Cea mai recentă premieră a ta este „Doi pe un balansoar”, care se va juca în deschiderea Festivalului Zile și Nopți de Teatru la Brăila. Cum a fost întâlnirea ta cu acest text dulce și amar, care, altminteri, are o istorie interesantă pe scenele din România și e foarte iubit de public?

A fost foarte, foarte greu. Pe de o parte pentru că nu-i ușor să fii pe scenă două ore continuu în relație. Iar apoi, pentru că povestea m-a luat prin surprindere treptat. M-a surprins cât de departe se poate duce o relație… Și cât de adânc te poți duce tu, ca mijloace actoricești. Și pentru că joc o femeie cum eu nu-mi doresc să fiu… Sunt lucruri în femeia asta de care mi-e frică în viața mea.

Și care sunt acele lucruri?

Toleranța prea mare. Puterea de a îndura și de a accepta. Și incapacitatea de a se vedea pe sine.

Dacă ar fi să-mi spui două lucruri la care te asemeni cu fata din „Doi pe un balansoar”, care ar fi acelea?

Imaginea pe care încerc s-o creez atunci când intru într-o relație… și anume aceea de „eu pot, eu sunt puternică, eu nu am nevoie de nimic…”. Și asta e o imagine care are o doză de falsitate. Falsitatea aceea de care, până la urmă, avem nevoie ca să fim social acceptați. E ca un reflex social încercarea de a ne construi această imagine, că suntem independenți, puternici… E ceva atât de reflex, că e greu de construit pe scenă. Nu e o situație excepțională, e o situație naturală. Iar naturalul e mai greu de redat pe scenă decât e excepționalul. Iar al doilea lucru la care mă asemăn cu ea e nevoia de a mă dărui unui context și de a mă arăta.

Și două lucruri în care te deosebești profund de ea?

Ea e dansatoare amatoare și realizează că nu este, de fapt, un talent, ci e o visătoare. Spune asta despre ea și o acceptă. Eu am norocul să nu știu cum e să afli asta despre tine. Eu mi-am ales o meserie și mi-a fost dat să mi se confirme că acesta este un drum bun. Iar al doilea lucru la care ne deosebim fundamental e forța cu care își cere drepturile în final. Nu știu dacă sunt atât de fermă. Și e ceva ce caut.

Ai putea fi prietenă cu ea?

Da! Clar!

Și dacă ați ieși la o cafea, ce-ai întreba-o?

De ce ți-e frică?

Și ce crezi că ți-ar răspunde?

M-ar lua peste picior și ar zice: „Ce-i cu rahaturile astea de întrebări?” Un fel de a se ascunde…

Joci „Doi pe un balansoar” la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila. E diferit publicul din Brăila de cel din București?

Da, e oarecum diferit… Are mai multă răbdare. Și o capacitate mai mare de a primi povestea.

Dar ce caută publicul la teatru? De ce mai vin oamenii la teatru?

Caută povești. Și emoție… Să scape puțin din povestea lor. O formă de evadare.

Și ceea ce oferă teatrul românesc în acest moment satisface această nevoie a publicului? Oferta e conform așteptărilor?

Nu… Din păcate, în multe cazuri apare o nevoie a artistului de a se expune pe sine doar de dragul de a se expune. De a-și etala mijloacele și conceptele de dragul de a o face. Povestea rămâne secundară. De-asta nu înțeleg de ce unii aleg un anume text pentru asta și se folosesc de el. Sigur că e important ca artistul să se caute. Dar uneori mi se pare că se produce o îndepărtare de la scop. De la adevăratul scop…

Sunt peste zece ani de când ai terminat facultatea. Cum s-a schimbat de-atunci răspunsul tău la întrebarea: „De ce fac teatru?”

Sunt într-un moment în care reevaluez asta, într-adevăr. Răspunsul ar fi acum: simt că teatrul mă crește și mă ajută să mă descopăr. Cred că motivul pentru care fac teatru e în esență egoist. În fond, să fim sinceri, meseriile vocaționale au doza asta mare de egoism. Dar, pe de altă parte, când se produce acel schimb real cu publicul de-abia atunci simți cu adevărat că e o mare reușită și asta te îmbogățește.

Citiți interviul integral pe amfiteatru.com

Și mi se pare absolut relevant în acest caz faptul că biletele la toate spectacolele montate de Victor Ioan Frunză la Teatrul Metropolis se epuizează aproape instantaneu și că s-a creat un fenomen unic pe o piață unde oferta teatrală este destul de variată și unde directorii de teatre se chinuiesc să facă diverse strategii ca să aibă tot timpul sala plină. Ei bine, aici nu e nevoie. Și ceea ce este cel mai important e că oamenii vin atrași de calitate și e un semn că, până și într-o lume în care reperele s-au pierdut, consecvența în a crea opere de mare calitate artistică a generat acest fenomen care, așa cum am mai spus-o, e unic. Un fenomen pe care statul al trebui să-l sprijine într-o mai mare măsură, pentru că nu des se întâmplă ca un creator de o asemenea valoare, precum Victor Ioan Frunză, să strângă în jurul lui o trupă de actori (într-o lume mai degrabă fărâmițată) cu care să facă cercetare și să creeze capodopere cu mare succes la public, în același timp.

Iar în spatele fiecărui spectacol, se simt seriozitatea extraordinară (din nou, lucru rar în lumea noastră teatrală în care mulți, prea mulți actori și regizori se cred vedete a priori și fac spectacolele pe genunchi, în ideea că publicul nu observă), atenția la detalii și spiritul de trupă – un lucru pierdut în mare parte în ultimii ani. Și tocmai acest extraordinar spirit de trupă și faptul că lucrează împreună de ani întregi și că actori de-o mare valoare nu se dau în lături de la a juca de la un spectacol la altul, cu aceeași seriozitate, și roluri mai mici (căci, vorba lui Brook, de fapt nu există roluri mici…), plus alegerea textelor, tocmai toate aceste lucruri la un loc fac ca trupa lui Victor Ioan Frunză să fie un fenomen unic. Asta și faptul că e unul dintre puținele locuri unde spectatorul are garanția că este și el luat în ecuație atunci când se lucrează un spectacol, în sensul că plăcerea lui estetică este unul dintre scopurile cele mai importante ale creației respective.

„Colivia cu nebune”, una dintre cele două premiere pe care Victor Ioan Frunză le-a gândit în tandem la Teatrul Metropolis, se potrivește mănușă, așa cum spuneam, cu obsesiile acestei toamne, etalate din plin mai ales în mediul virtual, unde referendumul a făcut să curgă gârlă frustrări de toate tipurile și din toate direcțiile. Și nu, „Colivia cu nebune” nu dă vreun răspuns, nu indică în vreo direcție anume, doar ne pune oglinda în față. Tuturor. Și doar invită la autocercetare – desigur, printre hohote de râs. Și ridică multe semne de întrebare, de toate părțile, în așa fel încât atunci când ieși din sală să n-ai cum să nu te gândești două minute în plus, de orice parte a baricadei te-ai situa, dacă nu cumva nu există o perspectivă la care nu te gândiseși.

Citește continuarea acestei cronici pe yorick.ro