Presupun că e doar o chestiune de perspectivă, pentru că altfel cum să o iubești când de fapt nu ai văzut-o niciodată cu adevărat? Ea a fost doar o pelerină de ploaie pentru vreme rea. O salvare, când erai cel mai rănit. Te-ai aruncat asupra ei cu voracitatea unui animal de pradă, dar n-ai încetat niciodată să te întrebi de ce ai vrut-o – sau mai rău – ce te faci acum cu ea când chiar e a ta.

Nu ți-a fost niciodată predestinată. N-am fost nimic mai mult decât un înlocuitor pentru ceva mai bun. Și, mă îndoiesc că vezi asta acum, pentru că adevărul este că încă ți-e frică de propria ta umbră.

Vezi tu, există femei ca ea, femei care schimbă lumea cu amprentele lor delicate și cu buzele care se mișcă precum cursorul peste o paginile albe ale unui bărbat care s-a temut prea mult să-și scrie propriile povești. Așa că o va face ea pentru tine. Îți va da un înțeles, acolo unde îți lipsea, și va crea o catastrofă frumoasă a contradicțiilor, care te va face să uiți motivul pentru care femei ca ea există.

Femei ca ea există pentru a face o punte între un capitol și altul, pentru a agita puțin starea prezentă și pentru a traduce sentimentele și gândurile pe care  niciodată nu ți le-ai imaginat că vor afla înțelesul prin fereastra sufletului care obișnuia să fie închisă.

Așa că, a fost simplu să te gândești că te îndrăgostești de această femeie, această măreție unică, pentru că te-a făcut să simți așa cum nu ai mai făcut-o niciodată. Dar nu tratăm niciodată dragostea ca fiind de unică folosință. Se spune că nu putem pierde ceva ce a însemnat mult pentru noi, dar asta nu înseamnă că trebuie să-i lăsăm să plece pe cei pe care i-am iubit fără să ne implicăm mai mult. Fără să iubim cu atenție.

Uneori, pierdem oamenii de lângă noi pentru că uităm să încercăm să-i păstrăm. Nu în buzunare ca pe niște brelocuri dintr-o viață frumoasă, sau chiar dintr-una trăită în singurătate sau disperare, ci să-i păstrăm aproape de noi într-o manieră care să nu pună la îndoială cât de mult au însemnat pentru noi.

Ea vede adevărul nu în ochii tăi, ci în acțiunile tale. Se spune că nu lași niciodată iubirea adevărată să plece, așa că poate de asta este așa de ușor să te gândești că poate nu a fost niciodată vorba de dragoste, pentru că dacă ar fi fost, nu ai fi lăsat-o să plece așa de repede și fără să faci niciun efort de a o reține. Așa că poate nu a fost iubire, ci singurătate.

Nu a fost menită să fie cineva care să-ți facă viața mai ușoară; ea nu a venit pe planeta asta pentru a-ți satisface cumva pofta ta după un pat cald. Am putea da vina și pe ea și să spunem că ar fi trebui să observe toate semnele, dar poate că doar a fost orbită de dragoste și pur și simplu a crezut că și tu ești.

Nu există motive să iubești o femeie ca ea, dar din nou, poate că cel mai dur adevăr este că nu există motiv să nu o faci. Ar putea fi unul din acele suflete speciale care se află printre noi al căror scop unic pe Pământ este acela de a iubi și de a fi iubite.

Indiferent că nu a fost mai mult decât un loc sigur pentru aterizare ori ți-a furat inima altfel decât a mai făcut-o cineva, cel mai simplu este să o lași să plece. A fost împachetată în vechea și ponosita ta valiză de emoții supărătoare mai repede decât a dispărut parfumul ei din așternuturile tale.

S-ar putea să-și fi îndeplinit scopul pânp la urmă, și în adâncul tău știi că nu vei mai fi același.

Această femeie care se presupune că nu ar fi trebuit să fie vreodată altceva decât un substitut a ceea ce tu îți dorești cu adevărat a schimbat cumva ceea ce tu ai căutai. Dar nici nu mai contează acum, pentru că ea deja a plecat și merge mai departe.

Sunt milioane de feluri în care îi poți arăta celui drag că îl iubești, dar în cele din urmă numai apatia este cea care demonstrează că nu o facem. Știu că este o pastilă greu de înghițit, dar dacă ai iubi-o cu adevărat, ar fi lîngă tine în continuare. Acum, tot ceea ce auzi este liniștea palidă a propriilor alegeri condamnate să ducă o viață lipsită de intimitate.

Dar te-ai simțit bine între ziduri, sau cel puțin măcar erau confortabile, așa că ți-a fost ușor să uiți sentimentele care începuseră să înflorească, și le-ai îngropat sub munși de temeri și ăndoieli. Când întâlnești o iubire ca a ei, nu ai altă variantă decât să o lași să te schimbe – dar tu nu erai pregătit pentru asta.

De ce să pretinzi că a fost dragoste, când în final este clar că nu a fost decât singurătate?

Un text de Andreea Tudorică

Citește și:

Scriitoarea Corina Ozon a explicat pentru dupa35.com despre formula științifică a neuitării. Despre ecuația lui Dirac ați auzit? Dacă nu, TREBUIE neapărat să aflați! Așadar, vă invităm să citiți și să cugetăm puțin. Ați avut sau aveți un asemenea om în viața voastră?

”Am citit astăzi pe internet un „carton”, care mi s-a părut un pic diferit, pentru că se folosea de știință, ca să atingă „coardele sensibile”. Un El îi face Ei o declarație de dragoste sub forma ecuației lui Dirac. Conform căreia, pe scurt, dacă două particule interacționează pentru un timp, iar apoi se despart, ele se vor influența mereu una pe cealaltă, chiar dacă se află la distanță de mii de kilometri sau ani lumină.

Desigur, e vorba de cele între care se creează un câmp electromagnetic și, tradusă în vorbe, declarația în cauză spune că cei care s-au iubit la un moment dat sau între care a existat o rezonanță puternică nu sunt despărțiți niciodată. Mă gândeam dacă acest lucru poate fi transpus cumva în parametri pământeni. Și nu este deloc absurd. Cei cu care am avut legături puternice rămân în memoria noastră, cumva o proiecție a lor este mereu vie. Cei care au lăsat urme în viața noastră, cei care au contat într-o perioadă nu au cum să dispară din aria noastră mentală. Este ca și atunci când, pus să reciți o poezie sau să spui o formulă matematică, nu ai nevoie să cauți carțile, pentru că ți s-au întipărit în minte și le porți cu tine oriunde mergi.

Mi s-a întâmplat să îmi apară inexplicabil în minte o persoană, despre care nu mai știam nimic, și să o caut tocmai când se gândea si ea să mă caute. Sau când i s-a întâmplat ceva și, doar fiindcă mi-a apărut ca un flash imaginea ei, așa am aflat. Nu de foarte multe ori, ce-i drept, doar cele alături de care am simțit vibrații puternice într-o perioadă scrisă în inimă. Cei pe care i-am iubit sunt mereu cu noi, ca și poeziile învățate și tabla înmulțirii. Cei care ne-au iubit fac exact la fel. Și cei care ne iubesc acum și nu ne vor mai iubi. Dirac avea dreptate, cel puțin o particulă nu va fi singură niciodată”.