apare o nevoie a artistului de a se expune pe sine doar de dragul de a se expune. De a-și etala mijloacele și conceptele de dragul de a o face. Povestea rămâne secundară. De-asta nu înțeleg de ce unii aleg un anume text pentru asta și se folosesc de el. Sigur că e important ca artistul să se caute. Dar uneori mi se pare că se produce o îndepărtare de la scop. De la adevăratul scop…

Sunt peste zece ani de când ai terminat facultatea. Cum s-a schimbat de-atunci răspunsul tău la întrebarea: „De ce fac teatru?”

Sunt într-un moment în care reevaluez asta, într-adevăr. Răspunsul ar fi acum: simt că teatrul mă crește și mă ajută să mă descopăr. Cred că motivul pentru care fac teatru e în esență egoist. În fond, să fim sinceri, meseriile vocaționale au doza asta mare de egoism. Dar, pe de altă parte, când se produce acel schimb real cu publicul de-abia atunci simți cu adevărat că e o mare reușită și asta te îmbogățește.

Dar când te-ai apucat să faci teatru, motivul era același? Ca să te descoperi?

Aveam niște vise mai concrete, despre succes, bani, totul era permanent ascendent, ceva total imatur…

Deci între timp succesul nu mai contează atât de mult?

S-a schimbat felul cum percep ideea de succes. Atunci visam să port rochii scumpe și să merg la premierele mele de film, să calc pe covorul roșu… mai puțin prin țară și mai mult prin străinătate. Acum caut stabilitate. Stabilitate artistică în primul rând.

Familia ta era simplă, ai copilărit undeva la țară. Prea puține legături cu teatrul… Cum arată acum acel loc care ți-a fost acasă în copilărie?

Am avut o perioadă de câțiva ani buni, o paranteză în viața mea, în care am lăsat locul acesta departe, în sensul că am încercat să fug de ceea ce mi se părea „lumea mică de la țară”. Mi se părea că mă trage în jos, mi-era rușine. Mi-era rușine că venea bunica mea de la țară cu papornițele de rafie, în weekend când mai tăia o găină… și pentru că-i era frică să urce cu liftul ne striga de jos, din fața blocului, și mă jena atât de tare că trebuia să coborâm s-o ajutăm cu rafiile pe scări. Aveam nevoie să mi se confirme că sunt o fată de oraș. Să trăiesc ca o fată de oraș. Mă comparam cu colegii de la școală, care aveau familiile în oraș… Dar am închis paranteza. Și am înțeles că asta sunt, că o mare parte din cine sunt azi provine din copilăria aia sălbatică pe uliță, la baltă, la pădure. Mergeam cu vaca, mergeam cu oile… O aveam în grijă pe sora mea mai mică, rămâneam singure, învățam să gătesc, bunica îmi dădea să fac treabă, la câmp. Ei bine, mi-am dat seama că toată această experiență e, de fapt, un plus, un motiv de mândrie. E parte din mine și mă bucură. Și, cine știe?, poate c-o să mă întorc acolo. Pentru amintiri…

Care e cea mai frumoasă amintire care-ți vine acum în minte?

Toate zilele în care plecam cu căruța cu bunicul și mă lăsa să stau pe bancă lângă el, să mân calul.

Citește întreg interviul pe amfiteatru.com

Cea mai recentă premieră a ta este „Doi pe un balansoar”, care se va juca în deschiderea Festivalului Zile și Nopți de Teatru la Brăila. Cum a fost întâlnirea ta cu acest text dulce și amar, care, altminteri, are o istorie interesantă pe scenele din România și e foarte iubit de public?

A fost foarte, foarte greu. Pe de o parte pentru că nu-i ușor să fii pe scenă două ore continuu în relație. Iar apoi, pentru că povestea m-a luat prin surprindere treptat. M-a surprins cât de departe se poate duce o relație… Și cât de adânc te poți duce tu, ca mijloace actoricești. Și pentru că joc o femeie cum eu nu-mi doresc să fiu… Sunt lucruri în femeia asta de care mi-e frică în viața mea.

Și care sunt acele lucruri?

Toleranța prea mare. Puterea de a îndura și de a accepta. Și incapacitatea de a se vedea pe sine.

Dacă ar fi să-mi spui două lucruri la care te asemeni cu fata din „Doi pe un balansoar”, care ar fi acelea?

Imaginea pe care încerc s-o creez atunci când intru într-o relație… și anume aceea de „eu pot, eu sunt puternică, eu nu am nevoie de nimic…”. Și asta e o imagine care are o doză de falsitate. Falsitatea aceea de care, până la urmă, avem nevoie ca să fim social acceptați. E ca un reflex social încercarea de a ne construi această imagine, că suntem independenți, puternici… E ceva atât de reflex, că e greu de construit pe scenă. Nu e o situație excepțională, e o situație naturală. Iar naturalul e mai greu de redat pe scenă decât e excepționalul. Iar al doilea lucru la care mă asemăn cu ea e nevoia de a mă dărui unui context și de a mă arăta.

Și două lucruri în care te deosebești profund de ea?

Ea e dansatoare amatoare și realizează că nu este, de fapt, un talent, ci e o visătoare. Spune asta despre ea și o acceptă. Eu am norocul să nu știu cum e să afli asta despre tine. Eu mi-am ales o meserie și mi-a fost dat să mi se confirme că acesta este un drum bun. Iar al doilea lucru la care ne deosebim fundamental e forța cu care își cere drepturile în final. Nu știu dacă sunt atât de fermă. Și e ceva ce caut.

Ai putea fi prietenă cu ea?

Da! Clar!

Și dacă ați ieși la o cafea, ce-ai întreba-o?

De ce ți-e frică?

Și ce crezi că ți-ar răspunde?

M-ar lua peste picior și ar zice: „Ce-i cu rahaturile astea de întrebări?” Un fel de a se ascunde…

Joci „Doi pe un balansoar” la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila. E diferit publicul din Brăila de cel din București?

Da, e oarecum diferit… Are mai multă răbdare. Și o capacitate mai mare de a primi povestea.

Dar ce caută publicul la teatru? De ce mai vin oamenii la teatru?

Caută povești. Și emoție… Să scape puțin din povestea lor. O formă de evadare.

Și ceea ce oferă teatrul românesc în acest moment satisface această nevoie a publicului? Oferta e conform așteptărilor?

Nu… Din păcate, în multe cazuri apare o nevoie a artistului de a se expune pe sine doar de dragul de a se expune. De a-și etala mijloacele și conceptele de dragul de a o face. Povestea rămâne secundară. De-asta nu înțeleg de ce unii aleg un anume text pentru asta și se folosesc de el. Sigur că e important ca artistul să se caute. Dar uneori mi se pare că se produce o îndepărtare de la scop. De la adevăratul scop…

Sunt peste zece ani de când ai terminat facultatea. Cum s-a schimbat de-atunci răspunsul tău la întrebarea: „De ce fac teatru?”

Sunt într-un moment în care reevaluez asta, într-adevăr. Răspunsul ar fi acum: simt că teatrul mă crește și mă ajută să mă descopăr. Cred că motivul pentru care fac teatru e în esență egoist. În fond, să fim sinceri, meseriile vocaționale au doza asta mare de egoism. Dar, pe de altă parte, când se produce acel schimb real cu publicul de-abia atunci simți cu adevărat că e o mare reușită și asta te îmbogățește.

Citiți interviul integral pe amfiteatru.com

Artistă din fire, Blanca Doba vine dintr-o familie de actori-păpușari, alături de care face (și acum) drumeții pe munte. Imediat după absolvire, în 2017, participă la Gala HOP, unde obține Premiul pentru cea mai bună actriță – secțiunea Individual. Are deja două colaborări cu reputatul director de scenă Victor Ioan Frunză, dar și cu Vlad Cristache. Prezența ei pe scenă e pe cât de serafică, pe atât de vulcanică. Crede în responsabilitatea actorului față de meserie, în respectul față de public și în munca neîntreruptă pentru performanță.

Îți place să vorbești despre tine?

Nu neapărat. Nu cred că zic întotdeauna ce gândesc și ce cred.

Intenționat?

Da, oarecum intenționat, pentru că nu vreau să fiu ca o carte deschisă. Dar asta nu înseamnă că mint, ci doar că formulez altfel, nu foarte concret.

Atunci care crezi că e rolul unui interviu pentru un actor?

Chiar mă gândeam recent ce poți să zici, de fapt, în interviuri. Dacă zici ceea ce crezi sau, dacă nu ești de acord cu majoritatea, poți fi foarte ușor judecat.

Ești atât de tânără și, totuși, destul de cunoscută. Cum te-au găsit toate întâmplările frumoase de până acum?

Cred că începând cu Gala HOP care a fost o experiență extrem de frumoasă. Am terminat facultatea cu gândul de a participa și mi-am pregătit toată vara momentul de Cehov, singură, în Cluj. Mi-am impus că trebuie să duc totul până la capăt și să trec prin provocarea asta. Cu toate că îmi era destul de greu, doar ce terminasem licența. Aveam 21 de ani atunci… Hm, chiar e greu să vorbesc despre mine (mai ales la trecut). Nu m-am dus cu scopul de a câștiga, ci de a mă simți bine în timp ce îmi prezint momentul în fața unui juriu. A fost prima dată când participam la un concurs de teatru, deși nu l-am simțit ca pe o competiție. Mai degrabă l-am considerat un festival, unde și jucai, și participai la workshopuri, erai și la mare… Au fost patru zile pline. Îmi doream mult ca după Gala HOP să știu ce fac cu viața mea, dacă îmi voi practica meseria, dacă mă va vedea cineva.

Ți s-a părut o confirmare participarea la HOP?

Da. Știu că majoritatea consideră că Gala HOP nu te ajută deloc, indiferent că ești câștigător sau doar participant. Nu pot zice că m-am lansat neapărat după Gală, dar am întâlnit niște oameni care, după câteva luni de zile, m-au căutat și cu care am stabilit o conexiune mai puternică. E bine să te cunoască oamenii. Mi-a deschis niște uși, nu instant, dar pe termen lung.

Vii dintr-o familie de artiști. Simți că îți clocotește în sânge teatrul sau l-ai descoperit pe parcurs?

Simt că îmi clocotește… e o expresie foarte frumoasă. De mică îmi doream să fiu actor-mânuitor, ca mama, și abia pe la liceu mi-am dat seama că vreau să încerc teatrul clasic. Gândul de a încerca teatrul pentru copii nu mi-a dispărut niciodată. Aș fi dispusă să fac un astfel de spectacol pentru că știu ce înseamnă.

Te-a ajutat zona asta să înțelegi altfel arta teatrului?

Până la o anumită vârstă fragedă credeam că teatrul de păpuși e singurul care există, dar, după ce m-am întâlnit cu teatrul clasic, mi-am dat seama că teatrul clasic e și mai interesant. M-a ajutat să înțeleg că e mult mai dificil să te adresezi unui public format din copii.

În perioada liceului ai făcut parte dintr-o trupă de teatru francofonă, Amifran. Ce ți-a oferit experiența de acolo?

Probabil să aprofundez tainele teatrului. Prin clasa a VII-a am fost prima dată la Teatrul Clasic „Ioan Slavici”, apoi a urmat experiența în trupa de teatru coordonată de Florin Didilescu. Atunci am descoperit și în practică teatrul clasic. Faptul că am jucat în altă limbă m-a ajutat să învăț mai bine franceza, iar mediul de lucru era unul extrem de profesionist pentru o trupă de amatori. Cred că a pus bazele a ceea ce înseamnă meseria de actor.

Crezi că ți-a facilitat un viitor rol într-o limbă străină?

Auzisem că e diferit, dar mi-am dat seama că nu e chiar așa de greu dacă știu ce zic și cunosc bine personajul, textul și pronunția. Nu m-a influențat în niciun fel limba franceză. Aș fi făcut rolul la fel și dacă îl jucam în română.

Studenta Blanca a înțeles în facultate despre teatru că…

Trebuie respectat faptul că spectatorul îți oferă cel puțin o oră și jumătate din viața lui ca să fie acolo cu tine. În același timp, cât de importante sunt disciplina și stăpânirea unei tehnici. Cred că nu e totul aleatoriu, iar meseria asta nu se poate face doar din talent, ci necesită foarte multă muncă. Talentul fără muncă e degeaba.

Asta ai descoperit în studenția la Cluj. Dar la București?

Mi-a confirmat ce învățasem deja. Oamenii care se dedică acestei meserii vor ajunge să facă lucruri frumoase și să depășească mediocritatea.

După ce ai trecut prin două școli de teatru diferite, crezi că există vreo rețetă a unui actor bun?

Nu știu dacă există o rețetă fixă pentru un actor bun. Cred enorm în disciplină, dedicare, implicare și muncă. E posibil ca cele patru combinate să formeze un actor bun. Mai ales unul tânăr.

Și dacă le ai pe toate astea, care ar fi următorul pas?

Șansa. Degeaba le ai pe toate dacă nu vine șansa.

Care e acel je ne sais quoi al tău?

Cred că sensibilitatea transpusă în abordarea personajelor.

Chiar de la începutul carierei tale ai avut ocazia întâlnirii cu regizori de excepție. Cum te-a îmbogățit întâlnirea cu domnul Victor Ioan Frunză?

Domnul director de scenă Victor Ioan Frunză m-a observat la Galactoria și apoi m-a chemat la niște lecturi. În urma acelora, am ajuns să lucrăm împreună la Fata Morgana și apoi la Livada de vișini. Au fost primele două proiecte pe care le-am făcut imediat după terminarea facultății. Mi s-au părut două mari provocări pentru că erau foarte multe necunoscute, dar atât el, cât și trupa, m-au ajutat mult să îmi canalizez energia și munca într-o direcție profesionistă și benefică pentru un tânăr actor, aflat în formare încă. Felul lor de-a fi și stilul în care lucrează și-au pus amprenta asupra mea. Mă bucur că am avut șansa să lucrez cu ei!

Citește continuarea interviului pe yorick.ro

E prima dată când colaborezi cu Unteatru… De ce ai spus da? Pentru că era vorba de București? De Unteatru? Pentru că urma să lucrezi cu Andrei Șerban?

Pentru toate la un loc, pentru că îmi doream de mult să colaborez cu alte teatre, de mulți ani vreau asta, să ies din mediul meu. Mi se pare că a ieși din mediul tău e foarte sănătos, atât pentru tine, cât și pentru cei cu care urmează să te întâlnești. Și apoi, da, pentru că era București, pentru rol, pentru regizor, toate au contat. E prima oară când am fost chemată la București într-un  proiect și m-a uimit că s-a întâmplat de la sine și-i mulțumesc Andreei Grosu că s-a gândit la mine, că mi-a deschis ușa asta. Mă bucur că mi-am făcut intrarea în București, așa cum și-o dorește fiecare actor, cu un rol important, într-un teatru important, cu un regizor extraordinar, cu un text minunat, cu actori foarte buni.

Și întâlnirea cu Andrei Șerban cum a fost?

A fost prima întâlnire face to face. Am dat mâna și a început o colaborare profesionistă și foarte serioasă. Apoi, la primul șnur nu i-a plăcut ce-am făcut…, dar la primul spectacol se pare că a fost foarte bine și știu m-a întrebat: „Ce-ai făcut? Spune-mi ce-ai făcut!” – „Nu știu ce am făcut…” De fapt știam… și i-am și spus mai târziu. Dincolo de toate indicațiile, dincolo de tot ce am acumulat, am avut pur și simplu o enormă bucurie de a fi pe scenă în acea seară. Asta îmi aduc aminte, că înainte de spectacol m-a luat așa un val de bucurie de la picioare, eram ca un copil care știa că urmează să primească o jucărie și-și dorea foarte tare s-o primească și să se joace cu ea. Asta cred că a fost secretul acelei seri…

Cum a fost pentru tine experiența primei colaborări serioase cu un teatru independent?

În primul rând, nu cred că trebuie să existe o luptă între teatrul independent și cel de stat. Pentru mine categoric a fost o lecție și o bucurie, pentru că eu am avut grijă de costume, de recuzită și n-am mai făcut asta de foarte multă vreme, din studenție. Și mi-a plăcut, m-a apropiat mai mult de ce aveam de făcut. Asta impune și o anumită atenție față de ceilalți. Și se creează o legătură mai puternică. Ești foarte atent, foarte viu și foarte acolo. Mi se pare o lecție bună, o școală bună și o ieșire din amorțeala care poate să pună stăpânire pe tine.

Ce-ai descoperit despre tine jucând Arkadina? Ești exact în acel punct, actriță celebră, mama unui băiat cam la acea vârstă…

Am crezut c-o să descopăr despre mine cine știe ce, c-o să am revelații. Dar până la urmă tot pe mine m-am folosit. Am redescoperit că pot fi foarte eficientă și cumva asta mi-a dat încredere. Pentru că eu sunt genul de actor care-și pune tot timpul întrebări…

Și care are nevoie de confirmări?

Nu neapărat din afară, ci să-mi confirm mie că pot să duc o treabă până la capăt, că în momentul în care urc pe scenă vreau să înțeleg de ce fac eu rolul acela și nu-l face altcineva, ce pot să-i dau eu special unui rol, încât să fie al meu.

Și-atunci nu pot să nu te întreb de ce tu în Arkadina? Ai aflat răspunsul?

Îmi place la Arkadina pentru că are un spirit ludic extraordinar, că se joacă pe ea, îi joacă pe ceilalți, are o libertate fantastică în a se compune și descompune în fața lor, fără nicio jenă, adevărată fiind și când se alintă ca o pisică și când e dură și rea. Are niște treceri fantastice de la un moment la altul…

Și pe toate astea le are și Claudia să înțeleg?

Da! Am treceri bruște, am o labilitate de care nu sunt neapărat mândră… Pot fi cinci minute super happy și după trei minute mi se înnegrește cerul, uite-așa… Dar am o zonă de maturitate profesională. Acest proiect, dincolo de provocare, a fost și foarte oportun pentru mine. A fost oportun pentru momentul de coacere profesională în care cred mă aflu. Și, desigur, și ca femeie… pentru că mă obsedează teama de bătrânețe. Mă gândesc zilnic la formele de îmbătrânire pe care le vom trece cu toții, la neputința trupului de a ține pasul, la lipsa de energie…

Și care e momentul când un om devine bătrân?

Când nu-și mai dorește, când nu mai visează, când nu-și mai pune țeluri, când nu mai vede lucrurile din jur, când nu mai zâmbește fără motiv, când nu mai e generos. Sunt multe semne și eu stau și le pândesc, să nu vină asupra mea… Dar sigur că e o zonă în care te întâlnești tu cu propria ta imagine, cu propria ta energie, care nu mai e cea de la 20 de ani, sau de la 30 de ani, cu o anume lentoare, comoditate…

Acum ești în punctul în care vrei să fii? Te simți celebră?

Nu, absolut deloc. Nu e vorba de celebritate, ci de a-ți face bine meseria și a fi generos. Și a te bucura de ceea ce faci. Da, sunt în punctul în care vreau să fiu. Deși sunt oameni care îmi spun că dacă aș fi fost mai ambițioasă și mai atentă cu mine aș fi făcut lucruri mai multe. Probabil. Dar n-am fost niciodată încrâncenată. Eu am luat lucrurile ca atare. Fără să urmăresc un scop. Nu cred c-o să am regrete… Că așa e structura mea.

De ce ai ales să rămâi în Timișoara? Îți oferă din punct de vedere artistic tot ce vrei, tot ce ai nevoie?

Timișoara este casa mea, acolo e familia mea și acolo, la Teatrul din Timișoara mi-am găsit locul în urma multor ani de muncă. Și eu cred că se întâmplă lucruri foarte bune și frumoase. Poate nu atât vizibile cum ne-ar plăcea nouă. Acolo simt că e locul meu, acolo mi-am clădit viața, acolo am pus umărul la tot ce se întâmplă. Dar sunt oricând deschisă la proiecte în alte părți. Însă e foarte greu în sistemul din România. Știu mulți regizori care mă complimentează că sunt o actriță minunată, dar aici se oprește totul. Și uneori, de fapt, ai nevoie să sune un telefon…

Ce cauți tu, ca actriță, la un regizor?

Să iubească actorii. Și să-i respecte. Apoi, profesional, să fie foarte deștept… Adică să știe să te ducă, să te conducă, să te pună în situații în care tu, ca actor, să fii mai deștept, mai talentat și să nu te simți condus. Dar am și momente în care vreau un regizor dur, care să ne dea cu capul de pereți, să ne facă să ieșim din zona de confort. Asta e frumos, că teatrul se poate face în atât de multe moduri și cu atât de multe instrumente, că e păcat să te oprești doar într-o zonă. Inteligența cred că e cea mai importantă calitate. Și să aibă răbdare să lucreze cu tine și să te ducă într-un loc unde să ai senzația că n-ai mai fost.

Citește continuarea interviului pe yorick.ro