O pandemie și proteste în toată lumea? Nici pe departe. Apoi, în primele șase luni ale acestui an, lumea noastră să răsturnat pur și simplu cu susul în jos.

Pe hârtie, 2020 are caracteristicile unui scenariu tragic – economie la pământ, vieți amenințate, proteste în toată lumea, neîncredere în Guvern, teama de locuri publice, deconectarea de la cei dragi și lucruri incorecte și libertăți îngrădite. Nu neagă nimeni contextul cu care ne confruntăm toți. A fost greu. Și sub toată această greutate am început să mă întreb în ce pot găsi speranță în 2020.

Speranța este un lucru simpatic. Pare simplu de găsit, dar și simplu de pierdut. Se plimbă nestingherită prin inimile noastre, schimbând locul cu disperarea  precum o ușă glisantă. În mod ironic, nu pot trăi una fără alta. Să speri la ceva înseamnă să înțelegi că există ceva „mai bun” și asta înseamnă să înțelegi realitatea a ceea ce este „mai rău”.

Am învățat că nu poți spera fără să treci printr-o cumpănă, iar asta de fapt ar putea transforma 2020 în ceva plin de speranță. Suntem mai puternici împreună prin experiența profundă și globală a greutăților. Asta înseamnă că suntem de asemenea puternici prin posibilitatea de a avea o speranță.

Experiența COVID-19 pe care o trăim împreună, deși diferă, variind de la om la om, plină de rău și de bine, a fost o legătură. Cu toții am trecut prin teamă și anxietate. Cu toții ne-am confruntat cu incertitudinea și necunoscutul. Și cel mai important, ne-am adus aminte să fim umani – acte la întâmplare de bunătate ale unor străini, curajul celor care se luptă direct cu virusul, al medicilor.

Viața arată acum altfel. Înainte de COVID-19, cum îți vedeai vecinul? Vânzătorul de la magazinul din colț? Străinul peste care dai pe stradă? Prietenul pe care-l îmbrățișezi de fiecare dată când îl vezi?

Poate că acest virus ne ajută să ne trezim și să ne reamintim de umanitate. Ne aflăm în fața oportunității de a câștiga un pic de empatie. Poate că aceasta a fost catapulta necesară pentru a ne uni așa cum am făcut-o. Poate că a fost nevoie să ni se amintească de latura noastră comună, care ne poate uni. Poate că am avut nevoie să înțelegem mai bine că nedreptatea îndreptată către cineva este o nedreptate comisă împotriva noastră a tuturor.

Știu că am simțit asta. Niciodată nu am înțeles realitatea unei dreptăți rasiale așa cum am simțit-o acum, și nu într-un mod banal, ci unul profund, ca o lumină care este aprinsă într-o cameră pentru prima dată. Tot ce știam până acum arată altfel, și evident și alții simt același lucru.

Aceasta este partea plină a paharului. Dureroasă, dar frumoasă. Nu există garanții că va exista un vaccin sau dreptate pe lume. Dar, totuși, avem o chemare neobosită către speranță sau spre ceva mai bun, care ne unește.

Heather C. McGee a spus la un moment dat: „Lucrurile se înrăutățesc înainte să devină mai bune. Au închis parcurile din Montgomery, Alamabam timp de aproape 10 ani din cauza segregării, dar uneori, este nevoie să desființezi ceva ca să reconstruiești ceva și mai important.”

Speranța va avea mereu greutate pentru că nu va putea fi înțeleasă fără contrastul de a fi traversat disperarea. Asta o face și foarte puternică. Nu este o emoție, o dorință sau o rezoluție de Anul Nou. Este o credință curajoasă. Fie că vrem sau nu, ni se amintește din când în când să credem în umanitate. Asta va face diferența. Deja a făcut-o. Anul acesta este istorie care se schimbă chiar sub picioarele noastre.

Un text de Magdalena Popaș

Am stat izolată în casă în Oradea, împreună cu logodnicul meu. La început, am glumit gândindu-mă cum introvertita de mine iubea ideea de a stat departe de oameni o perioadă în care pot să fac mai multe pentru mine. Asta a durat cam o săptămână. Cea mai mare provocare, însă, pentru mine, a fost să rămân motivată și să combat gândurile negative, anxioase.

Cred că cel mai mult m-am bucurat de reconectarea cu lucrurile mărunte care mă fac fericită și s-o fac fără a mă simți vinovată.

Mi-am dat seama în perioada asta că pentru cea mai mare parte a vieții mele i-am lăsat pe alții să-mi influențeze percepția despre mine. M-a făcut să-mi dau seama că fericirea mea se afla în mâinile unor zeci de oameni, dar nu în ale mele. Și m-am hotărât să recâștig controlul vocii mele.

Am observat că stau foarte mult agățată de ideea „oare cum ar trebui să arate viața mea sau ce ar trebui să fac în loc să las lucrurile să treacă și să mă deschid pentru prezent sau viitor”. Uneori să te ții de un lucru sau de o persoană este mai dureros decât să le dai drumul

Vreau să fac un efort conștient de a face pauze. Vreau să merg în adâncul meu să văd dacă trăiesc pentru mine, dacă îmi hrănesc bucuriile sufletului și să pun în balanță ce trebuie să las să plece pentru că mie nu îmi mai este de folos. Am văzut cât de mult mă agăț de ideea cum ar trebui să arate viața, în loc să abandonez ce nu-mi trebuie, să mă deschid către prezent și viitor.

Alina, 25 de ani

Eu împart un apartament din București cu o prietenă, și sunt bucuroasă că am fost împreună în perioada asta.

Să nu văd oameni și să nu-mi pot îmbrățișa sau vedea familia care trăiește în alt oraș a fost foarte greu pentru mine. Sunt o extrovertită, iar dacă stau foarte mult timp în casă ceva nu e OK. A trebuit să fac eforturi mari să-mi păstrez obiceiurile mici de zi cu zi (băut cafea dimineața, citit 20 de pagini pe zi dintr-o carte, să lucrez la niște proiecte, etc) și să nu intru în depresie.

Așa că am ales în puținele ieșiri din casă, sau când alergam să-mi fac un alt fel de rutină. Trăiesc într-o zonă frumoasă, cu case vechi, mulți copaci și cafenele prietenoase destul de aproape de casă. Mi-a plăcut să explorez vecinătatea altfel, cu noi coordonate: mi-am ales casele preferate și am apreciat primăvara într-un mod în care nu o mai făcusem până atunci.

Poate că știam asta undeva în sinea mea, dar orice despre care spun că aș face dacă aș avea mai mult timp, este de fapt ceva pentru care nu mi-am făcut timp. Mi-am dat seama și cât de dificil îmi este să fiu îndurătoare cu mine.

Cred că dezamăgirea despre noi înșine atunci când ne privim în oglindă scoate la iveală în ce ne-am pus speranța, așteptările. Având spațiu pentru a-mi plâge unele dintre dezamăgiri, am putut să stau cu mine însămi și să-mi dau seama care sunt zonele de care îmi e teamă, rușine, mă apăr, dar și de cele în care mă simt în siguranță sau pe care le iubesc.

Sper ca micul dejun să devină un obicei de zi cu zi, iar gătitul în casă să fie o regulă, și nu o excepție. Sper să fiu mai blândă și mai bună, recunoscătoare pentru ceea ce am, să îmbrățișez oamenii și mai strâns decât o făceam înainte. M-am odihnit, mi-am tras sufletul. Vreau să văd acest moment ca pe o linie de pornire. Vreau să am în fiecare zi momente cu mine, de liniște, poate chiar meditație.

Bianca, 28 de ani

Pentru mine carantina a fost exact perioada de care aveam nevoie să mă reinventez.

Am petrecut primele șase săptămâni în izolare totală alături de Barni, soțul meu, (un tip foarte de gașcă). Cea mai mare surpriză pentru mine a fost să descopăr că știu să gătesc și că îmi mai și place, chipurile.

Cine ar fi crezut vreodată!? Înainte de izbucnirea pandemiei, lucram la o clinică privată, timpul mi-l petreceam la job, iar serile obișnuiam să pictez. Ieșeam să mănânc în oraș o zi da una nu, și niciodată nu m-am gândit că poate izbucnii o epidemie care să ne forțeze pe toți să ne autoizolăm la domiciliu.

Carantina mi-a oferit șansa să mă redescopăr ca invidid dar și ca artist. Am avut foarte mult timp să descopăr că mă pricep la o grămadă de treburi, l-am cunoscut și mai bine pe Barni și am petrecut tot timpul împreună descoperind tot felul de lucruri împreună.

Nu m-am plâns de țara asta, cel puțin nu de data asta. Că nu este România cea mai bună, se știe, dar nici cea mai rea. Ah, ce ne mai place să ne văicărim și să ne victimizăm. Pun pariu că dacă întrebi un francez de rând are multe nemulțumiri la adresa lui Macron. Și nu legate de nevasta acestuia. La fel este dacă întrebi un spaniol, un italian și așa mai departe.

Am vorbit cu cei dragi prin telefon, am citit mai mult și mi-am odihnit sufletul pe deplin. Nu mi-a fost dor nici de restaurante, nici de cafenele, aproape că am uitat cum e să stai la coadă la Starbucks.

La sfârșitul lunii aprilie destinul mi-a adus în cale o nouă oportunitate de carieră pe care nu am ezitat s-o îmbrățișez cu drag.

M-am reinventat din nou, am renăscut în calitate de jurnalist și treaba asta mi-a plăcut fantastic de mult. De fapt, în viața mea toate lucrurile bune au apărut în momente de criză. Fie vorba de o relație, de un examen promovat, de o idee inovatoare, de o fotografie executată perfect sau de nu job nou!

Primul lucru pe care l-am făcut luni, 1 iunie, a fost să merg la cafeneaua mea preferată din Dorobanți și să savurez în taină un cappuccino. Peisajul era același, dar am văzut urme de schimbare în privirea oamenilor din jurul meu; erau mai temători, mai descurajați, mai neîncrezători.

Eu sunt aceeași, am un entuziasm născut din dorința de a impacta societatea în care trăiesc. Am aceleași dorințe, aceleași țeluri.

Cu siguranță sunt mai matură, mai sigură pe mine, și mai conștientă că totul se poate schimba oricând, iar că nimic de acum încolo nu trebuie să ne ia prin surprindere!

Diana, 40 de ani

Crezând că mă voi duce în continuare la muncă și voi interacționa cu colegii, în primele două săptămâni m-am mutat la o mătușă care stătea mai aproape de locul unde lucrez. După aceea, însă, după ce am început să lucrez de acasă am revenit în domiciliul meu unde stau singură.

În această carantină, am găsit timp pentru mine, ceea ce pare totuși ciudat într-o perioadă de izolare socială. Sunt o persoană extrem de introvertită, deși mereu sunt în preajma multor oameni. Niciodată nu mi-am dat seama cât de mult duc lipsa timpului în care merg singură pe stradă sau conduc mașina. Am ieșit la plimbări prin cartier sau la alergat, dar parcă nu era același lucru. Perioada asta m-a făcut să fiu mai creativă cu modul în care îmi gestionez timpul, inclusiv discuțiile pe Zoom sau FaceTimes din fiecare seară.

Ritmul acesta al vieții mi-a adus cea mai mare bucurie. Sunt o persoană „de casă”, și practic a fost un fel de cadou să nu mă simt vinovată pentru faptul că stau acasă tot timpul. A fost foarte reconfortant pentru mine.

Mi-am dat seama în perioada asta că îmi place să dețin controlul, „control freak” cum se zice în engleză. „Știam asta dinainte, dar nu eram pregătită pentru această latură a mea. La început am avut o stare de anxietate. Mă întorceam de la cumpărături sau alergat și voiam să fiu sigură și să știu exact tot ce ar fi putut să mă expună virusului. Iar când am stat cu mătușa mea o întrebam, unde a fost, pe ce a pus mâna, dacă s-a spălat pe mâini, dacă a spălat cada după ce a folosit-o.

Nu mi-am dat seama cât de mult mă consumam singură. Mai ales după ce am înțeles că diabetecii sunt foarte afectați de coronavirus, gândurile mele au fost: eu, mai întâi, și apoi restul. Am fost destul de dezamăgită să-mi văd unele laturi adevărate.

A fost prima dată într-o perioadă lungă de vreme în care mi-am permis să nu fiu atât de ocupată. Multe dintre proiectele mele au fost puse pe așteptare. M-am îndrăgostit de o viață în care nu aveam o listă uriașă cu lucruri pe care trebuie să le fac și care-mi stă mereu atârnată deasupra capului. Îmi place să creez lucruri noi și nu voi înceta să lucrez la diverse proiecte, dar în cel mai serios mod vreau să lucrez la proiectul care sunt eu, și să mă pun pe mine pe primul loc.

Cristina, 35 de ani
Vestea virusului „m-a prins” în Londra, unde tocmai ce ajunsesem nu să o iau de la capăt, ci să ”Let it Be!” . O bună și dragă, și frumoasă prietenă (to say the least) m-a primit nu doar cu brațele deschise, ci și cu un concert-surpriză, cu little trips prin Londra, expresii & how to… cu tot ce a avut mai bun în tolba ei de oferit. Mno bun, a început căutarea febrilă de job-uri: mail-uri, telefoane, interviuri, recruteri și mult, mult good old Google Maps.

Am găsit orașul cu port la Tamisa la fel de prietenos ca și în alte dăți, doar că acum nu mai sunt în trecere. Nu-i ușor să scapi de ”sindromul turistului”; mi-a luat vreo 4 luni să îmi dau seama și să simt că sunt de-a locului, că nu trebuie să mai fotografiez toate străzile și pub-urile care îmi plac, fiindcă o să le mai văd, și, în sfârșit, sa nu mai folosesc ”sfântul” maps.

Izolarea s-a instalat la fel de repede ca virusul: de la speech-urile autorităților prin megafoane, ne-am trezit direct cu măști, mănuși, un adevărat kit de aventurare în lume. Măsurile nu au fost prea stricte față de România, însă ne-am izolat cât de bine am putut. Și da, am gătit, am citit, am vorbit cu cei de acasă și cu prietenii mai mult decât oricând, într-un timp atât de scurt. Cel mai intens moment de panică l-am avut atunci când s-au oprit interviurile, zborurile, de parcă se oprise tot. Totuși, cumva, îmi era limpede că sunt unde trebuie, că being still for a while is not that bad; ca în melodia „Stuck in a Moment You Can’t Get Out Of”, U2, în care, deși pare o situație fară ieșire, mă face să dansez, să cant și să nu-mi plâng de milă. Bine, s-a și plâns de-adevaratalea de câteva ori, dar s-a și ras, mult mai mult, cu veselie și cu sentimentul ăla de Nirvana.

Să stai cu o prietena în pandemie este super fun! Să te prindă în altă țară, pentru a mine a fost mai mult decât interesant! Nu aș putea să fac un calendar cu ziua x, y, z de pandemie, pentru că am trăit și am trecut prin prea multe stări și clipe, ca să le mai pot pune în ordine. Sunt încă în Londra, nu știu ce vă urma, însă stiu că I am here to stay.

Îmi este dor de omuleții din România, mai mici și mai mari, știu ei care sunt… și, vedeți, încă stiu unde stați! :))
Acum, aproape de final, mă simt victorioasă! Mă simt victorioasă, pentru că am câștigat o prietenie unică, pe viață, pentru că le-am păstrat pe cele dragi, pentru că se ivesc, aici, altele noi…

Ana, 23 de ani

Locuiesc într-un campus din Paris, cu un parc privat alcătuit din diverse case reprezentând diferite țări pentru studenții străini. Nu exista Casa României, practic, ci Casa mai multor state din Europa de sud și sud-est și sunt vreo 50 de persoane. Stau pe un etaj cu alți 16 artiști și muzicieni. Deși există reguli stricte de distanțare socială, am putut să intru în contact cu oameni despre care habar n-aveam că trăiesc în aceeași clădire. Mentalitatea „suntem în asta împreună” a funcționat foarte bine aici, în fiecare zi”.

Cred că ospitalitatea este cea mai importantă formă de artă. Am un raft plin cu căni de cafea pe care s-a pus praful în această perioadă. Fiecare îmi amintește de diferiți prieteni, momente, de comunitate sau de frumusețea de a trăi cu alții. Mi-au lipsit întâlnirile cu oamenii și pălăvrăgitul în jurul unei mese.

Vremea devenise într-un final suficient de caldă în Paris, așa că am lăsat ferestrele deschise. Luni dimineața spălam rufe. Deschideam ferestrele larg, iar briza, aroma detergentului de trandafiri și tonurile de alb inspirau poezie. Scriam o poezi pe zi la o mașină de scris vintage pe care o găsisem într-un târg de vechituri și le împărtășeam lumii: pe Facebook sau altfel.

Reînvăț ospitalitatea: un nou fel de ospitalitate. Învăț să-mi acord mie spațiu, să-mi restructurez ziua cu puține farfurii de spălat. Am învățat să las bilete vecinilor, în loc să bat la ușă. Am învățat să râd atunci când conexiunea WIFI nu funcționează sau mă încurc în parolele Zoom. Învăț un nou fel de ospitalitate în casa sufletului meu.

Speranța mea a fost zdruncinată în această perioadă. Mi-am dat seama cât de mult pun din mine în lucrurile pe care le fac, decât în cine sunt. Oamenii de aici au avut o stare bună și pozitivism. Trăind într-un context străin în timpul COVID-19 am încercat să aflu dacă viața și visurile mele își au rădăcina în pregătire și speranță adevărată, sau sunt pur și simplu optimism fabricat sau planuri nestatornice fără o fundație.

Această perioadă m-a învățat frumusețea și simplitatea naturii interioare și a intimității gândurilor și sentimentelor mele. Cred, de asemenea, că lumea este pe cale să reînvețe sp existe. Totul începe cu rădăcinile fiecărui individ, la nivel personal. Am învățat că relațiile sunt sacre și, precum semințele dintr-o grădină, pot fi cultivate și crescute. Este nevoie doar de timp, răbdare, și unele furtuni și căutarea luminii.

Monica, 38 de ani

Trăiesc cu soțul și cei trei copii ai mei (11, 10 și 6 ani) și un câine. Am tot schimbat camerele pentru a reuși ca toți cei trei copii să poată face școală de acasă, dar și pentru ca eu și soțul meu să putem lucra de acasă.

Partea cea mai dificilă a fost să joc diverse roluri pentru copiii mei, dar și pentru mine, în aceeași zi. Uneori chiar într-un interval de câteva ore. Uneori eram profesor, uneori prieten și partener de joacă, apoi bucătar, expert marketing, și foarte rar apucam să fac meditație.

Cea mai bună parte a izolării a fost că am stat toți față în față, ca o familie. În izolare, am avut foarte mult timp și spațiu ca să fim împreună. De la momentul în care ne uitam la filmulețe sau emisiuni, luam gustarea împreună, prânzul în fiecare, glumeam și râdeam foarte mult. M-am bucurat de toată această perioadă.

Mi-am dat seama că în continuare nu-mi place să curăț bucătăria. Mi-am dat seama că sunt o persoană de casă, așa cum bănuiam, și că mă îngrijorez mai des decât ar trebui.

Am aflat cât de mult poate starea mea să-i afecteze pe cei din jurul meu. Când sunt stresată, asta are efect de undă. Când sunt calmă, același lucru. Mi-am dat seama cât de interconectați suntem toți sub același acoperiș, non-stop, și cum punându-mi mie, metaforic vorbind, prima masca de oxigen (să fac sport, să dorm suficient și să am momente când nu funcționez), mă face o mamă mai bună, mai blândă și un partener ideal, iar casa…casa un loc mai însorit.

Îmi propun să nu mai fie fiecare zi ca și cum mi s-ar cuveni. Este uimitor cât de ușor am făcut-o înainte, iar perioada asta de izolare mi-au amintit că și zilele stresante, normale, obișnuite cu tot felul de mici sau mari evenimente sunt un dar.

COVID-19 este o boală nouă, dar este provocată de un coronavirus de tipul celui identificat prima dată de dr. Almeida în 1964 în laboratorul ei din Spitalul St. Thomas din Londra.

Virusologul s-a născut cu numele June Hart în 1930 și a crescut într-o casă închiriată aproape de Alexandra Park în nord-estul orașului Glasgow. A abandonat școala la 16 ani, dar s-a angajat ca tehnician într-un laborator de histopatologie de la Glasgow Royal Infirmary. Mai târziu, s-a mutat la Londra pentru a-și continua cariera, iar în 1954 s-a căsătorit cu Enriques Almeida, un artist venezuelean.

Cercetarea

Cuplul, împreună cu fiica lor, s-a mutat la Toronto, în Canada, și, potrivit scriitorului George Winter, dr. Almeida și-a dezvoltat abilitățile cu un microscop electronic la Institutul Cancerului din Ontario.

A creat o metodă prin care virusurile erau mai bine observate prin folosirea unor anticorpi care să-i reunească. Winter a declarat pentru BBC Radio Scotland că talentul medicului au fost recunoscute în Marea Britanie și a revenit aici în 1964 la St Thomas’s Hospital Medical School în Londra, același spital care l-a tratat și pe prim-ministrul Boris Johnson pentru că suferea de infecția cu COVID-19.

La întoarcere a început să colaboreze cu dr. David Tyrell, care conducea o cercetare asupra banalei răceli în Salisbury, în Wiltshire. Winter spune că dr. Tyrell studia spălăturile nazale ale unor voluntari, iar echipa sa descoperise că era posibil să se dezvolte unele virusuri asociate răcelii, dar nu la toți.

O anumită mostră, care a devenit cunoscută ca B814, era din spălăturile nazale ale unui copil de la un internat din Surrey, în 1960. Au descoperit că pot transmite simptomele de răceală obișnuită voluntarilor, dar nu puteau crește un astfel de virus în cultura de celule de rutină.

Totuși, studiile pe voluntari au demonstrat dezvoltarea sa în culturi de organe, iar dr. Tyrell se întreba dacă nu ar putea fi observat la un microscop electronic. I-a trimis mostre lui June Almeida care a observat particulele de virus în mostre, pe care le-a descris ca fiind virusuri gripale, dar care nu sunt chiar la fel. Ea a identificat ceea ce a devenit cunoscut ca fiind primul coronavirus la om.

sursa: Getty Images

Winter spune că dr. Almeida practic văzuse particule precum acestea și înainte, când a investigat hepatita la șoareci și bronșita infecțioasă la găini.

Totuși, spune Winter, lucrarea sa care ar fi trebui să fie publicată a fost respinsă „pentru că juriul a spus că imaginile pe care le-a prezentat erau doar niște poze proaste ale unor particule de virus gripal”.

Despre noua descoperire a lui B814 s-a scris în British Medical Journal în 1965, iar prima fotografie a ceea ce ea a văzut a fost publicată în Journal of Gdneral Virology, doi ani mai târziu.

Potrivit lui Winter, dr. Tyrell și Dr. Almeida, împeună cu prof. Tony Waterson, omul care se afla la conducerea spitalului St.Thomas, l-au numit coronavirus din cauza coroanei sau haloului care-l înconjoară.

Dr. Almeida a lucrat mai târziu la Postgraduate Medical School în Londra, unde și-a luat doctoratul.

Și-a terminat cariera la Institutul Wellcome, unde și-a pus numele pe mai multe descoperiri în domeniul imagisticii virusologice.

După ce a plecat de acolo, dr. Almeida a devenit profesor de yoga, dar a revenit în domeniul său drept consilier la sfîrșitul anilor 1980 când a ajutat la cercetarea noului virus HIV.

June Almeida a murit în 2007, la 77 de ani.

Acum, la 13 ani de moartea sa, în sfârșit primește recunoașterea pe care o merita ca pionier a cărui muncă a accelerat înțelegerea unui virus care în prezent se răspândește în întreaga lume.

sursa: BBC

Ea dezvăluit care este noul ei program zilnic într-un interviu pentru emisiunea Garantat 100%. „Sunt în apartamentul meu din București. Dorm destul de mult, ceea ce nu puteam face în trecut pentru că aveam program întotdeauna. Recunosc că mă duc la culcare puțin mai târziu, în jur de orele 23-24, dar dorm până la 10-10.30. Nu dormeam mai mult de ora 8.30-9.00, dar nu pentru că nu puteam. Mental, știind că urma să am un program în timpul zilei, mă trezeam fără alarmă. Acum pot dormi relaxată, pentru că știu că-mi pot face propriul prgram”, spune Halep.

Chiar dacă autoritățile din România au interzis activitățile din afara casei, în afară de deplasările care implică mersul la cumpărături ori la medic, Simona ca și alții care vor să facă mișcare, are un loc unde poate să alerge. „Ia un mic dejun târziu, cam pe la 11, iar după asta ies afară în complex. Alerg pentru că asta e treaba mea și trebuie să mă păstrez în formă. După aceea, îmi fac exercițiile: pentru abdomene, picioare, tot ce pot face în casă, spune Halep. „Alerg cam 20-25 de minte, dar progresiv, aș vrea să alerg o oră, odată. De obicei, nu alerg prea mult, dar acesta este singurul mod în care mă pot menține în formă. În casă, fac flotări, genuflexiuni, fandări,  exerciții pentru spate  – pentru că am probleme, întinderi, abdomene…exact ce făceam când eram copil”. În afară de mâncat și sport, Simona spune că citește mult și se uită la filme.

Izolarea o face pe Simona Halep mai puternică

„Îmi doresc să mai câștig Grand Slam-uri”! Acesta este visul Simonei, după ce vor fi reluate competițiile sportive.

„Am avut perioade, la început, în care teama a fost destul de mare, dar am analizat, am citit foarte mult și mi-am dat seama că, dacă te protejezi, totul o să fie ok”, spune Simona.

Marea sportivă este optimistă și crede că va învăța din această criză să aprecieze mai mult lucrurile care țin de suflet: „Cu siguranță vom ieși altfel din toată perioada aceasta, va fi un impact emoțional destul de mare. Psihic, nu știu dacă o să ajute sau o să fim afectați într-un sens negativ. […] Am senzația că o să învăț să prețuiesc lucrurile mai mici, lucrurile sufletești mult mai mult decât le apreciam înainte de această criză. […] Cred că nu e un lucru atât de rău că Globul și-a luat o pauză, Pământul și-a luat o pauză și se curăță de tot și ne face și pe noi să apreciem alte lucruri decât apreciam înainte.”

Fostul lider mondial le-a transmis un mesaj emoționant tuturor celor care o susțin: „E o perioadă dificilă pentru toată lumea, si pentru mine si pentru toți, indiferent de situația în care te afli. Ar trebui să fim pozitivi, să credem cu toată ființa noastră că se va termina cu bine toată această criză și că în curând o sa avem posibilitatea să ne îmbrățișăm, sa ieșim, sa dam mâna unul cu altul, să ieșim în parc, să ne plimbăm. Pentru mine acesta este obiectivul principal. Dacă ne gândim foarte mult pozitiv la acest lucru putem și noi să schimbăm un pic energia Globului si cu siguranță o să fie bine pentru toată lumea.”, conchide Simona în interviul acordat Garantat 100%.

O imagine descoperită pe o rețea de socializare acum 10 zile, a impresionat milioane de oameni. Faolán, în galeză „lupișorul”, s-a născut în Drogheda, Irlanda, la 14 martie, iar câteva zile mai târziu a venit bunicul său să-l vadă… prin fereastră. A stat 10 minute, privindu-și primul nepot.

Three generations of social distancing as my dad meets his grandson for the first time 😭😭😭 pic.twitter.com/uyHHgBBXxb

— Emma (@emmabethgall) March 21, 2020

„A fost greu să ai familia aproape și totuși să te despartă un geam de ea, atunci când își doreau mai mult să-l țină în brațe pe Faolán”, spunepentru BBC mama acestuia, Emma Dillon Gallagher, care a intrat în travaliu înainte ca Irlanda să intre în carantină și a ieșit din spital într-o altă lume.

Precum alți părinți de noi-născuți din Marea Britanie, Emma și soțul ei, Micheal, s-au autoizolat pentru 14 zile, timp în care membrii familiei fac cu schimbul la fereastră. Un mesaj la poza de mai sus spune „trei generații ale distanțării sociale”.

Dar aceasta este numai o schimbare pe care pandemia de coronavirus a adus-o. Pentru unele gravide, a deschis posibilitatea de a naște singure sau de a nu putea beneficia de o cezariană la care sperau. Pentru altele este o posibilitate de a nu mai putea naște într-un centru cu moașe, ci într-un spital – sau chiar acasă, spun cei de la BBC.

Multe aleg să nască acasă, având în vedere că și în Marea Britanie sunt mulți medici infectați cu coronavirus, iar într-un spital virusul pare să fie mai ușor de luat având în vedere că se poate intra în contact cu multe persoane. Medicii nu recomandă însă o astfel de decizie pentru că nu este sigură și sănătoasă.

Cu sau fără cezariană?

Nikki Dennett-Thorpe l-a născut pe Stanley la numai câteva zile după Emma Dillon Gallagher, la 19 martie – ziua în care toate școlile și grădinițile din Marea Britanie s-au închis pe perioadă nedeterminată. Avea nevoie de o operație de cezariană, așa că atunci când a început să tușească , spitalul din Eastbourne unde se afla, a trebuit să ia măsuri speciale.

A așteptat într-o cameră de izolare, pregătită în hainele de spital în timp ce personalul medical încerca să găsească un loc în care să poată fi operată și de care nu era nevoie imediat după aceea – pentru a permite timp de contaminare înainte de a intra alt pacient.

Nikki s-a temut că primul lucru pe care fiul său îl va vedea în această lume îl va tulbura. „Am crezut că atunci când Stanley va veni pe lume îi va vedea pe mami și tati cu măști chirurgicale pe fețe”, spune ea pentru BBC. Dar, în final, medicii au decis că este OK să amâne cezariana pentru 24 de ore, cât timp Nikki a fost testată pentru coronavirus – iar din fericire, rezultatul a ieșit negativ.

Nikki și Stanley

Nikki și soțul ei au intrat apoi în izolare pentru 14 zile, împreună cu Stanley și fratele acestuia, mai mare cu câțiva ani. La fel ca Faolan, în timpul izolării, și Stanley a trebuit să fie prezentat familiei lărgite.

Femeilor care au ales operațiile de cezariană când nu era o necesitate medicală – din motive de anxietate legate de nașterea naturală, de exemplu – li s-a spus în unele cazuri că acestea ar putea fi ușor întârziate, sau chiar anulate.

Cum e mai bine

Medicii încearcă acum să aleagă prioritățile Una dintre ele este să limiteze transmiterea virusului prin menținerea oamenilor cât mai departe de spital, a doua este să fie suficient personal pentru a ajuta la tratarea pacienților cu Covid-19, iar a treia este de a elibera spațiile pentru ca acești bolnavi să fie tratați.

Din acest motiv, în Marea Britanie, foarte multe centre de nașteri cu moașe s-au închis, fiind tranformate în centre de izolare. În unele zone, femeile vor naște în schimb într-un spital, sau chiar acasă, când este posibil din punct de vedere medical.

În același timp, în alte părți ale țării, femeilor li s-a spus că nașterile acasă așa cum erau ele planificate nu mai sunt posibile din cauza numărului mic de moașe – este nevoie de asistența a două moașe la fiecare naștere – sau de ambulanțe disponibile. O ambulanță trebuie să fie întotdeauna disponibilă în caz că apare o urgență, iar gravida trebuie dusă la spital.

Viitoarea mamă, Hanna Cesek-Shaw și-a propus să-și nască primul copil acasă, și până acum i s-a spus că se poate. „Niciodată nu m-am simțit mai puțin dornică să ajung la un spital. Îmi place ideea ca copilul meu să se nască într-o piscină în sufrageria noastră, într-un mediu cald și liniștit, unul în care pot deține controlul, mă pot urca apoi în patul meu și să-mi mănânc propria mâncare”, spune ea.

Hanna Cesek-Shaw și soțul ei Rhodri

Trăiește aproape de Wycombe Hospital în Buckinghamshire, unde Centrul de Nașteri a fost închis, iar femeilor li s-a propus să nască acasă, ca fiind o posibilă alternativă. Nu este o opțiune cu care sunt toți de acord. În schimb, pentru Hanna, cea mai mare teamă este că se poate întâmpla ceva pe ultima sută de metri, astfel încât planurile ei de a naște acasă să fie date peste cap.

Ține legătura online cu alte femei cărora li s-a spus că nu sunt suficiente moașe sau ambulanțe. Ea spune că nu este „împotriva spitalului” și a observat un val mare de pozitivitate pe conturile ei de social media despre nașterile în spital în ultimele zile. „Au distribuit mulți lucruri pozitive despre zonele de naștere, ceva de genul „zonă de națtere, nu este chiar ce ai plănuit, dar uite ce bine poate fi”. Și asta mi-a dat încredere și mi-a prins bine să le văd.”

Dacă Hanna va naște la spital, nu va putea fi însoțită de moașă, iar soțului ei, Rhodri, i se va cere să plece la două ore de la nașterea copilului.

Unele gravide se pregătesc să nască fără cei dragi în apropiere. Cine va avea grijă de ceilalți copii de acasă când va apărea pe lume nou-născutul? Cu mulți bunici aflați în autoizolare, aceștia ies din ecuație, pentru că există astfel posibilitatea de a aduce coronavirusul în casa noului-născut.

Când nimeni nu poate fi lângă tine

O gravidă a povestit pentru BBC că atunci când va intra în travaliu, soțul ei nu va avea încotro și va trebui să o lase la spital în parcare și să revină acasă la celălalt copil. Părinții ei sunt din altă țară și nu au cum să vină cu avionul pentru a ajuta. „Încerc să fiu curajoasă și să mă gândesc că voi trece cu bine peste tot fără soțul meu care să fie acolo strângându-mă de mână sau să mă mângâie pe spate, dar uneori chestiile astea mă copleșesc. Încerc să mă concentrez pe faptul că la final o să-mi văd copilașul”, spune ea.

Rebecca Campbell, o asistentă medicală din Cheshire, a născut singură din cauză că soțul ei, Richard, are o boală care nu-i permite să fie în siguranță într-un spital pe timp de epidemie. A fost acolo când s-au născut cei doi gemeni, în urmă cu patru ani, și au crezut că va fi prezent și la nașterea fiicei lor – până când a apărut coronavirusul. Spune că este „devastat” pentru că a lipsit la acest moment.

Richard, Rebecca și gemenii lor în vârstă de patru ani

Rebecca a plănuit să intre pe FaceTime cu Richard atunci când își va ține fiica în brațe. Spitalul pregătise deja echipamentul de protecție pentru ea și camera în care să se refacă, dar dar era conștientă că asta s-ar putea să nu fie posibil și se pregătise pentru cazul în care ar trebui să petreacă două săptămâni în autoizolare cu fiica sa, într-o casă goală. Ideea de a fi departe de soțul ei și copii a fost răvășitoare, dar s-a îmbărbătat, pentru că revenirea în familie ca purtătoare de coronavirus era un foarte mare risc pe care să și-l asume.

Niciuna dintre aceste femei nu se gândea cu  nouă luni în urmă că o să nască în vreme de pandemie, dar, așa cum zice Rebecca: „Ești mai puternică și curajoasă decât crezi”.

sursa: BBC

Rebecca Campbell

În aceste momente întrebările legate de ceea ce va urma sunt pe buzele tuturor astfel că mulți dintre noi trăim frica de necunoscut la o intensitate mai mare ca de obicei.

În opinia psihoterapeutului Andreea Bob, faptul că oamenii de știința nu au date prea multe despre acest virus că nu pot să facă previziuni concrete documentate științific, că nu există încă un tratament care să prevină răspândirea acestui virus augmentează incertitudinea, iar în relație directă cu teama de necunoscut este nevoia de certitudine și nevoia de siguranță.

„Dar ce înseamnă siguranța de fapt? Este certitudinea o certitudine? Ne luăm de obicei multe măsuri de siguranță cu scopul de a ne asigura liniștea și confortul; dar, puțini poate se întreabă cât din ceea ce reprezintă siguranța pentru mine, e chiar sigur pe termen lung? Ce e siguranța de fapt? Ce înseamnă certitudinea? Urmăm aceleași trasee, ne urmăm rutinele pentru că asta ne ajută să ne vizualizam un viitor sigur. Atunci când simțim siguranță, credem că ne prezicem viitorul… Dar viitorul este incert prin însăși faptul că este un necunoscut. Viitorul devine concret atunci când ajungem să îl trăim în prezent iar atunci nu mai este viitor. Viitorul este prin însăși natura lui imprevizibil. Asta trăim zi de zi. Trăim cu o doză mare de imprevizibil. Uneori, se întâmplă ca acest imprevizibil să își arate evidența mai puternic, dar asta nu înseamnă că incertitudinea nu e acolo în fiecare zi. Să nu uităm că ne este greu iar uneori aproape imposibil să avem control asupra multor lucruri din jurul nostru: comportamentul celorlalți, vremea, accidentele, guvernul…etc.”, explică psihoterapeutul Andreea Bob.

Îngrijorările excesive

Mai mult decât atât, specialistul afirmă că unii dintre noi pot să accepte mai ușor această lipsă a imprevizibilului, deși asta nu înseamnă lipsa îngrijorării, pe când alții transformă aceste griji într-un vârtej, făcând o catastrofă, ajungând să aibă o intoleranță mare la incertitudine.
„Cei care se îngrijorează mai mult, transformă orice gând într-o întrebare de genul „dar dacă?”, iar acest gen de întrebare te duce mult mai ușor la observarea aspectelor negative ale unei situații. Dacă suntem intoleranți la incertitudine vom interpreta greșit sau parțial anumite evenimente care oricum au o tentă tristă sau chiar negativă iar tendința va fi de a supraestima riscurile consecințelor rezultate dintr-o anumită situație”, afirmă psihoterapeutul Andreea Bob.

Căutăm siguranța sau creștem toleranța la incertitudine?

Psihoterapeutul este de părere că, din păcate, căutarea certitudinii este zadarnică, întrucât incertitudinea face parte din viață. Din moment ce este imposibil să fim 100% siguri de orice, căutarea certitudinilor ne va duce la îngrijorare, la anxietate generalizată și/sau panică.

„De exemplu, dacă te-ai hotărât să faci o investiție financiară pentru a-ți spori nivelul de confort, verificând săptămânal fluctuațiile prețurilor acțiunilor pentru a te asigura că nu ai pierdut bani, nu garantează că nu vei mai întâmpina greutăți financiare. În mod similar, este o idee bună să ne facem controale medicale periodice, dar vizitarea mai frecventă a medicului în încercarea detectării vreunei probleme viitoare nu garantează că vei fi sănătos toată viața. Adevărul este că o varietate de factori dincolo de toate eforturile pe care le depunem pentru a simți că suntem în control, pot influența cursul evenimentelor. Pe scurt, încercarea de a crește certitudinea scade toleranța la incertitudine și nu face decât să crească îngrijorarea. Pe când, creșterea toleranței la incertitudine ajută la scăderea îngrijorărilor”, declară psihoterapeutul Andreea Bob.

Cum se manifestă intoleranța la incertitudine?

Intoleranța la incertitudine vine cu o serie de comportamente care pentru moment ne liniștesc anxietatea. Tu în care dintre aceste comportamente te regăsești?
• Evitarea anumitor activități care ne fac anxioși. De exemplu, evităm să citim informațiile legate de pandemie chiar și pe cele de pe canalele oficiale.
• La polul opus este verificarea obsesivă a informațiilor de pe internet în speranța că veștile vor fi mai bune
• Consultarea astrologilor sau a prezicătorilor pentru a ne liniști teama de necunoscut
• Te liniștești cu un optimism exagerat (totul va fi bine…)
• Găsirea anumitor scuze cu scopul de a evita să faci anumite activități
• Amânarea anumitor activități
• Dorința de a face totul doar tu pentru că îți este teamă că nimeni altcineva nu ar putea să fie la fel de atent ca tine
• Reconsideri anumite decizii pe motiv că nu ești sigură că sunt cele mai potrivite decizii

Psihoterapeutul Andreea Bob ne invităm să răspundem la întrebările de mai jos, să observăm și să înțelegem dezavantajele și problemele care apar atunci când simțim că există riscul de a pierde controlul asupra unei situații.
• Ce înseamnă pentru mine ceea ce se întâmplă acum?
• Este posibil să am doar certitudini în viață?
• Care sunt avantajele de a avea control sau certitudini? Dar dezavantajele?
• Ai tendința să prezici lucruri negative doar pentru că sunt impredictibile?
• Cât de probabil este că lucrurile pe care le prezici să se întâmple? Este posibil să trăiești cu riscul că ceva negativ se poate întâmpla chiar dacă această probabilitate este deseori mică?

Acceptare și mindfulness – soluție la combaterea intoleranței la incertitudini

Atunci când suntem intoleranți la incertitudine, mintea noastră este focusată pe viitor. Un antidot pentru asta este să ne concentrăm asupra prezentului învățând astfel să acceptăm puțin câte puțin felul în care ne simțim, să ne acceptăm frica de necunoscut.

1. Radioul. „Pentru a ne concentra asupra prezentului putem sa ne imaginăm că tot ceea ce se petrece în mintea noastră seamănă cu un program de radio cu volumul dat la maxim iar informațiile pe care le auzim de la acest canal de radio sunt extrem de negative și parcă ar țipa la noi. Exercițiul acesta nu este unul care îți rezolvă problema imediat. Gândurile vor mai avea o vreme puterea să strige la tine, dar în timp vei învăța să reglezi volumul lor și felul în care sunt transmise”, explică psihoterapeutul.

2. Conștientizarea celor 5 simțuri. „Scopul este să fim atenți la prezent pentru a reuși să rămânem în echilibru cu noi înșine și cu ceea ce ne înconjoară. Observă 5 lucruri din jurul tău cu atenție. Privește-le detaliile în așa fel ca atunci când vei închide ochii să le poți descrie. Simte 4 senzații pe pielea ta (vântul, o haină etc). Ascultă 3 sunete diferite și recunoaște-le. Simte 2 mirosuri diferite și identifică-le. Simte 1 gust. Rezervă-ți câte 5 minute, de două ori pe zi pentru acest exercițiu. Vei observa în mai puțin de două săptămâni o îmbunătățire a stărilor de îngrijorare și vei reuși să te ancorezi mai ușor în prezent”, ne recomandă psihoterapeutul Andreea Bob.

3. Respiră adânc! „Astfel, trimiți semnale de relaxare creierului tău. Monitorizând și controlând inspirația și expirația ajuți corpul și mintea să se calmeze și să își concentreze atenția în altă parte. Închide ochii, inspiră și expiră ușor – acest lucru sigur te va ajuta. Încearcă respirația abdominală în 4 timpi, stând în șezut: Inspiră aerul încet, numărând 1….2….3….4. Reține aerul inspirat 1 timp. Expiră aerul încet, numărând 1….2….3….4″, explică psihoterapeutul.

4. Descoperirea valorilor personale. Cred că fiecare dintre noi putem admite că acesta este momentul în care lumea stă în loc și parcă timpul se oprește puțin pentru a te ajuta să te redescoperi, să îi vezi mai bine pe ceilalți și cel mai important să conștientizezi la un nivel mai profund valorile. Valorile sunt calități ale acțiunilor cu sens, cu scop care nu pot fi obținute asemeni unui obiect ci se obțin acționând câte puțin în fiecare moment al existenței noastre. Valorile ne pot motiva comportamentele chiar și în cele mai cutremurătoare perioade din viața noastră. Odată conștientizate, valorile personale vor deveni o parte extrem de puternică și semnificativă a acțiunilor noastre.

Pentru a avea o idee de unde să începeți cu descoperirea propriilor valori, gândiți-vă la domeniile semnificative ale vieții și notați-vă apoi, cum v-ar plăcea să fiți în fiecare dintre aceste domenii: cuplu/relații intime, relațiile de familie, relațiile sociale, carieră, educație și dezvoltare, petrecerea timpului liber, spiritualitate, responsabilitate socială, sănătate fizică și emoțională. Nu este necesar să găsiți valori în fiecare dintre aceste domenii. Poate în unele domenii veți găsi valori mai multe iar ăn altele mai puține, sau deloc. Este normal așa. Este important să manifestăm aceste valori, iar asta se poate întâmpla doar dacă alegem să le trăim în fiecare clipă pentru că ele sunt busola care ne ghidează atunci când credem că ne-am pierdut, valorile sunt cele care ne salvează de ceea ce contează prea puțin. Trăirea valorile înseamnă să alegem să ne trăim prezentul, să ne trăim propria viață, viața pe care o dorim, înseamnă acceptarea noastră așa cum suntem, înseamnă acceptarea celorlalți, a vremurilor, a incertitudinilor, a viitorului așa cum vine el – de multe ori imprevizibil”, conchide psihoterapeutul Andreea Bob.

Din păcate, impactul cel mai puternic și care ne expune la riscuri și mai mari este cel psiho-emoțional. Potrivit psihologului Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI), perioadele lungi de stres ridicat pot provoca anxietate, atacuri de panică sau chiar depresie. Mai mult decât atât, dacă aceste reacții sunt ignorate, se creează un dezechilibru psiho-emoțional care poate avea efecte nocive atât asupra sănătății emoționale cât și asupra celei fizice.

„Stresul îndelungat, susținut printr-o stare constantă de panică, are efecte dăunătoare în ceea ce privește funcționarea eficientă a celulelor albe care luptă împotriva infecțiilor. Acțiunea acestora poate fi suprimată și astfel, mecanismele naturale ale corpului cedează. Vulnerabilitatea creată de stres crește semnificativ probabilitatea de a ne îmbolnăvi sau de a face forme mai severe de răceală si gripă. Iar în această perioadă, este important să ne păstrăm sănătatea, fizică și psiho-emoțională, la cote înalte. Nu contest, există persoane pentru care expunerea la acest virus reprezintă un risc real. Cei care au o stare precară de sănătate, copiii și adulții cu imunodeficiențe, persoane care au deja sistemul imunitar scăzut din alte motive decât cele ale infecției cu Covid–19, toți aceștia au motive puternice de a se teme de acest virus”, explică psihologul Andra Tănăsescu.

Totodată, specialistul afirmă că, dincolo de aceste situații, este important să ne păstrăm calmul și luciditatea. În timp de criză, frica este sănătoasă, ca parte a instinctului nostru de supraviețuire și un risc există pentru fiecare dintre noi, panica ne destabilizează și ne face să acționăm imprudent, fără să gândim.

Ce este important să facem în perioada asta ca să trecem cu bine de ea?

1. Informarea din surse autorizate. „Este foarte important să căutăm informațiile care vin stric din surse sigure, de încredere, autorizate, precum cele de informare directă ale autorităților: Ministerul Sănătății, Ministerul de Interne, ISU, Guvern, MApN. EVITAȚI orice altă sursă de informații, care ar putea căuta doar să răspândească panica sau să profite de aceasta situație pentru propriul câștig”, explică psihologul.
2. Să oprim propagarea haosului! „Chiar dacă nu putem opri publicațiile, posturile, canalele sau persoanele rău intenționate, putem alege să le ignorăm și să le reducem „audiența”. În felul acesta, dacă nu îi vor mai asculta oamenii, nu vor mai avea cum să propage panica inutilă”, spune psihologul Andra Tănăsescu.
3. Aprovizionarea cu strictul necesar, nu cu inutilități! „Fiecare să își asume responsabilitatea pentru propria igienă, contribuție și acțiuni. Dacă avem posibilitatea, să reducem interacțiunea cu ceilalți, ieșirile inutile și consumerismul determinat de starea de panică. Să luăm lucrurile de care avem reală nevoie, care chiar ne pot fi de folos, în cantități firești”, spune specialistul.
4. Este important să ne păstrăm simțul umorului în această perioadă! Prin antrenarea în activități care provoacă râsul, bucuria, veselia, contribuim la menținerea echilibrului psiho-emoțional. Printr-o oră de râs pe zi, ne păstrăm o atitudine pozitivă, deschisă și ne întărim sistemul imunitar care poate lupta eficient împotriva posibilelor infecții.
5. Reorientarea atenției către vindecare și susținere. „Este important să dăm dovadă de empatie, înțelegere și compasiune față de toți cei care lucrează pentru noi, pentru a ne proteja și pentru a se asigura de stoparea răspândirii acestui virus, precum și pentru cei care nu au posibilitatea de a lucra de acasă”, declară Andra Tănăsescu.
6. Urmăriți-vă șirul gândurilor și direcționați-le către lucruri pozitive. Și aici mă refer, dacă observați că tendința minții este de a crea scenarii apocaliptice, preluați controlul! Treceți la butoane și mutați-vă atenția către lucrurile pozitive, productive și frumoase din viața voastră. Tranformând asta într-un obicei, ne antrenăm pentru a ne păstra claritatea mentală în orice tip de situație, prezentă și viitoare, ne sfătuiește psihologul.
7. Să ne orientăm gândirea către vindecare, bucurie și iubire. „Bucuria deschide, relaxează și vindecă. Luați-vă 10-20 de minute pe zi să vă gândiți la toate lucrurile bune din viața voastră. Gândiți-vă la toți oamenii care vă iubesc, pe care îi iubiți și care sunt sănătoși. Fiți recunoscători pentru toată munca pe care o depun specialiștii pentru a ne asigura condițiile cele mai bune în această perioadă dificilă. Aveți răbdare cu voi și cu cei din jurul vostru. Pentru toți este dificil. Hai să fim mai empatici și să tratăm totul cu răbdare și compasiune”, explică specialistul.
8. În final, haideți să ne îngrijim de propria liniște și stare de bine. „Haideți să facem lucruri pentru a ne calma, care ne aduc bucurie și care ne fac să râdem. Râsul, dansul, activitățile care ne cresc nivelul de serotonina, contribuie semnificativ la creșterea și fortificarea sistemului nostru imunitar. Sunt din ce în ce mai multe persoane care organizează întâlniri, petreceri, seri de karaoke, evenimente de social games online! Participați și voi! Organizați ceva! Căutați soluții care să vă scoată din panică și care să vă aducă zâmbetul pe buze!”, conchide psihologul Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică INLPSI.

„Mă simt bine, nu am simptome până acum, dar m-am izolat de când am aflat de posibila mea expunere la virus”, a explicat Elba. Actorul își sfătuiește fanii să se spele cât mai des pe mîini și să practice distanțarea socială.

Astfel, Elba devine o altă celebritate infectată cu coronavirus, alături de Tom Hanks și soția acestuia, Rita Wilson, șeful Universal Music Lucian Grainge și actrița Olga Kurylenko.

This morning I tested positive for Covid 19. I feel ok, I have no symptoms so far but have been isolated since I found out about my possible exposure to the virus. Stay home people and be pragmatic. I will keep you updated on how I’m doing 👊🏾👊🏾 No panic. pic.twitter.com/Lg7HVMZglZ

— Idris Elba (@idriselba) March 16, 2020

„Când am distribuit această informație pe Twitter, a devenit virală. Cred că îmi dau seama și de ce. Autoritățile din sănătate ne-at transmis două mesaje: unul că nu există medicamente care să omoare virusul sau care să te ajute să scapi de el. Iar al doilea, spală-te pe mâini cu apă și săpun pentru a opri transmiterea lui. Pare ciudat. Nu poți, chiar și pentru un milion de dolari, să obții un tratament împotriva coronavirusului, dar banalul săpun omoară virusul.”, scrie profesorul.

Deci de ce funcționează atât de bine săpunul împotriva coronavirusului și altor virusuri? Pe scurt, explică profesorul, pentru că virusul este alcătuit din nanoparticule unde cea mai slabă legătură este învelișul lipidic (gras.) „Săpunul dizolvă membrana lipidică iar virusul se sparge, se distruge, – precum o casă din cărți de joc când o dărâmi – și moare. Sau, mai bine zis, devine inactiv pentr că virusul practic nu mai este viu.

Povestea mai lungă este că cele mai multe virusuri sunt formate din trei părți-cheie: acid ribonucleic (ARN), proteine și lipide. O celulă infectată a virusului face multe din aceste părți, care apoi se unesc spontan pentru a forma virusul. Nu există legături covalente puternice care să le țină împreună, ceea ce înseamnă că nu ai nevoie neapărat de chimicale dure pentru destrăma aceste unități. Când o celulă infectată moare, toate aceste noi virusuri evadează și pleacă să infecteze alte celule. Unele ajung evident în plămâni și căile respiratorii.

Când tușești, sau mai ales când strănuți, particule microscopice zboară chiar și la 10 metri. Cele mai mari par să fie principalele purtătoare de coronavirus și pot ajunge la cel puțin doi metri.

Aceste particule ajung pe suprafețe și se usucă foarte repede. Dar virusurile rămân active. Pielea umană este suprafața ideală pentru un virus. Este „organică”, iar proteinele și acizii grași din celulele moarte de pe suprafața pielii interacționează cu virusul.

Când atingi, să zicem o suprafață de metal, cu o particulă de virus pe ea, se va atașa de pielea ta și se transferă astfel pe mâini. Dacă apoi îți atingi fața, mai ales ochii, nasul sau gura, te poți infecta. Și s-a demonstrat că oamenii își ating fața o dată la 2-5 minute.

Doar apa nu este suficientă pentru „lipicioasa” interacțiune între piele și virus. Dar apa cu săpun este altă treabă. Săpunul conține substanțe grase precum amfifile, unele dintre ele având o structură similară celei a lipidelor din membrana care îmbracă virusul. Moleculele din săpun „concurează” cu lipidele din membrana virusului. Aceasta este mai mult sau mai puțin și modalitatea prin care săpunul elimină și murdăria de pe piele.

Săpunul slăbește nu numai legătura dintre virus și  piele, dar și legăturile care țin la un loc proteinele, lipidele și ARN -ul din virus.

Produsele pe bază de alcool, care includ în mare parte produsele „dezinfectante”, conțin un procent mare de soluție de alcool (de obicei 60-80% etanol) și ucid virusurile într-o manieră similară. Dar săpunul este mai bun pentru că nu ai nevoie decât de puțină apă cu săpun, care, prin frecare îți acoperă foarte ușor toată mâna. În schimb, ai nevoie la propriu să inunzi virusul în etanol pentru un moment, iar șervețelele ori gelurile de curățare a mâinilor nu garantează îmbibarea fiecărui milimetru de piele de pe mâini.

Așa că săpunul este cel mai bun, dar vp rog să folosiți și produsele pe bază de alcool atunci când nu aveți săpun la îndemână.”, conchide profesorul Pall Thordarson.

Un video cu oameni cântând la fersetre pe o stradă din Siena, Toscana, a devenit viral pe rețelele de socializare, mulți numindu-l un „act frumos de umanitate”.

„Oamenii din orașul meu, Siena, au cântat din casele lor un cântec popular, pentru a-și mai alina durerea și a-și mai încălzi inimile în timpul izolării din cauza coronavirusului”, a scris pe Twitter cineva care a postat și clipul.