E prima dată când colaborezi cu Unteatru… De ce ai spus da? Pentru că era vorba de București? De Unteatru? Pentru că urma să lucrezi cu Andrei Șerban?

Pentru toate la un loc, pentru că îmi doream de mult să colaborez cu alte teatre, de mulți ani vreau asta, să ies din mediul meu. Mi se pare că a ieși din mediul tău e foarte sănătos, atât pentru tine, cât și pentru cei cu care urmează să te întâlnești. Și apoi, da, pentru că era București, pentru rol, pentru regizor, toate au contat. E prima oară când am fost chemată la București într-un  proiect și m-a uimit că s-a întâmplat de la sine și-i mulțumesc Andreei Grosu că s-a gândit la mine, că mi-a deschis ușa asta. Mă bucur că mi-am făcut intrarea în București, așa cum și-o dorește fiecare actor, cu un rol important, într-un teatru important, cu un regizor extraordinar, cu un text minunat, cu actori foarte buni.

Și întâlnirea cu Andrei Șerban cum a fost?

A fost prima întâlnire face to face. Am dat mâna și a început o colaborare profesionistă și foarte serioasă. Apoi, la primul șnur nu i-a plăcut ce-am făcut…, dar la primul spectacol se pare că a fost foarte bine și știu m-a întrebat: „Ce-ai făcut? Spune-mi ce-ai făcut!” – „Nu știu ce am făcut…” De fapt știam… și i-am și spus mai târziu. Dincolo de toate indicațiile, dincolo de tot ce am acumulat, am avut pur și simplu o enormă bucurie de a fi pe scenă în acea seară. Asta îmi aduc aminte, că înainte de spectacol m-a luat așa un val de bucurie de la picioare, eram ca un copil care știa că urmează să primească o jucărie și-și dorea foarte tare s-o primească și să se joace cu ea. Asta cred că a fost secretul acelei seri…

Cum a fost pentru tine experiența primei colaborări serioase cu un teatru independent?

În primul rând, nu cred că trebuie să existe o luptă între teatrul independent și cel de stat. Pentru mine categoric a fost o lecție și o bucurie, pentru că eu am avut grijă de costume, de recuzită și n-am mai făcut asta de foarte multă vreme, din studenție. Și mi-a plăcut, m-a apropiat mai mult de ce aveam de făcut. Asta impune și o anumită atenție față de ceilalți. Și se creează o legătură mai puternică. Ești foarte atent, foarte viu și foarte acolo. Mi se pare o lecție bună, o școală bună și o ieșire din amorțeala care poate să pună stăpânire pe tine.

Ce-ai descoperit despre tine jucând Arkadina? Ești exact în acel punct, actriță celebră, mama unui băiat cam la acea vârstă…

Am crezut c-o să descopăr despre mine cine știe ce, c-o să am revelații. Dar până la urmă tot pe mine m-am folosit. Am redescoperit că pot fi foarte eficientă și cumva asta mi-a dat încredere. Pentru că eu sunt genul de actor care-și pune tot timpul întrebări…

Și care are nevoie de confirmări?

Nu neapărat din afară, ci să-mi confirm mie că pot să duc o treabă până la capăt, că în momentul în care urc pe scenă vreau să înțeleg de ce fac eu rolul acela și nu-l face altcineva, ce pot să-i dau eu special unui rol, încât să fie al meu.

Și-atunci nu pot să nu te întreb de ce tu în Arkadina? Ai aflat răspunsul?

Îmi place la Arkadina pentru că are un spirit ludic extraordinar, că se joacă pe ea, îi joacă pe ceilalți, are o libertate fantastică în a se compune și descompune în fața lor, fără nicio jenă, adevărată fiind și când se alintă ca o pisică și când e dură și rea. Are niște treceri fantastice de la un moment la altul…

Și pe toate astea le are și Claudia să înțeleg?

Da! Am treceri bruște, am o labilitate de care nu sunt neapărat mândră… Pot fi cinci minute super happy și după trei minute mi se înnegrește cerul, uite-așa… Dar am o zonă de maturitate profesională. Acest proiect, dincolo de provocare, a fost și foarte oportun pentru mine. A fost oportun pentru momentul de coacere profesională în care cred mă aflu. Și, desigur, și ca femeie… pentru că mă obsedează teama de bătrânețe. Mă gândesc zilnic la formele de îmbătrânire pe care le vom trece cu toții, la neputința trupului de a ține pasul, la lipsa de energie…

Și care e momentul când un om devine bătrân?

Când nu-și mai dorește, când nu mai visează, când nu-și mai pune țeluri, când nu mai vede lucrurile din jur, când nu mai zâmbește fără motiv, când nu mai e generos. Sunt multe semne și eu stau și le pândesc, să nu vină asupra mea… Dar sigur că e o zonă în care te întâlnești tu cu propria ta imagine, cu propria ta energie, care nu mai e cea de la 20 de ani, sau de la 30 de ani, cu o anume lentoare, comoditate…

Acum ești în punctul în care vrei să fii? Te simți celebră?

Nu, absolut deloc. Nu e vorba de celebritate, ci de a-ți face bine meseria și a fi generos. Și a te bucura de ceea ce faci. Da, sunt în punctul în care vreau să fiu. Deși sunt oameni care îmi spun că dacă aș fi fost mai ambițioasă și mai atentă cu mine aș fi făcut lucruri mai multe. Probabil. Dar n-am fost niciodată încrâncenată. Eu am luat lucrurile ca atare. Fără să urmăresc un scop. Nu cred c-o să am regrete… Că așa e structura mea.

De ce ai ales să rămâi în Timișoara? Îți oferă din punct de vedere artistic tot ce vrei, tot ce ai nevoie?

Timișoara este casa mea, acolo e familia mea și acolo, la Teatrul din Timișoara mi-am găsit locul în urma multor ani de muncă. Și eu cred că se întâmplă lucruri foarte bune și frumoase. Poate nu atât vizibile cum ne-ar plăcea nouă. Acolo simt că e locul meu, acolo mi-am clădit viața, acolo am pus umărul la tot ce se întâmplă. Dar sunt oricând deschisă la proiecte în alte părți. Însă e foarte greu în sistemul din România. Știu mulți regizori care mă complimentează că sunt o actriță minunată, dar aici se oprește totul. Și uneori, de fapt, ai nevoie să sune un telefon…

Ce cauți tu, ca actriță, la un regizor?

Să iubească actorii. Și să-i respecte. Apoi, profesional, să fie foarte deștept… Adică să știe să te ducă, să te conducă, să te pună în situații în care tu, ca actor, să fii mai deștept, mai talentat și să nu te simți condus. Dar am și momente în care vreau un regizor dur, care să ne dea cu capul de pereți, să ne facă să ieșim din zona de confort. Asta e frumos, că teatrul se poate face în atât de multe moduri și cu atât de multe instrumente, că e păcat să te oprești doar într-o zonă. Inteligența cred că e cea mai importantă calitate. Și să aibă răbdare să lucreze cu tine și să te ducă într-un loc unde să ai senzația că n-ai mai fost.

Citește continuarea interviului pe yorick.ro

Vii dintr-o familie cu multe preocupări artistice. Cât de greu sau cât de ușor a fost să-ți găsești drumul?

Am avut marele privilegiu și noroc să mă nasc în această familie. Eu chiar cred că toți copiii își aleg părinții și cumva, în adâncul meu, știu că, dacă ar fi să credem în alte vieți sau măcar să admitem existența lor, și eu am fost la rândul meu mama mamei mele. Acum doar am schimbat rolurile… Eu de părinții mei mă simt extraordinar de legată de dincolo de facerea mea și de dincolo de plecarea mea de-aici. Cred că și înainte, și după, ne-am întâlnit și ne vom întâlni. Și că o să rămânem în comunicare și o să fim tot timpul un singur suflet și o singură familie.

Părinții mei sunt doi oameni plecați amândoi de la țară… N-aș putea spune că sunt prima generație încălțată, dar sunt prima generație cultivată. Tatăl meu, Nicolaie Lupu, se trăgea dintr-o familie extrem de săracă. Dar și-a dorit foarte tare să învețe și a avut cu totul alte chemări decât țărâna. Și a fost foarte talentat. A învățat singur să cânte la fluier și la caval. A pictat de mititel și a fost și pictor de biserici. A fost și scriitor. Un om tăcut și introvertit, un sobru, ca și cum făcea parte dintr-o castă nobiliară… Și așa se face că tata avea un cerc de literatură, de poezie, în Roșiorii de Vede, unde mama era elevă. Și uite-așa, din admirație pentru domnul profesor și poet, s-a născut o poveste de dragoste. Ei bine, în această familie m-am născut eu și da, mi-aduc aminte cum mama mi-a cântat de când eram mică… făcea cântece speciale pentru mine, iar tata îmi scria poezii. Până la 12 ani am trăit la Roșiorii de Vede, apoi părinții mei au divorțat și eu și fratele meu, împreună cu mama, am venit la București.

Succesul mamei te-a speriat vreodată?

De-asta nici nu am vrut să merg pe drumul ei. Dar mama a reprezentat și reprezintă un model cu care n-am de ce să mă compar. Când eram mică, toată lumea mă întreba dacă o să mă fac cântăreață, ca mama. Și atunci m-am gândit că ea e atât de bună și de neatins, încât n-am de ce să mă compar vreodată cu ea. Și m-am gândit să aleg ceva care să mă reprezinte pe mine. De teatru m-am îndrăgostit ascultând teatru radiofonic și povești pe discuri de vinil. Și când mă întreba cineva ce vreau să mă fac când o să fiu mare spuneam: „peatru”. Asta spune mama că ziceam…

Și asta a rămas o linie constantă?

Da… Dar am avut și perioadele mele de introvertire, de adolescență dureroasă, în care eram aparent închisă. Și în perioada asta am vrut să fac filozofie. Dar mi-am dat seama că sistemele filosofice sunt prea mult pentru mine. O asemenea riguroasă împărțire a lumii și a vieții ar fi fost prea mult pentru mine. Aș fi vrut mai degrabă să urmez o filozofie mistică. Un fel de a cunoaște spiritualitatea omenirii.

Și asta ai făcut prin teatru…

Exact. M-am întors la prima dragoste. Pentru că teatrul este o experiență mistică. Pentru că eu cred în catharsis și în ce se întâmplă în sufletul oamenilor din public. Teatrul e făcut pentru public. Eu sunt doar un mesager. Sigur, eu îmi spăl păcatele și-mi fac dușul energetic și mă încarc cu emoțiile personajelor, dar eu trebuie să-mi îndeplinesc funcția de mesager.

Al cui mesager?

Al textului. Al poveștii. Acolo nu e nimic la întâmplare. Eu cred că Dumnezeu se manifestă foarte bine prin umbrele lui. E totul un cerc… Și cred că teatrul reprezintă și lumini, dar mai ales umbre care pun în evidență mesajul divin, îmbunătățirea sufletului omenesc.

Ce spui tu acum e ceva extrem de frumos și înalt în ideal, dar nu pot să nu te-ntreb… E cu adevărat valabil în teatrul în care trăim noi?

Nu, în teatrul în care trăim noi e mult facil, dar e nevoie și de așa ceva, pentru a atrage la teatru o anumită categorie de public care nu reacționează decât la asta. Și apoi îl tragi ușor spre altceva. Fiecare piesă, oricât de facilă, ar trebui să trezească și o emoție mai înaltă. Tocmai pentru că ne uităm tot timpul la televizor care ne dă aceleași programe de o joasă cultură și se adresează numai burții și e doar o spălare de creier, teatrul, care e emoție vie, are șansele să nu moară niciodată. Totul e excepțional la teatru, chiar dacă vorbește despre derizoriu. Nimicul se ridică la un alt nivel.

La momentul la care ai devenit conștientă că vrei să faci teatru…

Am suferit tot timpul de timiditate și n-am avut deloc încredere în mine. Foarte mulți actori se confruntă cu timiditatea, iar pe scenă își dau șansa să fie ei înșiși…

Deci tu ești tu însăți de-abia pe scenă?

Cumva da. Acolo îmi dau voie să fiu nebună așa cum sunt eu, acolo nu mă mai cenzurez după regulile sociale… Pe scenă sunt așa cum sunt. Acolo dau la o parte toate măștile. Așa cum zicea Radu Penciulescu cu care am făcut două workshop-uri… El nu suporta chestia asta cu jucatul. Nu-i plăceau actorii care au diverse chei la îndemână și doar joacă… El povestea cu mare admirație despre Aureliu Manea. Despre care se spune că era nebun și a stat la ospiciu. Dar era un creator de geniu. Și cam dai mâna cu nebunia în meseria asta…

Și tu dai mâna cu nebunia?

Da. Și e interesant să dai mâna. Important e să nu rămâi în obsesia energiei respective. Dar da, dai mâna. Nu neapărat cu diavolul, dar cu zone întunecate din tine. Și mă întorc la Radu Penciulescu. El a m-a întrebat de ce vreau să vin la workshop și m-a luat pentru că i-a plăcut răspunsul meu. I-am spus că vreau să mă descopăr și că eu cred că toate personajele sunt în mine. De fapt, despre asta e vorba. În actorie accesezi tot ce e în tine.

Dar nu e și periculos?

E o meserie de risc, într-adevăr. Iar riscul e să pleci în nebunie și să nu te mai întorci. Să te crezi mai mult sau să te crezi mai puțin decât ești. Riscul e să-ți placă boemia prea mult și să bei și să fumezi până diminețile. Or, nu așa se face meseria asta. Se face cu muncă. Talentul se pierde. E ca o floare, cum zice Zeami. Și se ofilește…

Citește continuarea pe yorick.ro

Absolvent de actorie la UNATC, (licență – promoția 2012, clasa prof.univ.dr. Doru Ana și master – promoția 2014, clasa prof.univ.dr. Gelu Colceag), Ștefan Pavel a făcut primele cuceriri chiar de la Gala Absolvenților, unde a obținut, în 2014, Premiul pentru cel mai bun actor pentru rolul Mr. Martin din spectacolul „Cântăreața cheală” de Eugen Ionescu. A participat de trei ori la Gala HOP, iar în 2016 câștigă Premiul pentru prestație și rostire scenică. A avut la el doar un geamantan, o chitară, niște versuri de Shakespeare și două arme secrete: sinceritate și emoție. Joacă mult în spațiile independente bucureștene, dar și la Teatrul de Comedie, Teatrul Metropolis și colaborează cu teatrele din țară.

Când l-am întrebat care ar fi singurul lucru pe care l-ar lua cu el dacă ar pleca pe o insulă pustie, am fost sigură că va răspunde: zâmbetul. Însă răspunsul lui a fost…

Mi-aș pune într-o sticlă fotografiile tuturor oamenilor dragi sufletului meu. Ca în solitudinea insulei mele să scriu pe verso poezii și, când strâng de un volum, să le pun înapoi în sticlă și să le lansez pe mare.

Ce urăști cel mai tare să fii întrebat?

Zi-mi părerea ta sinceră despre mine și nu mă supăr… Mhm…

De-a ce se juca micul Ștefan Pavel?

În afară de jocurile din fața blocului (Pătrățica, tenis cu piciorul), chiar îmi plăcea să ascult teatru radiofonic, la plăci vechi. Aveam un pick-up, iar când plecau ai mei de acasă îmi puneam și-i ascultam pe Amza Pellea și Toma Caragiu. Stăteam toată ziua și doar asta făceam până învățam scheciurile pe de rost. Ascultam radio, mai dansam prin casă, îmi puneam o pătură pe mine și făceam mici momente, dar nu cred că era ceva embrionar acolo.

Care crezi că e funcția jocului în lucrul actorului cu sine însuși?

E cam primordială. Cam asta facem noi, ne jucăm. Atunci când conștientizezi asta, ajungi la o libertate de care ai nevoie ca să treci peste frica de eșec, frica de fals, peste toate fricile care te înfrânează.

Dar el are și reguli.

Da, dar nu te deranjează. Le accepți și te arunci între ele. Liviu Lucaci face o paralelă frumoasă în cartea lui între actorul de teatru și jucătorul de baschet. Acolo toți jucătorii cunosc parcursul, unde trebuie să ajungă mingea, că nu ai voie să o atingi cu piciorul… Accepți regulile, joci jocul, iar regulile nu îl îngrădesc, ci îl fac să existe.

Ți-ai găsit vreo structură în construirea unui rol?

Sunt unele structuri după care funcționez. Dacă nu le ai, cred că te ia depresia. Trebuie să ai o bază de la care să pornești mereu pentru că altfel, dacă ești foarte haotic, îți va ieși rolul o dată, de două ori, dar apoi, când nu îți e foarte aproape personajul, te demoralizează faptul că nu-ți mai iese și asta nu e deloc constructiv. Pornesc de la text întotdeauna, încerc să asimilez toată informația ascunsă acolo și de acolo plec în căutarea lui. Apoi încerc să văd dacă unele din experiențele personajului sunt comune cu ale mele, dacă nu, cu ce le pot asocia. Am deprins lucrurile astea de când eram la master, în facultate. Dar le mai și dibuiesc…

Cum ești sigur dacă ți-ai ieșit un rol?

Nu știu dacă sunt sigur vreodată… Mie îmi place mult să fac comedie, iar acolo e mai simplu de simțit dacă e bine ceea ce faci sau nu. Pentru că te gândești ce construcție poți folosi din anumite replici ca ele să aibă un anumit efect. Iar când se râde, înseamnă că e bine. Dar nu e doar despre asta. Succesul unui rol nu se poate cuantifica prin râsetele stârnite. Dar pentru mine e o funcție importantă a teatrului, să îl facă pe spectator să râdă, să se amuze; e parte din catharsis.

Atunci ce e râsul pentru tine?

Am citit undeva că atunci când râzi, te detașezi de viață. Dacă ești implicat într-o problemă dramatică, nu poți să râzi; o faci doar când ești în afara situației. Pentru mine râsul înseamnă detașare și forța de a privi lucrurile din afară. Așa îți dai seama care e adevărul, de fapt. Unii se iubesc, se despart și peste o lună sunt iar împreună și o iau de la capăt. Din afară e comic, dar ei suferă în interior.

Cum îți antrenezi spiritul ludic?

Într-adevăr, trebuie antrenat. Uite, spre exemplu, dacă ești în depresie înseamnă că te uiți în jurul tău și nu poți observa lucrurile acelea frumoase și simple care, altfel, te-ar schimba cumva. În starea respectivă nu reușești să primești stimulii exteriori sau nu reacționezi la ei. Ca să poți să te joci, trebuie să fii permanent conectat la exterior. Cam ăsta e exercițiul pe care încerc să îl fac. Când am spectacol încerc ca atunci când ajung la teatru să mă racordez la colegi, la ce face fiecare, să fiu prezent. Dacă vezi și ești văzut, te poți juca mai bine. Încerc să fiu atent la lumea din jurul meu.

Simți că lumea din jurul tău e și ea atentă la tine?

Cred că depinde. Știi cum e, ascultăm nu ca să înțelegem, ci ca să putem să răspundem înapoi. Depinde cu cine vorbești. Oamenii au diverse probleme și fiecare ascultă atât cât poate, dar, în general, eu și prietenii mei ne ascultăm reciproc. Sunt norocos din punctul ăsta de vedere.

În spectacolul „Cei doi tineri din Verona” după Shakespeare, montat de Vlad Trifaș la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești, convenția se mută într-o sală de clasă a unor elevi care joacă piesa asta. În construcția unui personaj-copil, cât de ușor este pentru un actor să își acceseze amintirile din copilărie ca să se ajute de ele?

Asta e în funcție de ce copilărie a avut și dacă e benefic să acceseze zona asta. La primul monolog al lui Launce, asocierea pe care o fac este cu plecarea mea de acasă, de la Buzău. Era plecarea aia de acasă. Părăseam căminul meu de acasă ca să mă duc la căminul meu de pe Moise Nicoară. Și chiar am imaginea asta cu mine în tren, mama fiind pe peron și făcându-mi cu mâna, când mi-au dat lacrimile. Personajul uită mai târziu totul, dar pasul e foarte greu de făcut. Nu știi cum o să te transformi și cât de simplu va fi.

Ți-e frică de necunoscut?

Da, normal, ca fiecăruia. Dar am nebunia de a mă arunca în necunoscut și apoi văd ce se întâmplă. C-o fi bine, c-o fi rău… nu știu.

Când ai dat prima oară cu ochii de teatru și ce te-a fascinat atunci?

La Buzău am dat cu ochii prima oară de teatru pentru că ai mei mă duceau destul de des. Și îmi amintesc că am mers la „Doctor fără voie”, iar la aplauze a coborât o actriță de pe scenă și a dat mâna cu mine. Și-am zis „wow”, am făcut contact cu o altă lume! Mergeam mult la teatru și nu știam exact ce, dar îmi plăcea mult de tot acolo. Iar prin clasa a III-a ne-a întrebat învățătoarea ce vrem să ne facem, iar eu am răspuns că actor. Apoi am abandonat ideea, dar m-am întors. Știu că asta aș fi putut face cel mai bine.

Ce te-a ajutat teatrul să descoperi despre tine?

M-a ajutat să descopăr și să pot să vorbesc despre lucruri pe care alții le bagă sub preș; despre problemele personale sau cum să pun punctul pe „i”. Să mă întreb ce anume mă determină să fiu într-o anumită stare și să găsesc un răspuns. Așa cred că putem să sondăm mai bine în interiorul nostru și să descoperim sursele de nefericire poate mai bine decât alți oameni. Altfel, m-a învățat să fiu generos în general și în special în scenă, pentru că acolo e lucru de echipă. Și să ascult oamenii.

Oare nu e bine să ai o doză de egoism în teatru, având în vedere competiția?

Vezi tu, competiția aia acerbă e doar în ochii noștri, publicul nu o percepe la fel. Atunci când actorii ies la aplauze, publicul nu se gândește la ordinea în care apar ei, ci o face după preferințe, în funcție de cât de mult i-a plăcut un anumit personaj. E un dozaj destul de fin, dar ca să iasă teatru bun, trebuie să existe un echilibru. Are loc un schimb, dai și primești.

Citește continuarea interviului pe yorick.ro